Fragment din romanul Hanul de la Răscruce de Timp VIII


(în care se arată un palavragiu)

Crezi în existenţa unor lumi paralele?

Uneori stau şi mă întreb unde trăiesc personajele operelor de artă. OK, în cărţi – dar numai acolo? În mintea autorului, în minţile cititorilor? Cît de „reale”, de adevărate sunt acele personaje. Să îl luăm de exemplu pe Ulise. A trăit el, într-adevăr, pe timpul războiului troian? Sau poate chiar înainte de acesta – Homer folosind figura lui mitică în epopeele lui tocmai pentru că intrase în conştiinţa populaţiilor greceşti. Poate că Olyseus-Odyseus era o figură mitică încă pe timpul pelasgilor – predecesorii popoarelor indo-europene greceşti. Sau a fost o „invenţie” a orbului aed dorian, Homer, la sute de ani după războiului respectiv? Modul în care l-au perceput grecii ulterior, filosofii… Intrase Ulise în „lumea Ideii”, arhetip pe care omul îl scotea de cîte ori avea nevoie de un erou? Din care alţi autori – de cărţi, de teatru, de filme -, şi-au făcut propriul erou, cînd au avut inspiraţie?

Să nu trăiască, oare, toate aceste personaje într-un fel de univers paralel, virtual, de unde ne vizitează de cîte ori ne amintim de ele? Şi dacă aşa ar fi, mă pot întreba dacă personajele „reale” a Lumii lui Alice revin pe un Pămînt părăsit de umani, sau ajung, din întîmplare, tocmai în acest univers virtual. Îţi dai seama, amintesc de un astfel de „univers” doar pentru a sublinia faptul că numărul de universuri „paralele” nu poate fi limitat decît de imaginaţia limitată a oamenilor. Cum să nu cred atunci în existenţa lor? – conştient de faptul că imaginaţia în mod sigur este destul de limitată în comparaţie cu a altora. Cel mai ades eu nu fac altceva decît să scriu despre lucruri ireale, poate, dar cît se poate de verosimile.

O vreme am stat tăcuţi, sorbind din stacanele de cositor care conţineau acum o bere brună şi groasă. Qur’şa, după ce leorpăise berea, se băgase sub masă. Noi, cei trei musafiri, stăteam cu atît mai ţepeni cu cît ni-l închipuiam pe fiorosul animal cu botul – şi colţii! – în apropierea gleznelor noastre. Amintindu-mi povestea lui Amiram, ştiam că e suficient ca animalul să ne lingă, prieteneşte… În mod cert pielea noastră nu avea tăria fierului…

„Ia te uite ce căţeluş!” exclămă o voce veselă, tinerească. Am întors capul şi am privit spre bărbatul care se aplecase de mijloc pentru a privi spre Qur’şa. „Cuţu, cuţu…” Se căută prin buzunarele adînci, poate un os sau altă delicatesă canină.

„Mi-aş ţine mîna departe”, l-am avertizat pe străin. E în stare să îţi înfulece jumătate din braţ. Din nebăgare de seamă…”

„Aş, mă pricep, pane.” se ridică străinul. Era un bărbat de o înălţime medie – chiar puţin scund -, cam durduliu fără a fi gras, cu capul rotund ca o bilă – impresie întărită de tunsoarea „numărul unu”. Probabil, în urmă cu cîteva luni fusese ras chilug. Avea fruntea lată şi bombată, mărită de părul rărit deasupra ei, sprîncene de un blond mai spălăcit decît părul de pe cap, ochi rotunzi de un albastru de cer senin şi nevinovat ca un cer de toamnă blîndă, nasul cîrn ca un bumb, puţin înroşit, o gură nu prea mare cu buze pline, arcuite, ca de copil, şi obraji dolofani, raşi „la sînge”, stropiţi ici şi colo cu pistrui roşcovani. Urechile mari stăteau depărtate de craniu, dîndu-i un aer simpatic şi caraghios. Era îmbrăcat într-o manta soldăţească pătată şi roasă, lungă pînă din-jos de genunchi, puţin deasupra bocancilor mari, scofîlciţi şi înnoroiţi, încheiată la toţi nasturii, din care răsărea capul lipsit, parcă, de gît. Evident, un soldăţoi.

