Fragment din romanul Hanul de la Răscruce de Timp VII


(în care ni se alătură două personaje de legendă)

Crezi în existenţa unor lumi paralele?

Ai început să mă enervezi cu întrebarea asta. Sper că pînă acum am fost suficient de clar. De-ar fi şi alţii tot atît de clari în a-şi afirma credinţele, opiniile, sentimentele…

Uite, să îţi vorbesc puţin despre aşa-zisul déjă vu. Da, mi s-a întîmplat şi mie. Mă întreb cine oare nu a avut parte de aşa ceva… Ce să fie asta? Unii leagă fenomenul de „transmigrarea sufletului”. De faptul că, cine ştie cum, sufletul, atunci cînd se re-întrupează, păstrează ascunse undeva, în subconştient, reminiscenţe ale uneia, sau a mai multor existenţe anterioare. Unele persoane reuşesc să vină în contact cu aceste reminiscenţe. Li se pare că întîmplarea prin care trec nu e nouă, parcă ar mai fi trăit-o cîndva. Că o anumită persoană li se pare cunoscută. La fel, un anumit loc – uneori în alte localităţi, în alte ţări, prin care nu trecuseră niciodată. Alteori, poate, scene de la curtea unui împărat sau han, faraon sau rege, nobil sau şef de trib – sau chiar din mai ştiu eu ce cocioabă sau iurtă. Deseori, fenomenul se manifestă prin uşurinţa cu care învaţă, cît se poate de uşor şi rapid, o limbă complet necunoscută…

Desigur, biserica creştină strîmbă din nas la astfel de credinţe care vin mult mai de departe, din „epoca păgînă”. Credinţe care nu sunt deloc străine altor religii pentru care transmigraţia sufletului este recunoscută şi acceptată. Dacă creştinismul nu ar fi atît de net împotriva acestui fenomen paranormal, probabil s-ar afla mult mai multe lucruri despre el. Cînd ne gîndim că mai bine de jumătate din populaţia lumii îl refuză, fiind împotriva credinţei lor monoteiste… Şi dacă vreunul din aceşti umani majoritari are un deja-vue, ori şi-l neagă, uitîndu-l, ori nu povesteşte nimănui despre el. E foarte asemănătoare situaţia cu „vedeniile OZN”…

Dar dacă ar fi adevărat – vezi, nu susţin că e adevărat! -, ce ar putea descoperi cercetătorii dacă ar studia mai temeinic fenomenul? Poate că, aşa cum sugera un scriitor sf rus, poate Efremov, că memoria umană ar putea păstra amintiri din toate perioadele, poate chiar din paleolitic, poate chiar dinainte – de cînd e omul om şi trăieşte pe Terra. Ce pleaşcă pe arheologi?! (care atunci s-ar putea numi psiho-arheologi, nu?) Să te scufunzi în somnul cuiva şi să îi vezi fragmentele de viaţă din antichitate. Scene de la curtea mai ştiu eu cărui împărat roman sau căpetenie chineză, han tătar sau şef de trib amerindian, sau pur şi simplu din viaţa simplă a sărăntocilor din diferite epoci. E posibil? Poate să fie, de ce nu?

Dar pe ce mă bazez atunci cînd consider că acest deja-vue ar putea fi real? Pe povestea unui prieten. Îmi povestea el, odată, o întîmplare pe care nu şi-o putea explica. Ajunsese el, ca refugiat politic, în Austria. Lagărul fiind nu departe de Viena, işi petrecea mai tot timpul acolo. Desigur, erau şi mai multe oferte de muncă la negru. Dar începuse să-şi dea seama că se simţea ca acasă: cunoştea locurile, învăţase limba extrem de repede – practic, peste noapte, deşi într-un dialect cumva diferit. Începuse să îşi dea seama că unele locuri – pe care nu le văzuse în viaţa lui! – erau, cumva, diferite, trasnformate. Pînă ce a dat peste o gravură de epocă şi a recunoscut locul familiar. Era un mic sătuc, de prin secolul al doisprezecelea, nu departe de Viena. Spre surprinderea lui, acum îşi amintea că rege al Vienei era un rege ungar!

Cum a rămas cu prietenul meu? Nicicum. A emigrat în State, s-a pocăit alături de nevastă, neo-protestantă, şi a uitat de întîmplarea din tinereţe. Ca un făcut, n-a mai revizitat niciodată Austria. Simţea un fel de jenă la gîndul de a mai trece pe-acolo. Ce are asta a face cu universurile paralele? Aparent, nimic. Şi totuşi, asta ar susţine ideea că există cel puţin două (trei?) universuri, recunoscute chiar de către credinţa creştină: viaţa terestră şi cea „cerească”, de „după”. Loc în care partea spirituală a umanului petrece o altă viaţă. Deci, da, cred că există universuri paralele! Cu un astfel de univers vii în contact în ceea ce urmează.

