Italiam non sponte sequor!


– Ai de gând să îl speli azi? Hai, hai, mişcă-te, că nu am toată ziua la dispoziţie!

Ana se opri deodată din spălat. Degetele de la mâna dreaptă, cea în care ţinea cearceaful cufundat în apă rece pentru a-l înmuia, îi îngheţaseră. Abia dacă mai putea apuca săpunul, darămite să mai şi spele materialul. Lipsită de vlagă (Mirco uitase să îi cumpere de mâncare săptămâna aceea, aşadar fusese nevoită să-şi oprească porţii considerabile din hrana Ginei, dezgustătoare, alcătuită numai din legume pasteurizate), melancolică şi cât p-aci să cedeze lacrimilor care abia aşteptau să se întreacă de-a lungul obrajilor ei palizi, se lăsă pe marginea căzii şi privi involuntar pe geamul strâmt al băii. O cioară tocmai poposise pe pervaz.

Bătea puternic vântul tomnatic, aşa încât perdelele semitransparente ale ferestrei oscilau, lovindu-se tăcut de geam. Pasărea cu cioc lung şi ascuţit se simţi ameninţată. Cu o bătaie de aripi neaşteptată îşi făcu elan înapoi înspre pădure.

– Bunicule, ce pasăre era aceea?

– Ce să fie, răspunse bătrânul, o cioară. Dacă au apărut aşa devreme înseamnă că va fi o iarnă lungă. Va trebui să ne mai cumpărăm o căruţă de lemne…

– Bunicule, de ce nu putem noi, oamenii, zbura? De ce nu putem să plecăm departe, departe ca păsările?

– O dar putem, Ana, desigur că putem numai că nu zburând. Oricum, nu zburând cu aripile noastre. Putem însă zbura cu avioanele. Iar dacă nu, să ştii că pământul sau marea ne stau la dispoziţie şi ne pot purta paşii foarte foarte departe, dacă aşa ne stă scris în destin, în locuri de care doar am auzit vorbindu-se. Aşa cum spun englezii far, far away!

Cei care îi cunoscuseră bunicul aveau de spus numai lucruri bune despre el. Unii îi apreciaseră spiritul liber, chiar şi atunci când îmbătrânise, spuneau, în ciuda bolii ce îl slăbea, vruse să mai plece într-o ultimă excursie, vruse să se desprindă de Europa şi să vadă America de Sud, să vadă ce e dincolo de strâmtoarea Gibraltar. Mare om, Nae Esilu, mare om, continuau să repete neamurile şi prietenii, îmbrăcaţi în acea zi în negru. Pahare de colivă circulau din mână în mână alături de pahare de vin. Toate din plastic. Nimeni nu ciocnea. Ce mai contau vorbele bune când îi aruncaseră cu lut galben peste sicriu? S-au murdărit pe mâini, toţi eleganţi, s-au spălat turnându-şi apă minerală unul altuia, dintr-o sticlă, în spatele bisericii. S-au urcat în maşini şi au plecat pentru totdeauna. Nici nu a mai văzut Ana, mai apoi, pe vreunul dintre ei. Pe harta lumii, harta din cartea sa de geografie, bunicul marcase Atlanticul cu un mare, roşu X.

Deteriorate de timp, toate manualele Anei fuseseră returnate mai puţin cel de geografie. Diriginta, profesoară de engleză, o ameninţă cu scăderea notei la purtare în cazul în care manualul nu ar fi apărut în cel mai scurt timp. Atunci Ana, speriată, returnă manualul însă cu o pagină ruptă. Spre norocul ei, prinsă în monotonia birocraţiei, diriginta nu observă.

– Aşa, măi Ana, ţi-am spus eu să cauţi mai bine! Uite, vezi că l-ai găsit? Că doar eşti fată responsabilă, premiantă, nu se poate tocmai tu să-mi faci una ca asta! Vorba aia, mă trag şi pe mine la răspundere, n-am ce face, the law is the law!