„Meseria mea este cea de negustor de cîini. Le ghicesc dintr-o privire rasa, pedigriul, obiceiurile – ba chiar şi stăpînul. Nu m-am înşelat decît o dată, atunci cînd am încercat să plasez cîinele adus de Hrolu00edk doamnei colonel Pouu0161ova, din Mostecka. Mă şi bucuram, nu trebuia decît să vopsesc puţin coada şi lăbuţele cîinelui – ştiam ce cîine avusese doamna colonel. De unde era să bănuiesc că Hrolu00edk le vopsise în negru înainte să mi-l vîndă?”

Ne privi uimit şi nevinovat, parcă puţin trist de neobrăzarea acelui Hrolu00edk să-i vîndă un căţel cu coada vopsită.

„Şi ce-a spus doamna colonel?” întrebă curios Ignatz.

„La început nu a zis nimic, ocupată să-l pupe pe bot pe Hlavka – bernardinul. Apoi a ţipat de bucurie şi a vrut să-mi dea cincizeci de coroane recompensă. Cînd i-am atras respectuos atenţia că recompensa reprezintă, de obicei, o zecime din valoarea cîinelui, ea şi-a amintit că eu venisem de fapt să-i vînd un cîine – exact pe Hlavka, furat de mai bine de o lună. Aşa că a ţipat la mine şi şi-a trimis ordonanţa să-l cheme pe domnul colonel Pouu0161ov de la Comenduire.”

„Interesant.” zise ironic Ics.

„Nu-i aşa? A intrat vijelios domnul colonel Pouu0161ov şi, înainte să apuc să zic ceva, mi-a cîrpit o pereche de palme. „Te bag la arest, boule!” a ţipat el la mine. În timp ce Hlavka îl lingea pe bot, i-am zis: „Îmi permiteţi să raportez cu respect, domn’ colonel, să trăiţi, că nu sunt bou. Eu sunt u0160vejk din Vinohrady, negustor de cîini. Ce vină am eu dacă domn’ general Hummel, căruia îi vîndusem un canich, mi-a recomandat să vă aduc un cîine în locul celui furat? Puteam eu să-l refuz pe domnu’ general? Dumneavoastră, cu tot respectul, l-aţi fi refuzat?” Pan Pouu0161ov a scuturat bernardinul de pe el şi m-a dat afară cu trei şuturi în dos.”

L-am privit cu înţelegere pe u0160vejk. Amirani a dat nepăsător din umerii largi cît nişte saci de grîu. Qur’şa îl mîrîi de sub masă.

„Nu cunosc soiul ăsta de cîine” mărturisi soldăţoiul. „Cred că e vopsit… o fi încercat cineva să-l transforme în pitbull. Dar e prea negru. Va fi cam greu să-l vindem – dar vă spun confidenţial, pan Bérovka de pe Dlouha ar avea nevoie de un cîine ca ăsta. El e tăinuitor de lucruri furate şi golanii din Josefov au dat de trei ori spargere la el, convinşi că nu-i va putea reclama. Cu un cîine bun, îi va ţine precis departe… Cu tot respectul, mă oblig să vă vînd cîinele…”

„Nu e de vînzare” spuse liniştit şi rece Amirani. „Pe el l-ai întrebat?”

„Pe cine?” nu înţelese u0160vejk .

„Pe Qur’şa. E liber. Poate se supără şi te lasă fără cap.”

„Domnule, chestia asta s-a întîmplat acum cîţiva ani, atunci cînd măcelarul Joseph zis Caltaboş, din Vinohrady, şi-a ucis ibovnica. Pe ea o apucase în acea perioadă fervoarea religioasă şi mergea zilnic la Pana u010cerny Maria z Podu011bbrady – abia se sfinţise pe atunci, cheltuind din banii cîştigaţi cu multă sudoare şi inventivitate de Pan Caltaboş. Poate asta nu l-ar fi supărat din calea-afară, că deseori punea în cîrnaţii lui carne de cîine – ptiu! -şi de cal, dar evlavioasa pana Martu00edna îi refuza farmecele, zicînd că s-a hotărît să nu mai trăiască în păcat – aşa cum adesea îi spunea paracliserul Miku016flau0161 că trăieşte. Aşa că într-o bună zi, după ce a ras o sticloanţă de şnaps, p
an Caltaboş a dat o fugă la Pana u010cerny Marie să-i zică vreo două paracliserului, să nu-şi mai bage nasul în familiile enoriaşilor. Nu a apucat să-i zică nimic, pentru că sfinţia sa a zbughit-o pe fereastră, nefiind îngreuiat de rasă. Dar pana Martu00edna nu a putut fugi, fiind ea cu fustele în cap. Pe urmă pan Caltaboş zicea că nu îşi poate explica de ce luase satîrul cu el. Oricum, avocatul a putut să-l scoată bazma curată, deoarece cîinele paracliserului, ţinut mai mult flămînd, a mîncat capul ibovnicei, nerămînînd proba materială…”