Interiorul crîşmei era cît se poate de obişnuit. Cu toate acestea, mie, pămîntean al sfîrşitului de veac şi mileniu, aspectul istoric mi se părea mai mult decît autentic; era cumva „căutat”, cumva îngroşat. Mă făcea să îmi spun că „scenograful” văzuse prea multe filme holiwoodiene de epocă. Peretele din chirpici, vopsit cu var alb (cîndva), alterna cu petele întunecate de mizerie, fum şi trupuri umane, aşezate de-a lungul lui pe bănci. Stîlpii din lemn, spoiţi cu catran şi roşi de timp, păreau cu atît mai închişi la culoare. Tavanul era negru, fumul provenit din vatra imensă, în care sfîrîiau pe grătare, înfipte în ţepuşe, atîrnate de cîrlige imense, cîrnaţi, frigărui, hălci de carne, chiar pui, miei şi purcei întregi. Un ceaun imens din tuci, înnegrit de fumul a secole de folosire, arunca spre coşul vetrei aburi groşi, ce se amestecau cu frumul gros provenit de la prăjeli. În el fierbeau, se pare, suluri imense de knedliky. Acestora li se adăuga fumul gros de ţigări, pipe, naghirlele şi trabuce – părea că toată mulţimea de clienţi, inclusiv femeile, scotea fum din gură. Şi, aşa cum observasem încă de la intrare, fumul provenind de la un număr imens de lumînări, opaiţe, făclii şi lămpaşe, care încercau să lumineze uriaşa încăpere. Fără prea mult succes, trebuie să recunosc, deşi – spre surprinderea mea – li se alăturau un anumit număr de corpuri de iluminat electrice.

De fapt, şi veşmintele clienţilor dovedeau acelaşi amestec de epoci diferite. Vedeai persoane îmbrăcate în cavaleri dar şi ţărăneşte, rufoşi studenţi cu pelerine – confundîndu-se cu cerşetorii şi călugării diferitelor ordine religioase, negustori evrei şi arabi, cu straie renascentine cu colane bogate de dantelă, late în umeri, în damascuri şi ţesături englezeşti sau flamande, sans-coulottes, fracuri, haine de blană, pieptare din piele, cămăşi din zale sau cuirase, cu coifuri, bonete, gambete, plete prinse în benzi din piele sau peruci pline de păduchi, broboade, baticuri, şaluri, cu sandale, încălţări cu vîrful lung şi întors din piele sau stofă cu talpa din piele, saboţi din lemn, ghete, ghetre, cizme pînă la coapsă, pînă la genunchi sau scurte, cu tureatca largă ca o pîlnie sau strînse pe picior (uneori cu bumbi) – dar mulţi erau desculţi, cu picioarele pline de rapăn şi noroi uscat. Un astfel de amestec nu am văzut niciodată, în niciun film. În această mulţime eu, îmbrăcat ca în secolul douăzeci, în parpalac canadian cu puf de gîscă nordică şi glugă, blugi şi alergăreţi nyke, vraciul şi tovarăşul lui îmbrăcaţi ca la sfîrşit de secol al nouăsprezece, păream foarte la locul nostru. Cred că Zivnir în caftan azuriu, sau Albieş, în îmbrăcămintea lui de crai, nu ar fi ridicat din partea nimănui o privire mirată.

Toate acestea dădeau un aer straniu, neautentic – dar, cumva, mult mai real decît realitatea însăşi. Deşi spaţiul părea a fi cel obişnuit unei trattoria italiană, cîrciumioare româneşti, pub englezesc, pivarna ceheşti, bistro franţuzesc, saloon american, amestecul de corpuri de iluminat părea nelalocul lui. Iar clienţii păreau un amestec de figuranţi adunaţi să joace în diferite filme istorice, luînd o pauză între două turnări. Probabil prezenţa unor cai ar fi întărit această aparenţă. Cîini se vedeau, totuşi, ba chiar şi cîteva pisici.

„Spuneţi-mi despre acest loc”, i-am îndemnat pe cei doi.

„Cred că ştii”, răspunse Ics. „E
în afara timpului, ţi-am zis, deşi în toate timpurile. Nu poate fi văzut în timpul „normal”. Am trecut prin faţa acestui loc de zeci de ori, aproape zilnic, fără să-l fi văzut vreodată. Indiferent dacă era zi, seară, noapte, ploaie sau ninsoare. Dar cred că şi ţie ţi s-a întîmplat la fel.”

„De unde aţi aflat de el? Pana Helena zicea că eraţi în căutarea unei crîşme. Ştiaţi şi unde… Aţi visat-o, cumva?”

„Nu, nu am visat-o. Ni s-a ghicit”, mărturisi Ignatz.

„Povesteşte”, îl îndemnă mărinimos vraciul.