Există, desigur, o cale de scăpare din orice, se gândi Ana înainte să intre în casă. Tatăl ei aflase de Marius. Era pentru prima dată când sărutase un băiat. Înăuntrul său, sentimentul de nemaipomenit se amesteca cu cel de teamă. Va spune că nimic nu s-a întâmplat, că Marius era doar un prieten bun, coleg de bancă şi nimic mai mult. Suficient pentru a scăpa de mânia necontrolată a tatălui, se gândea. Nici nu îşi dădu seama când ajunse în faţa intrării apartamentului. Odată închisă uşa în urma sa, tatăl apăru din sufragerie împietrit. Ochii săi negri străluceau de parcă ar fi avut altă culoare, distingându-se în bezna coridorului. Ana simţi cum un obiect zburător îi trece pe lângă obrazul drept, apoi auzi cum telecomanda televizorului se face ţăndări în urma sa izbindu-se surd de uşa de la intrare. Inima ei îşi acceleră bătăile, o căldură ciudată îi cuprinse tâmplele în timp ce tatăl se apropia din ce în ce mai mult, întunecând holul cu trupul său uscăţiv.

– Fane las-o, Fane, ai înnebunit, vrei să o omori? – strigă de undeva mama sa, cu voce plânsă.

– Tu să taci, Marie, să taci, că mereu i-ai ţinut palma, ce vrei să facă, să ajungă pe străzi? I-am zis clar, ori cartea, ori la muncă, că doar nu suntem bancheri să ne permitem să o ţinem în puf fără ca ea să mişte vreun deget!

– Mă duc la muncă, zise Ana înghiţindu-şi lacrimile, la muncă doar şi vreau să mă duc.

– Te duci pe naiba să te ia! Stai şi învaţă că o să-ţi pară rău mai târziu! O să munceşti dar nu cum am muncit eu o viaţă, în praf, ca ultimul om, pe ploaie, pe soare, pe zăpadă, de mi-am distrus sănătatea. Sau vrei să munceşti ca maică-ta, în fabrică, să stai în picioare toată ziua să sortezi confecţiile? De ce crezi, mă, că ne-am sacrificat noi până acum? Nu tot pentru tine, nu să îţi plătim facultatea să ajungi cineva şi tu?

Gesturile tatălui său erau din ce în ce mai energice. Atunci când voia să se facă înţeles explica folosindu-se de mâini. Ana nu mai contenea cu plânsetele iar maică-sa îi tot pasa, discret, şerveţele uscate.

– Din casa asta nimeni nu pleacă fără ştirea mea! – spuse tatăl Anei împungându-l pe Marius la nivelul pieptului cu degetul arătător. Altădată să vii la uşă şi să îmi ceri voie să o scoţi în oraş, nu aşa, cu pietre-n geam ca golanii, dacă aluneca în timp se sărea peste geam? Te durea pe tine în fund dacă-şi rupea vreo mână, vă ştiu eu pe voi, craii ăştia de la răsărit. Când dau de belele, pe-aici li-i drumul! Hai, acum că ţi-ai terminat cafeaua, du-te acasă, nu mai sta şi te uita ca prostul la zaţ!

Hainele sale îngrijite şi modul în care se purta o cuceriseră pe mama Anei:

– Foarte frumuşel s-a făcut Marius, se poartă îngrijit, îmi place de el. Atât mi-aş fi dorit poate, să fie ceva mai înstărit…

Indispus, cu o ţigară aprinsă şi fumată pe jumătate, stătea pe canapea, în faţa televizorului din sufragerie, tatăl Anei. Parcă îmbătrânise prematur, ridurile îi năpădiseră fruntea înaltă iar părul începuse să i se albească de-a lungul tâmplelor adâncite. Slab, aşa cum fusese mereu, de ceva vreme parcă slăbise şi mai mult. Apoi, deodată, când nimeni nu se mai aştepta să răspundă, răbufni cu o voce epuizată:

– Cine s-ar fi aşteptat să vrei să te măriţi tocmai cu sărăntocul ăla! Iubirea, să ştii şi tu, nu ţine de foame! Şi apoi iubirea trece, rămân neajunsurile. Îţi va veni de două ori mai greu… tu, care ai trăit toată viaţa la oraş.

