HAIDUCUL GHEORGHIEŞ


HAIDUCUL GHEORGHIEŞ

(Din volumul „Proză fără mesaj explicit” Editura Sting Buzău 2010)

Pustnicul voia să intre, din nou, în rugăciune, după ce mâncase cele câteva boabe de fasole fierte, când uşa se deschise. Vântul, gândi el, nu are putere, lemnul se sprijină pe pământ, animalele nu sunt atât de îndrăzneţe şi sunt prietenele mele… Poate un urs rătăcit şi neştiutor… dar ei moţăie acum în mijlocul iernii. Cu siguranţă este un om! Nu i s-au auzit paşii, înseamnă că umblă hoţeşte. O fi un lotru!

Desfăcu palmele spre cel intrat şi-l simţi. Scund, vânjos, răspândea în jurul său doar negru.

– Pacea şi Domnul Nostru Iisus Hristos să fie cu tine! Fii bine venit, chipul omului!

– Mai bine pune ceva de mâncare, vorbe mai puţine, fapte mai multe!

– În oală găseşti fiertura…

– Mie să-mi dai carne, nu uscături! Scoate pastrama sau carnea din untură! Dacă nu te mişti repede îţi smulg barba!

– În coliba aceasta nu se află cărnuri… eu nu mănânc leşurile fiinţelor!

– Norocul este tot la mine, mai am eu o bucată luată de la… Înteţeşte focul să o frig! Băutură ai?

– Doar apă…

– Ce viaţă duci aici, Pustnicule? Nici carne, nici băutură… Ce să te mai întreb de femei! Acum nu văd nici una, dar cred că vin ele singure. Te ştiu singur şi stătut… O bucurie!

– Viaţa mea este alta decât cea pe care o crezi! Sunt departe de cele pomenite de tine… Pot să mă lipsesc de ele.

– Eşti un sihastru pricăjit! De ce-ţi iroseşti viaţa? Care este folosul faptului că ai venit pe lume? Să trăieşti o viaţă întreagă numai în sărăcie?

– Chipul omului, află că eu nu sunt sărac! Nimeni nu-i mai bogat ca mine pe tot muntele acesta. Comoara mea se află acolo unde numai cei merituoşi o pot găsi şi o pot vedea! Ţie nu, chipul omului, ţie nu-ţi este la îndemână să o cunoşti!

– Pustnicule, să nu mă numeşti „chipul omului”! Mă cheamă Gheorghieş! Şi ai face bine să scoţi comoara! Crezi că voi pleca fără aurul tău!? Acum îmi dau seama că nu ai cum să le risipeşti daniile. Şi or fi fost ele destule!… Nu tu carne, nici băutură, ce să mai vorbim de femei?! Ele sunt cele mai scumpe … Te sărăcesc de toate, de aur, de vlagă, de minte… şi chiar de suflet te seacă! Dacă vrei să ţi-l păstrezi, fereşte-te de femeia frumoasă şi darnică! Îţi dă ce vrei şi îţi ia totul! Cum aici , zici tu, nu calcă femeie, ceea ce eu nu cred, nu ai risipi mare lucru… deci ai aur cât cuprinde! Am mai auzit eu că te lauzi cu comorile tale. Să nu pierdem timpul, până se frige carnea, să scoatem comoara! Sper că nu este îngropată.

– Este o comoară altfel de cum crezi tu, chiar dacă o ai înaintea ochilor, tot n-o vezi.

– Vrei să spui că se află aici şi că ochii mei trec peste locul unde este ascunsă, dar nu cred că acolo poate fi o comoară? Asta spui tu?

– Se poate spune şi aşa! Bogăţiile mele, chipul omului, nu sunt pentru tine?

Gheorghieş îl lovi cu pumnul drept în faţă şi sângele începu să i se scurgă din nas.

– Ai să plăteşti neobrăzarea ta faţă de mine! Ştii tu că eu sunt Gheorghieş şi că toţi tremură numai când aud de numele meu? Hai scoate comoara! Astfel am să plec şi ai să scapi mai uşor… Altfel te fac eu s-o iţeşti! La început am să-ţi tai nasul, urechile, apoi câte un deget, ia gândeşte-te, ai douăzeci! Cât timp ne vom bucura de chinul tău! Şi pentru ce? Pentru nişte aur coclit!

– Mai întâi te rog să mă ierţi că ţi-am zgândărit trufia! Dar vreau să-ţi spun, Gheorghe, un secret mare. Bogăţiile mele nu le poţi atinge, nici n-ai să le vezi în viaţa ta de acum. Nu mi le cere, eu nu le pot da, nu le căuta, numai Cel De Sus are puterea de a ţi le scoate în faţa ochilor minţii. Eu, chiar dacă sunt orb, prin mila Lui am putut să le simt frumuseţea…

– Aiurezi, n-am crezut că eşti fără vedere… Cum trăieşti aici singur, neajutorat?

– Dacă te vei apropia puţin, am să-ţi spun multe despre tine, cum eşti îmbrăcat, culoarea părului şi cea a ochilor. Eu văd cu vârful degetelor destul de bine ca să trăiesc… Cu ochii nu zăresc nici o geană de lumină…

– Atunci la ce-ţi este bun aurul? Sihăstria te-a prostit! Aduni comori şi nu ai ce face cu ele aici în pădurile din vârful muntelui. De ce nu le dai celor săraci? Eşti ca un hârciog şi când vei pleca de aici, le vei lăsa ascunse în cine ştie ce cotlon. Dacă le-aş avea eu… ar fi bine folosite.

– Nu ai înţeles, omule, că bogăţia mea este în sufletul meu şi nu se cântăreşte în greutatea aurului.

– Mă minţi, sihastrule! Acum o suceşti… Şi pentru asta vei plăti! M-ai amăgit cu flacăra aurului… Mie lucirea lui îmi este dragă.

– Ce faci cu el prin codri, haiducule?

– Aşa deci, ştiai pe cine ai în faţă şi nu te-ai sfiit să mă înfrunţi!? În privinţa bănetului şi odoarelor… nu voi avea destule niciodată pentru câte nevoi sunt… Mai întâi află că pentru mine viaţa în pădure nu este o bucurie şi nici nu stau mult timp la colibe… Am ţiitoare, sihastrule, prin multe sate, în mai toate locurile prielnice pentru ascunziş. Şi oamenii mei, la fel. Când călcăm vreun boier mulţi au feţele acoperite şi nu se cunosc… Stau oamenii cu el de vorbă şi nu ştiu că-i haiduc… spun aşa despre unul sau altul dintre cei care mă însoţesc la o faptă bună… Şi femeile sunt scumpe! Dacă nu vrei să te vândă este nevoie să le cumperi. Gazdele răzleţe îţi mănâncă toţi banii adunaţi cu trudă! Unii spun că dăm la săraci! Ne alegem gazde prăpădite, astfel că banii care-i dăm sunt pentru ei preţioşi. De ce te-ar acoperi unul înstărit. Dacă îi cunoşti casa ai putea să-l jefuieşti şi pe el. Nu te primeşte! Dar cei fără prea multe sunt prea iabraşi, vor mereu mai mult. Te ameninţă cu potera, că a trecut, că a întrebat, că unii bănuiesc şi că mare primejdie îi pândeşte. Şi dacă îi smotoceşti şi tu răpănoasa lui de nevastă, parcă îi omori boii luaţi tot cu banii mei.

Ninsoarea se înteţi şi chiar aici în pădure viforul se simţea pătrunzând prin crăpăturile uşii. Prin gaura din tavan fumul se întorcea uneori, răscolit de palele de vânt. Pustnicul întinse palmele spre horn.

– Aşa vezi tu, sihastrule? Ce-am în mâna stângă?