„Vroiam să ştiu ce şanse am.” Văzîndu-mi sprîncenele ridicate, completă ruşinat: „Cu pana Helena. Într-o zi, pe Pod, în faţa Turnului spre Staromesto, erau doi ţigani. Îmbrăcaţi foarte… autentic. Păreau două marionete care prinseseră viaţă, desprinzîndu-se din aţele care le ţineau atîrnate de zidul Turnului. Se odihneau rezemaţi de parapet, privind lumina înserării ce venea peste Hrad. Sub un impuls, am întrebat: „Ghiceşti?” Mi-a răspuns ea cumva plictisită şi neinteresată: „Uneori, pane…” Ics a zis: „Să mergem. Nu e timpul şi nici locul ca magia să se împlinească.” Atunci ţiganca a deschis ochii, ochi de un verde de iarbă fragedă abia atinsă de rouă. A întins mîna negricioasă, fină, delicată, şi a zis: „Pune-mi în palmă, pane, un ţechin, să se deschidă porţile tainei!” Un ţechin? Aveam coroane, euro, dolari, forinţi – dar un ţechin? Am scos din buzunar un pumn de monede şi i l-am pus în palmă. Ea a ales o monedă din argint, mai groasă şi mai mare decît cea de doi dolari, restul mi i-a dat înapoi.

„Ai trei dorinţe”, îmi spuse. Încă nu ştii care e mai importantă – după inima ta ai alege rău. Cea de inimă este ascunsă în indiferenţă. Cea de minte, în ceaţă. Cea de viaţă, în întuneric. Ce vei alege, craiule îmbătrînit a cărui împlinire a vieţii a fost un vis? Ai dreptul la o singură întrebare.”

Ignatz tăcu. Ics smîrcîi, derizoriu. Nu am vrut să întreb care a fost întrebarea pusă, să nu-l amărăsc şi mai mult pe bătrînul Albieş care, în alt timp, în alt loc, avusese un Vis care salvase o lume. Dar oare eu nu existam în această ipostază sau alta tocmai datorită lui? În schimb l-am întrebat pe vraci:

„Cum aţi ghicit că e vorba de-o crîşmă?”

„Ţiganca mi-a dat şi mie şansa unei întrebări. Pentru că ţiganul a zis „Doar cel ce are un ţechin de aur are dreptul la o întrebare”, ea i-a răspus: „Lăcomia ta ne va pierde, iubire a ochilor mei”, am băgat mîna în buzunar, convins că voi găsi o monedă de aur. Ştiam ce întrebare să pun, nu ca acest tăntălău!” îşi strivi prietenul sub privirea ironică. Ignatz nu găsi putere să răspundă.

„Care era întrebarea?”

„Nu de inimă. Aceea este o iluzie. Nici de viaţă – aia se va dezvălui singură la vremea ei. Aşa că am pus întrebarea de minte – pe care poate o ştiam sau o ştiusem, dar acum nu mi-o aminteam. Am întrebat: ” Unde ne vom aduna?” Pentru că ştiam că nu e numai munca noastră, trebuie să fim mai mulţi. Şi că trebuie să existe un loc unde ne vom întîlni. Aşa trebuie judecat!” se adresă el craiului.

„Acum laudă-te”, se smîrcîi veninos acesta. „Atunci ţiganca era să -ţi arunce cu galbenul în cap…”

„Cel puţin eu nu am întrebat despre o ipotetică viitoare iubită imposibilă!”

„Şi ţie ce ţi-a răspuns?”, l-am întrebat pe Albieş.

„Că aceea pe care doresc nu va fi a mea. Iar pe cea ce mă va alege nu o voi putea refuza. Cel puţin ştiu că o femeie mă va alege, nu-i aşa?” Dar nu părea deloc fericit.

Am privit spre Ics şi am fost sigur că bătrînului i se menise de rău. Privirea dintr-o dată duioasă şi tristă a vraciului exprima acelaşi sentiment. Niciunul dintre noi nu am spus nimic, ci ne-am mulţumit să sorbim din bere.

„Deci, s-a spus despre crîşmă”, m-am adresat lui Ics, schimbînd vorba şi umplînd momentul de tăcere.

„Da, mi-a spus: „Tovarăşi vei găsi în locul de petrecere, unde cei mai mulţi îşi îneacă tristeţile, nepăsîndu-le că-şi îneacă prin asta viaţa. Locul unde nu ştii cum trece timpul. Dar nu ştii, pentru că mintea ţi-e pierdută în ceaţă!” La început nu am înţeles că ar fi o crîşmă, au trecut vreo cinci-şase zile pînă ne-a venit mintea la cap.”