Joaca se terminase. Acum totul devenise sacru, părinţii îi dăduseră binecuvântarea iar fericirea ce o cuprindea gândindu-se că va locui împreună cu Marius era nemărginită. Casa lui de la ţară îi amintea de cea a bunicului Esilu, cu cerdacul de lemn ce dădea înspre pădure. Abia aştepta să se ghemuiască în braţele calde ale soţului, în timp ce ploaia ar fi căzut cu picături reci pe frunzele lucioase, imitând sunete de voci umane. Inima sa, fragilă ca o piersică, ar fi bătut atât de încet. Ochii săi, între pleoape, ca bălţile între firele de iarbă, ar fi privit, plini de speranţă, cerul înnorat. Nu şi-ar mai fi dorit să plece departe ca odinioară. Şi câtă linişte îi oferea acest vis!

Kilogramele în plus nu ar fi trebuit să constituie o problemă, ştia că rochiile de mireasă ascund mereu micile defecte. Trebuia să îi placă întru totul, să fie convin
s că nu ar fi putut face o alegere mai bună. Ea şi numai ea, el şi numai el, în faţa sfântului altar.

Lăsându-i braţul, Ana rememoră cuvintele tatălui. Nici în biserică, în ultimul moment, conducând-o la altar, nu se putuse abţine de la dezaprobări:

– Faci o greşeală, îi şoptise la ureche, renunţă la el, nu e de tine! Dacă aş fi în locul tău aş lua-o la galop…

Marius se aplecă asupra ei cu o oarecare jenă. Din spate, câţiva prieteni apropiaţi, cu flori albe în piept, îi strigau:

– Sărută mireasa, Mariuse, sărut-o!

Nici nu realiză când ajunseră acasă. Era cufundată în rememorarea episoadelor nu tocmai plăcute ale petrecerii. Tatăl ei se îmbătase criţă şi ieşise în evidenţă prin remarci jignitoare:

– Ce ginere mi-am tras, spusese el cuscrilor, bălăbănindu-se în mijlocul nuntaşilor, cu un pahar de vin pe jumătate golit în mână, la urma urmei ce ştie el? I s-a nărăzit fetei mele să se mărite cu un ţăran!

Odată intraţi în casă, liniştea odihnitoare a satului, după o noapte de muzică asurzitoare, îi făcu să adoarmă instantaneu. Ana simţea că în sfârşit are dreptul, fără ca nimeni să mai poată contesta, de a dormi în patul celui atât de iubit ei. Se aşeză cu urechea lipită de pieptul lui şi îl cuprinse cu braţele. Soarele răsărise, se auzeau primele căruţe trecând agale pe drum.

Pavel se născuse mai devreme decât era prevăzut. Puiul ăsta de om, cu ochii aceia strălucitori, căutând cine ştie ce forme în aerul dens al sălii maternităţii, pus alături de ceilalţi pui gălăgioşi, tăcea. Avea aerul unuia ce contemplează. La intervale inegale de timp, închidea şi deschidea ochii. Atunci când îi deschidea, zâmbea larg indiferent dacă Ana se afla sau nu dinaintea sa. Zâmbea lumii, acelei lumi anoste în halate imaculate ce se perinda în toate direcţiile, gândacilor ce mişunau de asemenea, noaptea, de-a lungul pereţilor crăpaţi ai salonului, fără să înţeleagă, probabil, care este diferenţa între un gândac şi un om. Poate diferenţa stătea doar în distanţa de la care erau observaţi. Oamenii, de departe, păreau gândaci iar gândacii, de aproape, oameni. Iar asta îl amuza nespus pe micuţul Pavel.

Râsetele nu mai conteneau atunci când Ana îşi vizita părinţii. Parcă şi tatăl ei redevenise cel de altădată atunci când îşi vedea nepotul târându-se în patru labe pe covor. Nu fuma niciodată în prezenţa copilului şi avea grijă ca întotdeauna sufrageria să lucească. El însuşi mătura covoarele şi curăţa parchetul în fiecare săptămână. Cât despre maică-sa, mereu spunea că nepotul îi seamănă lui Marius; ce-i drept, semăna leit. Dat fiind că era gras iar Ana îl îmbrăca mereu în verde, bunica îl poreclise micul Hulk.