– Eu zic că e un puşcoci.

– Cu el am să-ţi zbor creierii dacă nu-mi dai comoara.

– Unde ai lăsat calul?

– A plesnit de atâta goană! După ce l-am ras pe Mutu din Terca umblă potera după noi de două zile. Ne-am răsfirat şi n-au să prindă decât putoarea ce-o lăsăm fugind… Aşa a fost să fie… N-am vrut să facem moarte! Când l-am văzut pe Ion cu capul crăpat, bălăcindu-se în sânge pe lipitură, i-am scurtat zilele boierului. N-o fi fost mare pagubă!…

– Era un suflet!

– Da, un suflet de fiară! Pe mulţi a năpăstuit şi i-a sărăcit şi asta numai ca el să se îngraşe… A adunat multă avere, am luat de la el o oca de aur… Toţi se plângeau de învoielile lui nedrepte, merita să fie pedepsit! A scăpat de o osândă mai grea, voiam să-i tai nasul şi să-l jugănesc! Asta era partea ce i se cuvenea lipitorii!…

– Vrei să spui că tu ai fost judeţul şi l-ai găsit cu vină?… Apoi l-ai osândit pentru ceea ce ai hotărât că este nedrept în felul lui de a fi cu oamenii? Nimeni în afara Judecătorului din Ziua De Apoi nu are ştiinţa şi învoirea de a judeca un alt semen… Aceasta trebuie să ştii tu, chipul păcătos al omului!

– Ai căpătat iar glas? Văd că nu te temi! Dacă mai vorbeşti din cărţi, îţi smulg limba! Cât priveşte pe boieri şi pe arendaşi, să nu-i plângi tu, eu sunt cel care fac şi desfac treburile pe a
ici, toţi sunt supuşi puterii mele! Până la Judecata de la capătul lumii fac eu dreptate aici şi acum! N-am să trec prin viaţă ca slugă, nici în sărăcie nu mi-e bine… De aceea am hotărât să-l călcăm cu sila pe Mutu de la Terca. Boier mare şi rău… A fost acum o săptămână, ba nu, sunt douăsprezece zile de atunci. N-am fost toţi, doar şase, unii erau la muieri, alţii la rachiu, trebuie făcut şi el, are cine îl bea.. Doar se înserase, atunci nimeni nu te aşteptă. Când am intrat tocmai se ridicau de la masă. „Ne inviţi şi pe noi la ce-ai mai bun matale?” El a înlemnit, n-a scos o vorbă, doar răsufla greu din bărdăhanul cât un butoi. Slugile au adus mâncărurile ce li se cuveneau lor şi ni le-au dat. „Găsim şi pentru noi”, au spus, dar n-aveam timp de aşa ceva. „Banii şi odoarele, hai cu mine şi mi le dă”- am zis eu. Adevărul este că nu ştiam unde este tainiţa. „Mergem numai noi a zis el, slugile şi oamenii tăi să stea afară.” Nu mi-era frică de el, am mers şi am scos cloşca din cuibar cu ouăle de aur, toate ouăle! „Să mergem şi la jupâneasă. Ad-o şi pe ea , mă, Gheorghe!” Am intrat toţi patru în iatac şi i-am spus să ne dea ce avea ea mai scump, de bună voie, să nu luăm noi cu forţa… A scos caseta şi i-am dat-o lui Gheorghe, el ducea şi ce luasem de la boier. „Dar eu ţi-am spus dumitale, cucoană, să-mi dai ce ai dumneata mai scump! Şi văz că nu te supui!” ” Asta este totul!” ” Nu-i adevărat!” ” Mă jur!” „Atunci o să caut eu.” Ea tot n-a înţeles. M-am apropiat de şi i-am băgat mâna de am prins-o de negru. A ţipat speriată, dar am ghicit în glasul ei speranţa… Boierul Mutu a vorbit şi el atunci: „Ce-i faci, mă?” ” Stai să vezi”, i-am zis şi am trântit-o pe pat . Ea ţipa de credeai c-o frige, dar s-a crăcănat repede şi s-a aşezat numai bine. Cu mâinile mă împingea şi şi-a pus palma în faţă, dar asta numai până a simţit-o aproape, a luat-o şi a dus-o unde trebuie. Mutu urla la mine, să-i las nevasta, că face moarte de om, a ţipat până l-a plesnit Gheorghe cu patul flintei în cap de a căzut lat. Ea era fierbinte şi se lupta să ia tot, nu ierta nimic! I-am luat desagii lui Gheorghe şi l-am lăsat şi pe el să se răcorească. O auzeam gemând de ce mare bucurie i se întâmpla.

Eu am şi alte încântări. „N-ai vrut s-o dai de bună voie, jupâneasă, n-asculţi de bărbat! Aşeaz-o la poziţie!” Ion şi Gheorghe ştiau ce înseamnă, se bucurau şi ei, era un obicei al nostru care ne veselea mult. Au întins-o pe lungul patului şi i-au ridicat poalele. Atunci am văzut cu toţii că avea un cur rotund şi frumos , tare de ţi se înfierbântau creierii. „Mutule, ia dă-i trei codirişti, ai văzut ce s-a dat la mine şi la Gheorghe!” ” Nu dau!” Îi era frică de ea, simţeam că se teme, că după ce plecăm noi nu va mai avea zile bune cu ea. „Mutule, dacă n-o baţi, te batem noi pe tine! Dar să n-o omori, e bună la multe şi ne vom face obiceiul să trecem mai des pe la tine. Hai, arde-o de trei ori.” Femeia urla şi blestema smucindu-se, ne trimitea în iad pentru că o siluisem. Dar Mutu nu s-a lăsat dus, nu l-a păcălit muierea! Îşi dăduse şi el seama că nu s-a opus cu înverşunare, mai avea el şi alte pricini, a plesnit-o de i-au rămas trei dungi vinete. „Vezi ce-ai făcut? Acum se văd urât vergile pe aşa rotunjimi frumoase. Tu te-ai bucurat de ele la căldură, pe când noi prin ger şi zloată… Nu trebuie să fii zgârcit! Avem şi noi dreptul la o răsplată!… Dar eu, ce ţi-am spus ţie să n-o omori!” ” Nu moare fierul…” „Taci s-o auzim! Unde sunt celelalte odoare, coniţă?” S-a jurat că nu mai are altele, dar i-am spus: „Mai ard-i trei, poate îşi aduce aminte?” Mutu a pocnit-o repede, să nu mă răzgândesc, ea a urlat şi a strigat: „Spun, opreşte-l pe nenorocit!” Ion se pregătea să se înfigă în ea, atât de tare se înfierbântase văzându-i bucile săltând sub lovituri. „Lasă mă Ioane, nu avem timp, găseşti tu ceva.” El a ieşit din cămară şi s-au auzit ţipete, prinsese o slujnică. Apoi fata aia nu a mai ţipat, am crezut că se bucura, dar nu era aşa. Omul ei i-a despicat lui Ion ţeasta cu toporul şi au fugit de noi în pădure. Atunci s-a petrecut nenorocirea! Mutu a primit osânda. Zăcea cu o gaură chiar în frunte şi nevasta îl jelea. Ce să-i mai cerem podoabele ascunse? Vom veni altă dată, va fi bucuroasă să ne primească în iatacul ei. Nu dispreţuieşte ea un haiduc multă vreme ascuns departe de lume.

În bordei era linişte. Călugărul se ruga, iar Gheorghieş rămăsese prins în timpul acela din urmă…

– Nu zici nimic? Nu te repezi cu gura să strigi că am făcut judeţ şi… toate celelalte ale tale? Să nu spui că n-am avut dreptate să-l găuresc pe Mutu! A suferit mai puţin decât dacă trăia şi-l jugăneam aşa cum hotărâsem! Pustnic afurisit, vorbeşte odată!