„Numai poveşti dintr-astea ştii?” se burzului Ics, scîrbit.

„Ba nu, mai ştiu! Într-o zi, căpitanul Leu010dko de la intendenţă…”

„Lasă-l pe căpitan!”

„Îl las, să trăiţi. De fapt, ultima dată cînd l-am văzut era pe marginea unei gropi de obuz, cu maţele atîrnînd…”

„Ai fost pe front?” am întrebat eu. Bineînţeles că-l recunoscusem pe vajnicul soldat u0160vejk – pe care eu îl lăsasem acolo unde îl lăsase şi părintele lui, Hau0161ek, pe frontul de Răsărit.

„Am fost, cu respect raportez, să trăiţi.”

„Şi cînd te-ai întors?”

„Nu ştiu, să trăiţi. Cînd s-a terminat războiul.”

„Asta a fost de mult.”

„Cred că da.” zise nehotărît soldatul. „Eu de fapt nu am ştiut, mă băgase domnul maior la arest. Am dormit, că băusem cam multă bere. Raportez, nu eram beat, dar mă stricasem la stomac, cei din Galiţia nu ştiu să facă bere ca oamenii. Cînd am bătut în uşă să-mi schimbe ţucalul, că-l umplusem, uşa s-a deschis singură. În tabără nu mai era picior de ofiţer! Am plecat atunci spre garnizoană – ce era să facă o ordonanţă fără ofiţerul lui? Dar nici la Garnizoană nu era ţipenie de ofiţer! Doar bucătarul Knedliu010dku şi ajutoarele lui – raportez că nu le-am aflat numele, deşi unul din ei tot încerca să mă pupe. Zicea că îi amintesc de cumnatul lui din Slounu00fd, cel cu care era încă în judecată – întreruptă momentan pentru că plecaseră cu toţi pe front…”

„Lasă-l pe ăla! Ce ai aflat la Garnizoană?”

„Păi, după ce am terminat mîncarea pregătită de Knedliu010dku pentru general, acesta – bucătarul, nu generalul – mi-a povestit cum a fost cu debandada. S-a auzit că rusul a făcut revoluţie. Că unii au declarat pace, în timp ce alţii au vrut mai departe război. Atunci, cei ce voiau război cu împăratul au făcut război cu cei ce nu vroiau război – drept care Generalul şi-o parte din ofiţeri s-au dat cu ei. Alţii, care vroiau şi ei pace, au plecat spre Viena, iar alţii au plecat drept spre casă. Asta m-a înfuriat şi am strigat: „Dezertare!” Am hotărît să plec şi eu la Viena să-l încredinţez pe Împăratu’ (aici luă poziţia de drepţi şi duse palma la urechea dreaptă) de credinţa pe care i-o port.”

„Aha.” am zis, „Erau să te împuşte…”

„A fost o neînţelegere. Au crezut că dezertasem, ba unii mă credeau a fi spion rus! Numai că nu ştiau dacă eram al celor ce voiau război cu noi – duşman adică -, sau pace – prieten, deci.”

„Şi cum ai ajuns în Praha?”, scurtai povestea.

„Asta, cu respect vă raportez, nu o pot şti. Pînă să se hotărască dacă eram duşman sau aliat şi, deci, ce să facă ei cu mine, am băut în cinstea Împăratului, apoi a Armatei, apoi a Aliaţilor, apoi a Ţarului rus, apoi a lui Kerensky, ba cineva a amintit şi de unu’, Lenin şi de tovarăşul Trotsky, apoi… Oricum, cred că m-au aruncat într-un tren să mă trimită pe front, dar cred că în harababura aia, conductorul a preferat să o ia spre Praga. Aşa că cineva m-a dat jos pe peron la Hlu00e1vni; cu şuturi de bocanc în dos, cred, că m-au durut oasele vreo trei zile… Nici nu puteam sta jos pe bancă!”