Seara, când Marius ajungea acasă de la muncă, micul Hulk îl aştepta mereu în pragul uşii. Odată intrat în casă, băiatul începea să alerge în jurul său şi să se prindă de picioarele lui. Marius îl lua în braţe şi îl arunca în sus de câteva ori. Apoi îl punea alături de el la masă şi îl învăţa cum să mănânce singur. Ana îi privea zâmbind pe cei doi bărbaţi ai familiei. Inima i se umplea de fericire. Se simţea atât de mândră de ceea ce realizase şi nu îşi dorea nimic altceva decât ca acea fericire să dăinuie mereu. Când făceau dezordine în casă, jucându-se, chiar dacă mutau din loc fiecare lucru pe care ea îl rânduise cu toată atenţia, era ca şi cum nu s-ar fi produs nici un deranj.

– Ştii ce îţi mai trebuie acum, iubito? – o întrebase Marius, odată, după cină.

– Ce? – răspunse Ana curioasă.

– Un loc de muncă. Pavel creşte, iar cheltuielile se vor mări. Va veni grădiniţa, apoi şcoala. Eu nu ştiu dacă o să mă mai pot descurca singur. Ce zici, te simţi în stare să lucrezi?

Toate colegele de muncă o indiviau. Doar douăzeci şi trei de ani avea şi era atât de frumoasă! Avea deja un băiat de patru ani şi un soţ de-a dreptul fermecător. Radia de fericire şi dimineaţa şi seara, aşa încât nici nu îţi dădeai seama când se prezenta şi când se întorcea de la muncă. Deveni în câteva luni cea mai lăudată angajată a fabricii. Confecţiona ca nimeni alta iar numele ei era pe buzele tuturor şefilor. Cu toate acestea, adânc în inima sa, în cele mai profunde cavităţi ale cugetului ei, Ana simţea că ceva nu merge. Marius o îngrijora în fiecare zi tot mai mult. Se ruga în fiecare seară în faţa icoanei Maicii Domnului, agăţată în camera lor, pentru a-i călăuzi paşii soţului ce păreau, încet încet, a se îndepărta de ea.

– În numele Tatălui, şi al Fiului, şi al Sfântului Duh…

Ţinea Marius la copilul lui ca la lumina ochilor săi. Adeseori îl cuprindea însă simţământul că prea e grea sarcina pe care trebuia s-o poarte. Devenea din ce în ce mai dificil să înainteze, de parcă literele alfabetului din abecedarul lui Pavel s-ar fi complicat într-atât încât nu mai era chip să iniţiezi cu ele vreo frază. Nu-i venea să creadă că fiul său e în clasa întâi. Atât de mult crescuse în ultimul timp iar el, mai mereu plecat de acasă în deplasare, nu avusese timp să îl privească dezvoltându-se. Despre relaţia cu Ana nu mai ştia ce să creadă, abia de o mai vedea seara în zilele când se întâmpla să fie acasă şi îi părea, din zi în zi, tot mai obosită. Nu îşi amintea nici cât timp trecuse de când nu o mai sărutase. Trăgeau amândoi însă în direcţii diferite, aşa cum trag caii tineri la plug.

Un minut dacă ar mai fi întârziat. O secundă chiar dacă ar mai fi rămas acasă în acea dimineaţă. Şi-ar fi putut bea cafeaua pe care, cu atâta meticulozitate, i-o pregătise Ana. Se grăbea însă. Nici pe Pavel nu îl mai salutase. Ieşise val-vârtej, cu trusa de scule în mână şi plecase cu maşina. Îl chemaseră de urgenţă să repare o conductă de gaz ce se spărsese în mijlocul unei intersecţii din oraş. Era ceaţă în acea dimineaţă, o ceaţă deosebit de deasă. Drumul şerpuia periculos prin inima pădurii, niciodată mai periculos ca atunci. Iar prin acea ceaţă, în acea dimineaţă, aşa cum lui Pavel îi plăcea să se ascundă în spatele canapelei, tot aşa şi moartea, copilă nebună, sub tirul şi mai nebun, s-a pitit, s-a făcut pulbere şi praf.