– Dator sunt, omule, să răspândesc cuvântul adevărului! În tot ceea ce faci, tu nu este iubirea lui Hristos pentru oameni! O astfel de viaţă nu merită să fie trăită!

– De unde ştii tu care este dreptatea? Fiecare om se zideşte numai aşa cum vede el lumea bine întocmită, fără vorbele celor îmbuibaţi, fără sfaturi de la cei din afara vieţii, a sărăciei! Ştii tu, sihastrule, ce este suferinţa celor ce-şi văd copiii murind de foame?

– Păsările cerului nu ară, nu seamănă şi nu culeg, dar trăiesc… cum crezi tu că lasă Domnul cea mai iubită creaţie a sa să se stingă în strâmtorare? Dacă se petrece aşa ceva numai păcatele lor sunt aducătoare de pedeapsă… Sfântul Ion Scăraru zice că a fi sărac este un păcat, orişice om primeşte după faptele sale şi atât cât îi trebuie… Dacă nu are, de vină sunt slăbiciunile de care este cuprins! Uită-te la tine, Gheorghe, ai tâlhărit trei judeţe şi nu-ţi ajunge, ai risipit totul…

– Am dat la săraci!

– Tu ai spus că-ţi alegi gazdele dintre cei neavuţi, numai pentru a preţui simbria ta şi pentru a nu te vinde. Ei se fac, astfel, părtaşi nemerniciilor tale, sunt la fel ca tine vinovaţi. Pe lângă altele se căpătuiesc cu păcatul de ascundere a tâlharilor…

– Nu sunt tâlhar, eu împart dreptatea…

– Câţi săraci care nu te-au ajutat într-un fel sau altul au primit ceva de la tine? Gândeşte-te bine şi răspunde-mi!

– Ori fi fost şi dintre aceştia, nu mai ţin eu minte toate binefacerile făcute în atâţia ani!

– Câte văduve, pe care nu le-ai siluit, ai ajutat tu? Ţii minte vreuna?

– Nu sunt aici la judecată! Numai eu fac legea şi nu las nimănui puterea de a mă cerceta!

Tăceau din nou. Pustnicul obosise, vorbise acum cât pentru un an întreg. Haiducul cu gândurile sale. Fără un motiv anume începu să vorbească:

– Nevasta mea nu e credincioasă! Iscoadele mi-au spus cum se bucură cu o slugă… Dacă stau atâta timp plecat se încinge şi ea, uneori! Şi eu nu sunt la îndemână, nu sunt acolo… Mă primejduiesc pentru alţii… nerecunoscători! Am dat uneia din Pleşi odoare scumpe şi bănet… O mândreţe de femeie, şi lipicioasă!… Pe bărbat îl trimiteam cu treburi, şi ele bine plătite, în cine ştie ce depărtări, de unde se întorcea în două, trei zile. Mie îmi ajungea, mi-era de ajuns ca s-o simt bine! Şi ea se bucura, parşiva, mai ales când îi lăsam preţul. Apoi, odată, am simţit o nepotrivire. Am aşteptat câteva ceasuri ascuns să văd ce mă neliniştea. Era căpitanul arbănaşilor de la Beşlii, se adăpostise la ea destul ca să se bucure împreună. Apoi ieşi şi omul ei din ascunzătore, dintr-un coşar de pe deal. Când i-am călcat eu se certau… Câinii s-au dat scurt, mă cunoşteau, aşa că m-am apropiat şi i-am auzit. El nu se mulţumise cu plata căpitanului. „- Ne dă mai mult când i-l dăm pe Gheorghieş, preţul pus pe capul lui!” spunea femeia. Am plecat şi m-am întors peste un ceas. Nu păreau prea fericiţi că mă văd. Ea era sătulă, iar bărbatul ei ar fi trebuit
să alerge până la Beşlii, să anunţe potera. Nu ştiam ce să fac cu ei. Dacă nu-i pedepseam, alţii nu mi-ar fi ştiut de frică şi ar fi încercat să facă la fel. Cel mai apropiat bordei era la o leghe. „Adu-l pe vecinul tău aici! i-am spus bărbatului. Să nu treacă prea mult timp până te întorci, altfel n-o mai găseşti în viaţă pe nevastă-ta! Adică să nu te duci la Beşlii, la arbănaşi!” El s-a albit, a priceput că ştiam şi începu să mă roage să-l iert. A dat vina pe nevastă-sa. „Muierea asta e de vină cu toate! S-a înhăitat cu căpitanul şi el i-a promis că ne dă preţul capului tău.” „Du-te şi adu omul acela! Vreau să se afle necredinţa voastră.” După ce a plecat ea a vrut să mă înduioşeze, se mira că n-o poftesc aşa cum făceam în alte dăţi. Dar mie mi se făcuse scârbă. Când a venit vecinul, tremura şi el ca o vargă. I-am spus că va trebui să crească copii femeii. Gazda a vrut să fugă l-am împuşcat în ceafă. Femeia a îngenunchiat cerându-mi iertare, dar i-am retezat gâtul. Vecinului acela al lor i-am dat atunci şi mai târziu destui bani să crească plozii rămaşi orfani. Şi vestea a răspândit-o el! Să nu zici că n-am avut, nici acum, dreptate! Trădătorii merită osânda!

– Nu ştiu cum te vei spăla de atâta urgie câtă ai făcut!

Nimeni nu a aflat ce-au mai vorbit sau ce s-a petrecut între pustnic şi haiduc. Cu siguranţă Gheorghieş a plecat când s-a potolit crivăţul, s-au făcut cunoscute multe alte fapte ale lui, bune ori rele.

– – –

S-a apropiat de casă pe timpul înserării, dar a stat pitit până s-au liniştit cu toţii, până când s-a înnoptat bine. A intrat prin spate, pe acolo pe unde venea de obicei, din pădure. Câinii s-au dat scurt, apoi au schelălăit, îl mirosiseră. Când a pătruns în polată ardea doar un opaiţ cu seu, răspândea o lumina scăzută, însă destulă ca să-i vadă. Chiar atunci argatul încălecase stăpâna căreia îi făcea lucrare bună, gemetele o dovedeau. Gheorghieş îi lăsă să se răcorească, ar fi fost nefolositor să-i oprească, să alunge puţina bucurie ce o aveau. Se gândi cum să-i pedepsească şi rămase uimit când văzu că nu le poartă pică. El, tânăr şi fără minte, mai era şi sluga ei, nu se putea opune, au muierile meşteşuguri de scot din minţi oameni copţi, dar un flăcăiaş! Ea femeie întreagă, rea de muscă, o ştia el! Ce să facă singură, fără bărbat alături de ea atunci când se înflăcărează? Întinde mâna şi prinde pe cel care este mai aproape, la îndemână.

Se liniştiseră şi nu vorbeau.

– Mă Pavele, ţi-ai făcut treaba bine, e stăpâna mulţumită? N-o aud ce zice de aici, de unde stau eu.