„Şi în crîşmă?” întrebă Ignatz.

„Care din ele?” se holbă u0160vejk. „Pe primele nu le ţin minte, pe urmă le-am pierdut numărul… Nici nu am ajuns acasă, îngrijitoarea nu ştie că m-am întors de pe Front.”

„În asta.”

„Aha. Nici pe asta n-o ştiu, cu respect vă raportez, domnule….”

„Ignatz. Adică, Kyllian Ignatius Bilu00e1ny.”

„Îmi pare bine, să trăiţi. Pe mine mă cheamă Josef u0160vejk . Aş fi avut şi eu trei nume, dacă părinţii mei…”

„Lasă asta!” se răsti Ics.

„Mda. Aşa, domnule Ignatz. Pentru că stăteam cam rău pe băncile şi scaunele crîşmelor, mi-am zis să mă dreg. Aş fi mers la Boju00edci, că de acolo mă umflaseră fără să apuc să plătesc berea, dar nu aveam bani. Aşa că am mers cu un soldat neamţ la o crîşmă pe Ku00e1rlovo, cred, şi pe urmă… da, da, ajung şi la crîşma asta!” se grăbi el, văzîndu-l pe vraci fornăind din nas ca un armăsar. De fapt, în acelaşi timp, Amirani se întinse, îşi încordă muşchii şi strînse pumnii – aşa că nu am mai putut fi sigur ce îl făcuse pe guraliv să scurteze povestea. „Deci, cînd am ieşi de acolo, se lăsase ceaţa şi neamţul zicea că ştie o pivu00e1rna „dincolo de pod”, unde băuse el pe vremuri fără să plătească, stăpîni fiind nişte „jidovi spurcaţi” – ceea ce pe mine m-a mirat foarte, pentru că nu-i ştiu pe evrei să fie murdari, cu atît mai puţin darnici: eu nu am băut niciodată pe veresie la vreo crîşmă evreiască. Dar cum tot nu aveam bani, m-am ţinut de gîtul lui să nu cadă şi am trecut podul în Malastrana şi am luat-o prin ceaţă. Nu ştiu cum am ajuns aici, mie-mi erau ochii cam împăienjeniţi – de la ceaţă, desigur – iar neamţul dormea de-a binelea… Un singur lucru nu înţeleg: de ce m-a tras ăla de la uşă doar pe mine înăuntru? Ce nu i-a plăcut la neamţ? S-o fi pierdut bietul om prin ceaţă, în oraş străin. Cînd o să mă dezmeticesc, o să merg la Comenduire să aflu cum e cu războiul, pentru că eu am jurat credinţă Împăratului. Poate-l voi găsi şi pe maiorul Lukau0161, s-o fi întrebînd pe unde sunt. Era bine ordonanţă…”

Nu ştiu dacă Şvejku terminase povestea sau dacă era gata să înceapă alta, pentru că rămase ţeapăn, cu ochii holbaţi. De sub masă ieşise Qur’şa şi se întinsese, căscînd botul uriaş. Ba chiar fîlfîi de cîteva ori din aripi, ca pentru a şi le dezmorţi.

„Cred că am băut cam mult” mărturisi soldatul cu glas şoptit şi rase o halbă de pe masă, la întîmplare. Ospătarul tocmai lăsase şase halbe din sticlă groasă, cu guler înalt de spumă. Cînd văzu însă cîinele lingînd cu o limbă neagră, uriaşă, fundul unei halbe, porni împleticit spre uşă. Convins cumva că locul lui era alături de noi, m-am repezit în urma lui. Spre mirarea mea, ne-am trezit amîndoi în stradă. Cînd am ieşit în lărgimea pieţii, ceaţa se împrăştia şi cerul lucea de un albastru opal deasupra noastră. Spre răsărit, fîşii zdrenţuite de nori erau tivite cu roz. Începea o nouă zi.

 Autor: Nick Sava

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s