Viaţa. Ce mai e viaţa când nu mai e? Pentru a doua oară Ana privea cum cei care au venit la înmormântare s-au spălat pe mâini, de lut, în spatele bisericii. Tot aşa se spălase şi Pilat. Apoi, ca odinioară, s-au urcat în maşini şi au plecat. Au mai rămas pahare din plastic pline de colivă şi vin, au mai rămas colaci împletiţi, lumânări, pe masa din lemn, lungă, acoperită de pete. De acolo a mai umplut preotul un lighean, cărându-l tiptil în biserică, zâmbind, urmat îndeaproape de dascălul ce îi căra, la fel de vesel, cădelniţa. Numai părinţii i-au rămas alături. Pavel mergea între ei, gânditor, încruntat, părând a nu înţelege ceea ce oricum ar fi fost de neînţeles. Aşa stătea scris în destin. Expresia aceea sumbră din salonul maternităţii era acum justificată. Acolo unde nu este durere, nici întristare, nici suspin, ci viaţă fără de sfârşit, acolo i-au explicat lui Pavel că s-ar fi odihnit, pe veci, tatăl său.

– Zi şi tu după mamaie, Pavel, zi şi tu, Dumnezeu să-l ierte!

Where to go now? Far, far away! Bunicul Anei ştia engleză şi nu ştia în van. Aşa spun englezii şi bine spun. Ei mai spun că legea e lege aşa că, înainte de a pleca, Ana mai trebuia să pună la punct un ultim detaliu. Ieşi din casă zâmbind.

Xeroxul copia maşinal certificatul de deces. Cu acel certificat mai apoi, Pavel ar fi beneficiat de pensia de urmaş încă vreo opt ani, până la majorat. Fabrica de confecţii dăduse faliment, şomajul
Anei se terminase. Însă o vecină inimoasă, încercând să o ajute, îi făcuse într-o zi o propunere. Nu ar vrea să încerce să facă pe îngrijitoarea la o bătrână, în Italia? Salariul foarte bun, munca nu părea nici pe departe una istovitoare. Anei i se păru varianta ideală pentru a strânge o mică avere. Destinul se părea că îi surâde. Când se va întoarce acasă, peste opt ani, cheltuielile legate de facultatea lui Pavel nu ar mai reprezenta o problemă. Băiatul va plânge, se va dispera, însă peste ani va înţelege, atunci când va renaşte din nimic.

You are not alone a lui Michael răsuna dinspre camera Ginei. Bătrâna asculta la radio programul de seară. Uşa întredeschisă permitea ca vocea divină să încânte urechile Anei. Mirco, fiul bătrânei, venea acasă o dată pe săptămână să se intereseze de soarta mamei sale şi să o plătească pe Ana. Tot atunci aducea şi alimentele, pentru mama sa cele indicate de medic, iar pentru Ana… ce se nimerea. Mirco îi amintea Anei de tatăl ei atunci când era mai tânăr: îndărătnic şi slab.

Zilele erau mai răcoroase, nopţile mai reci; cerul arareori curat. Toamna îşi făcea simţită prezenţa prin ploi reci, mocăneşti, dese. Mirco uitase să îi aducă mâncare în urmă cu o săptămână, iar în acea dimineaţă venise mai devreme cu două ore, cu o falcă în cer şi una în pământ. Ochii lui scoteau jăratec mai ales când dete cu ochii de bătrâna sa mamă, întinsă în mijlocul patului într-un morman de fecale.

– Ana, strigă el din toţi rărunchii, vino aici! Schimb-o! Fă-i patul, ia cearceaful ăsta şi spală-l, haide, mai repede, să te văd eu! Ce păzeşti tu aici? Tu nu vezi în ce hal arată mama?

Ana se conformă nevenindu-i să-şi creadă ochilor că îl lăsase pe Mirco să asiste la un asemenea spectacol. De obicei reuşea să pună totul în ordine înainte de venirea lui. Se ocupă de bătrână în mod obişnuit, în timp ce Mirco supraveghea atent fiecare mişcare a sa. Însă, ca şi cum nu ar fi fost îndeajuns de stânjenitor, în timp ce spăla cearceaful, Mirco intră peste ea în baie parcă şi mai îndrăcit ca adineaori:

– Ai de gând să îl speli azi? Hai, hai, mişcă-te, că nu am toată ziua la dispoziţie!

Ana se opri deodată din spălat. Degetele de la mâna dreaptă îi îngheţaseră. Cât p-aci să cedeze lacrimilor, se lăsă pe marginea căzii şi privi pe geamul strâmt al băii. O cioară tocmai poposise pe pervaz.

Pavel Nedelcu

Octombrie, 2014

 Autor: Nedelcu Pavel

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s