Au sărit amândoi arşi de groază, ea s-a muiat şi a căzut pe pat, pe locul de unde se sculase, ştiam că e slabă de inimă. Flăcăul, cu ochii mari, mai curând uimiţi decât înfricoşaţi, rămăsese nemişcat. Ochi uşa, dar până la ea trebuia să dea peste stăpân. Şi el avea biciul într-o mână şi cuţitoiul în cealaltă. Femeia începuse să horcăie. El spera să se prăpădească din cauza inimii slabe, să-o scutească de pedeapsă. Altfel, trebuia să folosească dreptul bărbatului de a stăpâni nevasta curvă. Nimeni nu mai vorbea, fiecare părea înlemnit în locul unde îi găsise nenorocirea. Aşa se putea numi nefericirea tuturora, apărută pe pământ atunci când bărbatul îşi găseşte nevasta priponită sub un rândaş. Curios, Gheorghieş se simţea vinovat, intrase fără să strige sau să facă larmă, să-i anunţe că este aproape, să aibă şi ei timp pentru ascunderea vinovăţiei. De ce i se păreau toate fără o rost, nu se înfuriase când nevastă-sa se necinstea cu un păcătos de argat, dar ucisese o străină pentru o încercare de vindere a capului său? Era vinovat, dacă nu ar fi hălăduit prin codri şi ar fi stat pe aproape, el ar fi fost la îndemâna nevestei, pe el l-ar fi folosit, nu pe altul! Ce gânduri ciudate! Nu erau ale lui Gheorghieş, haiducul necruţător şi hotărât, făcătorul atâtor fapte, unele bune, altele rele, depinde de partea cui te aflai. Acum nu mai putea amâna, se plictisise de atâta aşteptare. Primul gând a fost să plece şi să-i lase în plata Domnului! „Numai afurisitul de călugăr e de vină! Să nu faci tu judeţ, nu este dreptul tău, dacă încerci aşa ceva, zicea el, îl dai pe Dumnezeu într-o parte şi te aşezi tu pe tronul Lui!” Dar nu se mai pomenise un asemenea tălâmb care să-şi vadă nevasta tăvălindu-se cu o slugă şi el să o ierte! Şi acela să fie Ghiorghieş, spaima ciocoilor şi a poterei!

Aprinse de la opaiţ două lumânări aflate în sfeşnicele lor, pe pervazul ferestrei.

– Ce-aţi înlemnit? Până acum aţi zburdat şi aşa, deodată, gata, v-a pierit pofta de zbenguială? Scoală în capul oaselor, femeie!

Stăteau amândoi în picioare, nemişcaţi. Ei îi trecuse răul!

– Ce dai buzna aşa mă, de m-ai speriat de moarte? Pavele, tu du-te la treaba ta, mă lămuresc eu cu netrebnicul ăsta! Argatul nu se mişca, aştepta ordinul stăpânului.

– N-ai auzit ce poruncă ai primit, de ce nu-ţi asculţi stăpâna? Sluga se scurse încet spre uşă, trecând prin dreptul lui cu faţa întoarsă şi privindu-l pe haiduc în ochi, pregătit să se ferească de loviturile lui. „Aş putea să-i crestez gâtul sau să-i spintec burta! E un bărbat frumos, ar fi păcat să putrezească de tânăr! Şi pentru ce ? Pentru putoarea unei neveste nespălate? Câţi copilaşi grăsuţi şi cu ochii albaştri ca ai lui nu se vor mai naşte!? Ia te uită câtă moarte se face fără să vrei! Şi eu fac atâta deoarece nu mă sinchisesc de nimic!” Chiar în dreptul său Gheorghieş îl opri.

– Stai! Mă copile, într-un sfert de ceas să fii atât de departe de mine, încât nici numele să nu ţi se mai ştie! Şi altă dată să te fereşti de neveste! Sunt o pacoste atât de mare, încât şi iadul se cutremură de groaza lor!

Când sluga se întoarse spre uşă simţi plesniturile de bici arzându-i spatele şi alergă să scape de ele. Se mulţumi că n-au fost lovituri de cuţit!

– Acum, jupâneasă, cu tine ce să fac?

– Tu să taci şi să pleci! Nu eşti pentru mine nimic! Am de la Ispravnic carte de despărţire şi îngăduire de la preot, eşti tâlhar şi nu mai am cu tine legământ. Chiar se spune în ea, am avut eu grijă să cer, ca să nu te apropii de casa mea la mai mult de o poştă. Neamurile mele mă vor apăra de mânia ta şi nu ţi-o fi moale! Pleacă şi du-te în pădurile tale, cu mojicii tăi nespălaţi.

– Şi dacă te ucid eu acum ?

– De ce n-o faci? Este meseria ta, ucigaş nemilos şi netrebnic! Doar nemernicii sunt de partea ta, toţi aceia care prin lene şi desfrâu au rămas săraci… Cei cărora le dai tu averile furate! Pe câţi ai îndestulat? Câţi au devenit altceva decât ceea ce au fost mai înainte? Ştiu eu că muierile ţi-au supt toată osânza şi că eşti lipit, tâlhar fără nimic… Pentru că nu îngăduie Cel De Sus ca o faptă rea să aducă fericirea cuiva… Nu s-a văzut aşa ceva de la facerea lumii! Pleacă din casa mea! Nu mai am vorbe cu tine!

Haiducul se uita prostit, uimit de curajul femeii. În sinea lui îi dădea dreptate, ce să facă ea cu un bărbat care nu este alături, cu unul plecat şi urmărit de poteră? Decât cu aşa belea, mai bine lipsă!

– Şi cum zici tu să te pedepsesc? Să-ţi tai nasul? Da! Ai să fii la fel de frumoasă, o să se îmbulzească curtezanii, cei care cred că ai averi de la mine! Te vor lua oricum, chiar slută! De aceea, îţi voi reteza şi urechile, nu se mai socoteşte încă ceva lipsă! Ai aur în schimb şi se vor mulţumi!

– Să nu îndrăzneşti la aşa nemernicie! Dacă potera nu te prinde, neamurile mele, ştii tu, nu te vor ierta! Ai cunoscut cât sunt de aprige, atunci când m-ai bătut singura dată şi dacă nu te-au tăiat atunci, a fost pentru că i-ai plătit şi n
u te-ai mai purtat urât cu mine după aceea. Altfel îţi putrezeau oasele într-o mangă, undeva!

– Sunt, totuşi, un bărbat, şi nevasta mea s-a necinstit cu altul…

– Nu mai sunt nevasta ta! Pleacă, îţi spun, până nu pun slugile pe tine, să te alunge cu bâtele!

Cearta cu femeia aceasta nu-i mai stârnea interesul. De ce îşi luase aşa pacoste pe cap? O vedea speriată, ştia că viaţa ei depinde de foarte puţin, se încuraja ţipând la el. Altă dată i-ar fi plăcut s-o bată, să-i vadă carnea plină de dungi negre, sângerânde, urmele loviturilor de bici. Sau, pentru aşa vină, se cuvenea o pedeapsă cumplită, să fie de învăţătură pentru toate necredincioasele. Ar fi spintecat-o de jos în sus, înfigându-i cuţitoiul în născătoare, scoţându-i maţele, despicând-o până sub cuşca pieptului. Aşa lucrare cere prea multă zbatere, o trudă fără nici o bucurie. Şi puţea cumplit! Cunoştea mirosul bărdăhanului spintecat şi al murdăriilor răspândite peste tot. Chiar icni aducându-şi aminte de soarta unuia, Moise Pruteanu, arendaş din Buştea, ce o păţise pentru viclenie. Atunci s-a bucurat că l-a pedepsit aşa, dar acum nu se mai învrednicea să facă o asemenea faptă. Dar nici aşa, fără să-i facă nimic, nu putea pleca ar fi fost de râsul lumii!

S-au auzit cai şi câinii s-au dat ca de străin.

– Fugi, vine potera şi te jupoaie! Ieşi prin spate, altfel te prind!

– De unde ştii tu, îi aşteptai? Năpârcă veninoasă, te-ai înhăitat cu toţi nemernicii, ai vrut să mă vinzi? Astăzi făceai târgul?

– Nu-i nimic adevărat din ce spui, dar au trecut la deal de dimineaţa şi au spus că vor înnopta aici. Credeam că nu mai vin, că şi-au găsit gazdă, la Ploştina.

Nu mai avea timp să se lămurească, nici să pedepsească femeia. Prin spatele casei urcă la pădure, aşteptând să vadă ce se întâmplă. Se lăsase ger, pe cerul senin se vedeau stelele sticlind. Luna plină lumina locurile ca ziua. Îi puteau lua urma uşor, aşa că trebui să se îndepărteze. Cel mai bun ascunziş era la Valea Ursului, la frate-su. Spera să ajungă la el până dimineaţa, chiar făcând un ocol, ferind straja Cetăţii lui Vintilă.

– – –

Fără să-şi dea seama, urmare unei beţii cumplite care a durat câteva zile, Gheorghieş s-a pomenit la poalele dealului. Sus, pe un platou ce domina toate împrejurimile, se afla mânăstirea. Luminată de razele răsăritului geros, roşiatice, dar palide, turla bisericii şi Stăreţia păreau flăcări stinse.

– Ce căutăm noi aici, mă, Stane? Dacă ne trezim cu potera pe cap avem unde ne ascunde? Doar între zidurile groase ridicate de strămoşi… Ştiu eu, am auzit vorbindu-se, sunt şi hrube de scăpare, adică nişte bolţi ce duc tocmai dincolo de râu, dar pe dedesubt, departe, în spatele împresurătorilor. Aici e locul cel mai bun de odihnă! Trebuie să aibă câte ceva cei de la mânăstire!

Drumul înconjura dealul şi când au ajuns sus au mers pe lângă ziduri până la poartă. Ar fi putut intra prin spărturile făcute de vremea care mâncase cărămida, dar nu voiau să se strecoare ca nişte găinari! Aflat în afară, lângă intrare, arhondaricul părăsit se ruinase şi nu se mai putea înnopta sub acoperişul lui. Poarta era încuiată şi Stan a sărit, direct de pe cal, pe coamă, apoi pe pământ, jos. Canaturile mari s-au deschis greoi, scârţâind, dovadă a rarei lor folosiri.

– Dacă ne trezim cu potera pe cap zidurile nu ne sunt de folos, Stane! Doar hrubele… dacă or fi fiind! Să-mi aduci aminte să caut tainiţa! Asta se află aici, fără tăgadă!

Au intrat pe sub bolţile joase, aplecându-se. Curtea părea pustie. Caii au fost lăsaţi în grajdurile aflate pe buza prăpastiei dinspre miază-noapte. Acolo nu se făcuse zid, n-ar fi fost trebuitor, râpa nu se urca uşor! O vacă slăbănoagă şi câteva oi rumegau într-un colţ.

– Vezi, Stane, pe cine găsim aici? Sunt călugăriţe?… Nu? Păcat! Am fi fost trataţi mai bine de ele decât de moşi… Adună toată suflarea în faţa bisericii! Să aducă şi cheile, toate!

Biserica era deschisă, un preot tânăr şi bolnăvicios făcea o slujbă de unul singur. Curând au fost aduşi doi călugări bătrâni şi un slujitor obosit.

– Mai este unul, într-o chilie, dar trage să moară! Ăştia sunt toţi!

– Cine are cheile de la cămări şi de la beciuri?

Slujitorul le dădu inelul de sârmă cu câteva chei.

– Care este cheia de la tainiţă?

– Nu ştiu unde este tainiţa sau dacă are o încuietoare…

– Cine este stareţul?

– Eu, spuse preotul, mă cheamă Teofil.

– Vino cu mine să vedem tainiţa! Vreau să iau ce-aţi prăduit voi şi aţi agonisit! Nu fi potrivnic, nu-ţi este de folos, ştiu chinuri groaznice… mai grozave ca-n iad! Dacă nu mă duci unde trebuie, te voi trage de barbă… până acolo!

– Du-l unde vrea, Teofile, dă-i tot ce doreşte! îl îndemnă unul dintre cei doi călugări bătrâni. Ne sunt mai scumpe vieţile decât tot avutul!…

– Şi tu, Simeon, spune ce averi avem strânse de le dăruieşti fără împotrivire? N-avem nimic, suntem mai săraci decât mulţi alţi creştini… Ce averi visaţi? Acest lotru va crede că…

Primul pumn al lui Gheorghieş îl clătină, iar al doilea îl nărui.

– Dacă singura voastră avere este viaţa, foarte repede veţi rămâne lipiţi pământului! Fără suflare! Scoală-te şi mergi unde ţi-am poruncit! Astăzi vei fi sub ascultarea mea!

S-au întors repede. Tainiţa mânăstirii, o mică încăpere bine ascunsă, era cu totul nefolositoare. Au găsit doar câteva ceasloave vechi, mucegăite, nimic altceva.

– De ce sunteţi atât de puţini, doar cinci suflete pricăjite!?

– La holera de anul trecut au murit patru fraţi…

– Morţii cu ai lor, noi cu ai noştri… Ce altceva mai aveţi? Du-te în altar şi adu tot!

– Intră singur, procletule, te va bate Dumnezeu dacă treci pragul sfântului altar!

Gheorgieş nu avu curajul să deschidă uşile împărăteşti, dar pătrunse fără sfială printr-o deschidere laterală acoperită cu perdea şi ieşi neaşteptat de repede cu crucea de argint şi pocalul pentru împărtăşanie.

– Doar atât găsesc eu într-o biserică? Văd că nu este rost de ceva… Boierii sunt mult mai bogaţi decât voi, călugării! Nu mă aşteptam la aşa ceva! Unde sunt ferecăturile icoanelor împărăteşti?

– Le-au luat muscalii! În rest, avem legământ de sărăcie pe viaţă!

– Stane, vezi ce găsim de mâncat! Am nimerit prost, măcar să ne săturăm! Voi, se adresă preotului şi celor doi călugări, cântaţi ceva vesel, vreau să mă bucur de ceva astăzi! Ştefane, puiul mamei, ia scoate fluierul şi cântaţi împreună…

– Nu se cântă în biserică…

– Nu fi prost, Ştefane! Şi sfinţii se veselesc, uneori! Zi o căzăcească!… Voi aţi învăţat-o? se adresă preotului. Doar au stat muscalii la voi doi ani! Hai, măcar bateţi ritmul din palme, să vă arăt măiestria ce o am!…

Gheorghieş începu jocul. Timizi, cei trei tovarăşi ai lui ritmau melodia pe care Ştefan o îngâna, cu fereală, din fluier. Încet, încet, au fost cuprinşi de iureşul săltăreţ al dansului muscălesc. Dalele de piatră bubuiau sub tălpile ţintuite ale haiducului, iar bolţile de cărămidă reverberau loviturile, cutremurând astfel toată biserica. Preotul şi călugării au îngenuncheat în absida stângă şi se rugau cu capetele plecate, sărutând lespezile de piatră ale pavimentului.

u2248 – Hei, flăcăule, ia opreşte-te oleacă! Faci prea multă zarvă!

– Tu de unde ai apărut, năucule!? Nu ştii că astăzi sunteţi sub ascultarea lui Gheorghieş? În ce cotlon ai stat ascuns până acum de nu te-au găsit fârtaţii?

– Până una alta du piciorul drept în spate, să te sprijini şi pe el. Este trudnic statul pe un singur mădul
ar. Te-ai oprit din joc fără chibzuinţă, cu un picior în aer, mă tem să nu suferi sprijinindu-te doar pe unul! Aşează-l şi pe celălalt pe pământ, cât om sta de vorbă să te odihneşti, să câştigi şi tu ceva…

– De ce te bagi în sufletul meu, stai deoparte, nu-mi stânjeni jocul şi veselia! Aceasta poftesc eu acum şi dacă nu te lepezi într-o parte, ai să primeşti un plumb între ochi! Ai auzit, bătrân nechibzuit? Şi voi, Ştefane, de ce staţi, de ce nu mai cântaţi, mă? Nu mai aveţi glas să-mi răspundeţi?

– Ar vrea ei, dar nu mai pot. Se odihnesc… au obosit de atâta silnicie! Ai făcut prea multă urgie, Gheorghe, şi i-ai târât şi pe ei în ticăloşie!…

– Tu ar trebui să taci, bătrâne! Eu sunt cel mai mic netrebnic dintre câţi sunt pe aici, prin jurul nostru, pe aproape sau chiar pe departe…

– Ai judecat şi ai osândit mulţi oameni şi ai fost şi gâdele lor… Trebuia să ştii până acum că nu este decât un singur Judecător!

– Iată, şi tu faci acelaşi lucru, mă cerţi pentru păcatele mele, mă judeci şi mă osândeşti ca făcător de fapte necuvenite! De unde ai luat această îngăduinţă, sau te crezi ca fiind Judecătorul de la Capătul Lumilor?

– Vreau să înveţi Legea Iubirii!… Şi dacă acum sunt lângă tine, înseamnă că Stăpânul tău şi al tuturor a îngăduit să mă arăt ţie! Timpul trece repede, Gheorghe…

– Spune-mi Gheorghieş! Gheorghe mi s-a spus doar când am fost prunc. Şi nu mai sunt! Auzi ce spun eu, moşule? Nici nu pricep de ce vorbesc cu tine, o umbră beteagă la trup şi la minte!

– Timpul trece repede, Gheorghe!… Te-ai întrebat dacă mai ai timp să suferi destul pentru toate păcatele tale? Ca să ştergi suferinţa adusă de răutatea ta unora şi altora, ştii tu, oare, câtă durere trebuie să înduri? Sau vrei să descarci samarul urgiei asupra urmaşilor tăi?

– Aiurezi, bătrâne! Aşa ceva nici că am auzit! Mai bine te dă în lături, să nu mă încurci! Dacă îmi spui Gheorghe şi nu te fereşti, îţi bag un plumb între sprâncene!

– În seara aceasta ai întrecut toate răutăţile… Am încuviinţarea şi îndreptăţirea să te judec, eu, Alexie, călugăr şi stareţ al acestei sfinte mânăstiri şi, dacă voi găsi de cuviinţă să te iau din lumea ta… Faci mult prea mult rău şi nu se mai poate suferi! Dar eu aş dori să te întorci la Legea Iubirii! Te-am oprit din joc doar câteva clipe, să ai timp pentru gândire. Timpul, Gheorghe, trece timpul!…

– Aşa este moşule, vremea trece si eu nu mai pot petrece! La ce folos faptul trecerii mele pe aici? Am găsit doar o cruce şi-un pocal, ce să fac eu numai cu atât argint. Fiecare zi trebuie să aducă mult mai mult! O fi şi altul, sau chiar aur, dar este bine ascuns, nu mi-l spune stareţul! Ia stai, ai spus că tu eşti stareţ, sunteţi doi? Unul minte!…

– Totul este adevărat, doar că eu am vieţuit aici în urmă cu trei sute şi ceva de ani… Atunci eram stareţ.

– Dacă eşti un mort, cum de vorbeşti cu mine? Ia uită-te! Ceilalţi sunt împietriţi, nu se mişcă… Tu ai înviat şi ei sunt morţi? Nici eu nu pot muta un deget…

– Voiam să mă întrebi despre drumul întoarcerii spre bine, de câte sunt cu folos pentru îndreptare…

– Facem o învoială, bătrâne. Dacă eşti doar suflet, vezi şi cunoşti locul unde stă aurul ascuns. Dă-mi tot ce se găseşte aici şi… mă mai gândesc! Sau n-ai nici atâta putere!?…

– Deci ai ales, vrei doar aurul? Ca să-l scoţi trebuie să te murdăreşti rău! Este sub umblătoare. Ajungi la el după ce scoţi tot ce este în ea şi sapi o groapă de doi coţi. Când l-am ascuns eu în tainiţa de acolo nu se făcuse trapeza şi umblătoarea.

– Pun călugării să facă treaba asta, n-o să mă spurc eu! Dar asta înseamnă că ai murit printre locuri străine şi nu mai ştia nimeni unde este ascuns… S-a pierdut! Cum de ai venit, din nou, aici?

– Turcii treceau spre Moldova, dar jefuiau pe tot drumul. Noi am fugit peste apă, pe Moţoiu. De unde ne-am ascuns, vedeam bine cum au pus foc bisericii şi mânăstirii. O noapte întreagă a plouat rece, era toamnă târziu, ne-au udat straiele şi am căzut cu pojar. Flăcările s-au stins doar când totul a ars… Nu mai aveam acoperişuri, ne-am băgat în beciuri şi am făcut focul… Dar boala sau sorocul meu au fost mai puternicie. Am arătat locul unde se afla comoara unui frate, dar primejdia nu trecuse! Chiar aşa! Peste câteva zile au venit iar după pradă şi i-au găsit… N-au mai scăpat! Aşa se face că aurul se află tot acolo, a fost mereu nevoie de el, dar nu s-a dat. Îl vrei tu, Gheorghe?

– Îl vreau…

– Pe mine m-au îngropat acolo, sub lespezile din sânul drept al bisericii. Ţintele tale au bubuit de m-ai sculat… Ai jucat căzăceasca în biserică… Şi acum vrei bogăţii! Deci, ai ales, rămâi cu ale tale… Ce faci tu cu atâta cât ai tâlhărit?

– Am să-ţi spun adevărul. Am promis unor rude ale mele, au nevoi, le-a ars casa. Partea celorlalţi nu ştiu unde se duce, dar ce-mi mai rămâne nici nu ajunge! Am gazdele de plătit şi… nu-ţi ascund, ţiitoarele costă! Dacă nu le saturi, te dau pe mâna poterei. Plăcerea are şi necazurile ei… E greu să fii haiduc! Am nevoie de bani, mereu mai mulţi. Cu cât cred ei că sunt mai bogat, cu atât îşi măresc poftele şi cer … Îmi trebuie tot aurul din împrejurimi, iar tu, deoarece le ştii locurile de ascundere, ajută-mă să-l scot!

– Să nu înjoseşti călugării pentru aur! Dacă vrei mai mult, atunci este nevoie să faci jurământ de sărăcie pentru tot restul vieţilor tale! Te învoieşti?

– N-am înţeles bine, bătrâne zevzec! Adică, dacă-mi doresc multă bogăţie, aş fi nevoit să renunţ la ea pe vecie? Cum vine asta? Un bogat sărac? Să rămân un sărăntoc desculţ, cerşind mila ciocoilor!?

– Tu spuneai că iei de la cei ce au, pentru a da la cei care nu au!

– Eu sunt primul şi cel mai de milă dintre cei care nu au, chiar dacă opresc pentru mine cea mai partea din cât mi se cuvine… Cât vrei din aurul ce-l voi scoate de aici? Călăuzeşte-mă la zăcătorile lui şi ne vom înţelege cu un câştig pentru amândoi. Cu toate că, fiind doar duh, nu cred că-ţi mai este nevoie de el, doar dacă ai urmaşi… Batem palma?

– Mă întreb de cătă bogăţie ai avea tu nevoie pentru a te linişti? Nu te ispitesc şi nu făgăduiesc nimic! Nu vei primi cu ajutorul meu nici o firfirică!

– Mult, mult mai mult decât îţi închipui! Povesteşte-mi despre comorile de aici! Să nu spui că nu le cunoşti! Dacă le-aş scote pe toate, cât ar bate la cântar?

– Nu pot să te clintesc de la ale tale! Ar fi bine să ştii că fără veste Judecătorul va veni şi faptele fiecăruia se vor descoperi. Şi ale tale, Gheorghe, se vor arăta aşa cumplite cum au fost. Nouă omoruri fără vină…

– Ţin socoteala doar la şapte, bătrâne! De unde le-ai scos şi pe celelalte două?

– Cam multe pentru o singură viaţă! Dar, deoarece mai este o speranţă, te voi trimite vieţuirii obişnuită ţie, printre semenii de care eşti legat. Fiind departe de fierbinţeala lucirii diavoleşti poate vei gândi şi vei înţelege ce ţi-am spus…

– Taci, bătrâne, taci! Dacă mă uit bine văd singur !… Le văd lucirile! Sunt multe… Uite acolo, cruci şi pocale au îngropat, şi mult argint pentru cărţi, se apropie de o oca! Tu vezi? Ce minunăţie acolo sub râpă… un coif strălucitor, cu obrăzare şi pumnale din aur, din aur toate! Atârnă o juma de oca! Dar, mai într-o parte, vezi globul acela de strălucire? Coiful, fibule, zale ca solzii peştilor, toate din aur, aur… Şi acolo, mai la stânga, şi mai jos… Peste zece grămezi de aur ascunse într-un loc atât de mic? De ce bătrâne, cine au fost cei care s-au bulucit aici să-şi lase averile?

– Ţi-am spus de la început, aici este o bătătură sacră! Fiecare loc u
nde cineva s-a rugat, a fost însemnat de Îngerii Domnului… au coborât din înalturi şi au sfinţit ţărâna! Cei cu har recunosc uşor unde s-a petrecut o aşa dăruire… În vechime se găsea pe aproape un altar de dinaintea creştinilor. Şi preoţii lor se rugau, posteau şi aveau o mare credinţă… Chiar de nu vei crede, ei se rugau aceluiaşi Dumnezeu Creator a totul care se aflăm sub soare! Din acest motiv a hotărât El să trimită îngerii şi să însemne dealul acesta… Rugăciunile preoţilor se auzeau uşor şi plăcut auzului Lui. Aflându-se acestea, cei cu dorinţe veneau şi se rugau… Ca să fie ascultaţi, după obiceiurile vremurilor, aduceau lucruri preţioase, cât mai mult aur şi argint, cât avea fiecare, iar preoţii le slujeau în felul lor, le îngropau ca jertfă şi se rugau pentru dăruitor…

– Care era partea lor? Să nu-mi spui că nu opreau şi preoţii! Se asculta rugăciunea sau dădeau aurul fără folos?

– Nu se răspândise cunoaşterea şi oamenii nu aflaseră că numai rugăciunile făcute din iubire sunt ascultate! Unii se rugau pentru câştigarea războaielor de cucerire, nu izbândeau, alţii pentru jafuri şi tâlhării, nici ei nu aveau câştig, ori cât de mare era ofranda! Dacă un om dădea doar un singur bănuţ pentru binele celor dragi lui, această dorinţă se îndeplinea!

– Cunosc pildele de felul ăsta… M-am săturat de vorbele tale! Acum, deoarece am aflat unde sunt comorile, ai putea să mă slobozeşti din vraja asta a ta?

– Gheorghe, să te porţi cu grijă în zilele ce ţi-au mai rămas!….u2248

În aceeaşi clipă haiducul continua să salte picioarele într-o căzăcească focoasă, în timp ce tovarăşii lui menţineau ritmul fluierului cu bătăi din palme. După încă o clipă dansatorul se trezi răsturnat pe spate, cu ochii ţintiţi în icoana lui Iisus Pantocratorul din cerul turlei. A stat aşa, trăgându-şi sufletul, doar câteva clipe, apoi a sărit în picioare, ajutat de ceilalţi.

– Gata cu prostiile! Cum stăm cu hrana?

– S-a tăiat o oaie stearpă…

– Suntem în post!

– Teofile, ia-ţi călugării cu unelte şi vino după mine!

Gheorghieş a însemnat câteva locuri şi a pus fraţii să sape. Pământul era îngheţat puţin, la faţa lui doar o palmă, nu fuseseră geruri mari. Cum nu găseau nimic, au venit şi haiducii, şi chiar Gheorghieş a lut sapa în mână. Dar, oricât săpau, nu dădeau de nimic… Pe unul dintre ei l-a pus să golească umblătoarea… Se apropia seara, ceilalţi călugări au rămas să sape, iar haiducii s-au aşezat la masă. Au cerut şi băut vinul negru şi acruţ făcând carnea friptă să alunece mai uşor. Ghiftuiţi, s-au dus sub râpă, la săpături. Negru de furie, Gheorgieş a pocnit un călugăr care nu săpase cu râvnă, apoi pe stareţul Teofil l-a culcat la pământ cu un pumn între ochi. Tot acolo i-a pus şi ţeava puşcociului.

– Roagă-te, stareţule, roagă-te sfântului tău din biserică, Alexie, roagă-l să-ţi arate locul unde sunt comori! Dacă nu-ţi spune el, vei săpa toată noapte, mâine şi toate zilele care v-au mai rămas, până daţi de aur! Iar dacă eu îmi voi pierde răbdarea, am să vă atârn în cinghel, ca pe oile despicate pe burtă! Vă scot maţele, la unul câte unul, până se îndură bătrânul Alexie să destăinuiască taina. Şi voi începe cu tine!

– Potera! strigă, apropiindu-se în fugă, plantonul

În clipa următoare porni plumbul. Jocul trăgaciului, tremurul mâinii sau spaima de arnăuti, nu se ştie bine care dintre acestea, au făcut ca moartea să-l caute pe stareţul Teofil. Au alergat la grajduri şi, în timp ce pregăteau caii, din pridvorul stăreţiei Gheorghieş privea în vale. Cinci sau şase arbănaşi urcau încet pe drumul ce înconjura dealul. Caii obosiţi, abia se mişcau traşi de căpestre de către călăreţii descălecaţi.

Au fugit spre răsărit, apoi spre miază-noapte, pe prundul Murătoarei. Caii lor, odihniţi, nu mai puteau fi ajunşi de cei ai poterei. Când aceştia se vor dezmetici şi vor afla ce s-a petrecut la mânăstire, ei, haiducii, vor fi departe.

– Am pierdut o zi întreagă pentru o cruce şi un pocal! Şi nici nu este din argint prea bun! Lor, călugărilor, nu le mai foloseau, nu mai aveau preot care să le slujească!

– Gheorghieş, trece timpul! Să te porţi cu grijă în restul zilelor care ţi-au mai rămas! Era vocea şoptită a bătrânului Alexie! Uimit, haiducul s-a cutremurat înspăimântat, dar, cuprins de gândurile sale, în câteva clipe a uitat de sfânt şi de tot ce se petrecuse în vârful dealului, la mănăstirea scufundată în întuneric.

– – –

Gheorghieş se întorsese la coliba sihastrului spre sfârşitul iernii şi acum îi cerea socoteală:

– Mi-ai sucit minţile, pustnicule! Din cauza vorbelor tale mieroase mi-am pierdut toată vigoarea şi dorinţa de a fi aspru şi drept cu nemernicii…

– Îţi spun iarăşi, Gheorghieş, nu ai tu căderea să judeci şi să hotărăşti felul şi soarta oamenilor, pentru aceasta este îndreptăţit doar …

– Tu să taci! Dacă eşti om adevărat… nu laşi pe altul să-ţi hotărască destinul! Ce ştii tu!?… Stai aici la mila oamenilor şi te rogi… Ce faci altceva? Te rogi pentru tine!…

– Nu numai!…

– Ştii tu ce urgie este în lume, câţi suferă şi câţi blesteamă? Se fură unul pe altul, nevestele se dedulcesc cu cine au la îndemână, copiii lasă părinţii să moară de boli şi de foame zvârliţi în cine ştie ce grajd, totul este o vălmăşeală! Şi nu vine nimeni cu sabia să orânduiască faptele şi lucrările!… Toţi se amestecă în troaca porcilor şi se luptă să sugă cât mai mult terci. Iar tu te rogi aici, retras din zbuciumul omenirii… Eu, dacă vreau să fac dreptate, sunt hulit de stăpânire şi de cei ca tine! Până şi oamenii pe care i-am ajutat mă trădează şi mă vând.

Cred că Gheorghieş a vorbit o oră şi mai bine, a băut vinul adus cu el şi s-a îmbătat, devenind tot mai rău. Pustnicul, îngenunchiat la altarul lui cu două icoane, se ruga continuu şi din ce în ce mai tare, până a ajuns să acopere vocea tâlharului.

– Crezi că mă vei bate cu vorba, sau mă vei supune cu pilda credinţei? Tu m-ai ucis smintindu-mi minţile, de n-am mai putut omorî oamenii cu bucurie, aşa cum făceam mai înainte de a veni în bordeiul tău… Am devenit o lepădătură, nevasta am lăsat-o vie după ce am găsit-o sub un argat şi lui i-am tras doar un picior în cur, unei ibovnice trădătoare abia am reuşit să-i tai gâtul, de parcă m-ar fi durut pe mine… Şi pe bărbatul ei era să-l scap, până am găsit încrâncenarea de a-l căsăpi! Toate astea de la tine se trag… Cum voi scăpa de blestemul tău? Doar moartea ta mă va elibera….

– … şi iartă Bunule sufletul lui încrâncenat şi rătăcit, trimite-i mila şi iubirea Ta, deschide-i ochii acoperiţi de aripa diavolului, adu-l la limanul odihnei şi al liniştei…

Gâtul firav al sihastrului trosni ca un vreasc uscat şi capul se aplecă în faţă.

– Ai tăcut? Acum o să am şi eu pace…

Pe vremea dezgheţului, când un călugăr din vale, de la mânăstire, a urcat la sihăstrie, l-a găsit pe pustnic mort, fără urme pe trupul ce începuse să putrezească. Nu s-a ştiut dacă a murit de moarte bună sau a fost lovit de un hoţ pentru a i se lua comoara, aceea pe care nu o pot vedea toţi. L-au mirosit sperând să fie parfumat, dar puţea urât, ca orişice hoit. Trupul sihastrului nu devenise moaşte!

S-a adeverit spusa stareţului Alexie, fusese omorât şi cel de al nouălea suflet .

– – –

Era aprilie, înverzise peste tot şi mai găseai pruni înfloriţi.

Când se întorcea de la latrina din fundul curţii căpitanul arbănaşilor, Zitika, se pomeni cu un chip, care ieşi din ascunzişul unui nuc.

– Vreau să vorbim, n-am venit să-
ţi fac rău! Sunt Gheorghieş şi vreau să ajungem la un târg.

– N-am nimic de tocmit cu tine! Cum îndrăzneşti să intri în curtea noastră? Ajunge să strig şi vei fi împresurat.

– Înainte de a mă prinde pe mine vor găsi hoitul tău! Nu vezi puşcociul? Tu n-ai nici măcar un cuţit! Dacă ţi-aş fi vrut răul nu mai suflai! Uite, prinde punga asta! Ai în ea un sfert de oca de podoabe scumpe, sunt pentru tine, ţi le dau ca semn al dorinţelor mele bune, chiar dacă nu ne învoim!

– Ce vrei, tâlharule?

– Încă pe atâta aur îţi voi da dacă nu vei mai scotoci codrul după mine! Să nu mă mai vânezi, toată vremea, ca pe o sălbăticiune! În fiecare an vei primi la fel, o juma de oca…

– N-ajunge! Mai trebuie ceva! Dă-mi nişte oameni, trebuie să arăt stăpânirii că vă împuţinez…

– Îţi voi da doi!… Să ne întâlnim să gândim totul cu amănunţime!

– Nu cad eu în plasa ta!…

– Dacă te voiam pe tine acum erai ţeapăn! Nu câştigam nimic, în locul tău ar fi venit un altul, mai încrâncenat, mai fricos şi, din acest motiv, mai rău!

Dimineaţa arnăuţii au găsit câinii morţi.

Gheorghieş a fost prins de poteră când se strângeau la colibă şi se pregăteau să calce alt bogătaş. A fost o vânzare, arbănaşii au venit din păduri unde au pândit câteva zile, căzându-le în spate, atunci când nu se aşteptau. Unii au scăpat, dar el nu. Se îngrăşase de trai bun sau de boală, iar picioarele nu-l mai ajutau ca în alte dăţi. Îmbătrânise. Nici mintea nu-i mai judeca bine! Cu Zitika avusese o altă înţelegere, dar arbănaşul căzuse peste ei cu un ceas mai devreme. L-au luat pe el şi pe alţi patru, ceilalţi şase scăpaseră.

– Vreau să-mi spui unde ascunzi comorile!

– Aşa ne-am înţeles noi? Altfel am zis…

– Cu haiducii nu eşti sigur niciodată asupra unei înţelegeri! Iar potera şi tâlharul nu pot bate palma, s-ar asemăna cu tovărăşia dintre lup şi cioban ca să prăduiască oile! Aşa cum unul este plătit să păzească turma de hrăpăreţi, aşa şi eu sunt îndestulat pentru a prinde tâlharii care tulbură liniştea locurilor. Acuma, Gheorghieş, dă-ne tot ce-ai furat, să le dăm stăpânilor, înapoi!

– Ce ţi-am dat eu, oare, a ajuns la vechii proprietari? Un sfert de oca de aur, unde este acum?

– Să nu vorbeşti fără rost şi să nu spui neadevăruri! Orişice vorbă este de prisos! Nimic altceva să nu zici, numai locul unde ai ascuns aurul să-mi spui! Vorbeşte!

– N-am comori ascunse, aurul se risipeşte repede, nu rămâne nimic… Totul costă, iar pentru noi totul este mai scump!

Arbănaşul chemă doi arnăuţi şi le porunci pe limba lor. Curând, după ce ieşiră, s-au auzit loviturile şi gemetele haiducului. L-au adus îmbrâncindu-l.

– Unde este aurul, Gheorghieş?

– Ţi-am spus că s-a risipit! Chiar dacă mă omori, tot nu am de unde să-l scot!

– Moartea este o faptă uşoară, scapi repede, dar tu, nu!

Iarăşi l-au bătut. O fi fost adevărat, haiducul nu avea nimic strâns, sau era prea hapsân şi nu voia să le dea comorile… L-au bătut o zi şi o noapte… fără a afla nimic. I-au pus ouă fierbinţi la subţiori, cu un cleşte i-au smuls unghiile de la mâini… În dimineaţa zilei următoare a murit, a plesnit ceva în el. Au descărcat flintele în ceafă şi în spate, ca să pară răpus de plumbi, apoi, învelit în cearceafuri, l-au urcat de-a curmezişul pe un cal. Pe căi lăturalnice s-au dus în munte şi l-au aruncat într-o râpă. Cu un hârleţ au tras peste el pământ din mal şi au plecat. Aşa se face că până astăzi, nu se ştie unde este trupul lui. Şi nici comorile strânse de el cu atâta silnicie şi cu moartea atâtor oameni. Chiar dacă vor fi găsite, fiind ele pline de atâtea blesteme şi jurate de atâtea suferinţe, mare pacoste vor aduce în casa găsitorului. Poate Îngerii cei buni păzesc locul şi feresc pe cei lacomi de o aşa mare nenorocire!

aprilie 2009

 Autor: Spiridon Ramniceanu

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s