„Pana Helena ne-a lămurit”, se amestecă Ignatz. „Într-o seară, pe cînd ieşeam din nou, ne-a întrebat: ” Unde mergeţi? Precis, iar în vreo cîrciumă, să vă petreceţi fără rost viaţa. Nici nu ştiţi cînd vi se trece timpul şi vă treziţi bătrîni!” Atunci Ics şi-a dat o palmă peste frunte, de a speriat-o pe biata femeie, făcînd-o să scape ceainicul de porţelan plin cu ceai fierbinte…”

„Mda.” reluă povestirea vraciul. „Dar care crîşmă? Praga e plină de crîşme, berării, restaurante… După vreo zece zile, umblînd din local în local – Ignatz s-a şi îmbătat de cîteva ori! – am întrebat un ospătar dacă ştie vreo cîrciumă mai enigmatică. Mai deosebită decît celalte… Eram convins că trebuie să fie una – altfel riscam să umblăm toată viaţa prin berării…”

„L-am întrebat de fapt dacă ştie un loc în care nici nu ştii cînd trece timpul. A rîs, a zis că nici la el nu ştii cînd trece timpul, mai ales după mai multe căni cu budvarska. Dar a venit bătrînul – poate tăică-său – care a zis că poate căutăm birtul italian „la răscruce de vremuri”…”

Trattoria di tutti tempi” am zis eu. „Dar ea nu mai există.”

„Aflasem a doua parte a răspunsului. Aşa e, nu mai exista. Dispăruse… în ceaţă, cum am aflat mai tîrziu. Am întrebat tot cartierul! Unii, mai bătrîni, ştiau de ea. Chiar şi pana Helena. Ajunsesem să umblăm ca năucii pe Lazénska, Malténske, Vu011blkopu0159evorske… Nu era şi pace! Pînă ni s-a luminat din nou mintea: mi-am amintit ce spusese ţiganca: „ceea ce este în minte este ascuns în ceaţă.” Interpretasem greşit, nu se referise la mintea mea bătrînă, la neînţelegerea mea. Ci la realitatea locului.”

„Bine că recunoşti că nu numai mintea mea e înceţoşată” mîrîi Albieş.

Ics nu-l băgă în seamă, ci îşi termină povestirea:

„Aşa că, întro seară, pe o ceaţă groasă să o tai cu şişul, cum numai în Praga se poate întîlni, am ieşit iarăşi s-o căutăm. Am găsit-o, bineînţeles.”

„Bineînţeles” am zis, care trecusem şi eu printr-o experienţă similară. „Ploua.”

„Nu. Nu are nimic de-a face cu ploaia. Doar ceaţa e importantă…”

„De cît timp sunteţi aici?”

„De cîteva zile” spuse Ignatz. „Am încercat să plecăm de cîteva ori, dar de fiecare dată am ajuns în alt timp, nu cel din care veneam.”

„De cîteva luni, cred” îl contrazise vraciul.

„Mai bine de jumătate de an” îi lămurii eu. „Cum vă ziceam, pana Helena este cu adevărat înnebunită de dispariţia voastră.” L-am inclus şi pe Albieş, pentru a nu-l amărî. „Deci, nu e nicio cale de a ieşi de aici?”

„Cred că nu.” zise vraciul. „Decît, bineînţeles, dacă ne ducem căutarea la bun sfîrşit. Atunci poate vom ajunge înapoi în vremea noastră.”

„Şi dacă nu?” întrebă Ignatz.

„Atunci, probabil, vremea noastră nu va mai exista. Tare mi-e teamă că de aceea am fost aduşi aici.”

„Sper să-i găsim şi pe ceilalţi. Pe toţi!”

„Dincolo am avut măcar Visul.” se plînse Albieş. „Şi Fetiţa, să ni-l lămurească.”

„Da.” încuviinţă Zivnir. „Jolifana, Zulfina, Femeia… Chiar şi eu aveam Puterea. Şi un Erou!”

„Erou avem şi aici”, arătă Ignatz cu degetul spre mine.

„Nu cred că de data asta eu sunt Eroul”, îl contrazisei eu. „Acum nu mai scriu eu scenariul. Nu mai pot intra în pielea eroului.”

Tăcuţi, am dus fiecare, cu un gest automat, halba pe jumătate plină la buze. În timp ce spuma îmi umezeşte mustaţa şi lichidul amărui, puţin înţepător şi rece, mi se scurge pe gîtlej, privirea îmi cade pe un client
aflat nu departe, la o masă aflată la un pas de vatră.

„Iată o figură de adevărat Erou”, îmi zic. Bărbatul era înalt, probabil peste doi metri. Deşi stătea aşezat pe bancă, creştetul îi era aproape la nivelul clienţilor aflaţi în picioare. Căciula miţoasă, din blană neagră de miel, se ridica deasupra acestora. Umerii drepţi şi largi, pieptul vînjos ca o bute, braţele de grosimea unor coapse, mîinile mari şi puternice, arse de soare… Avea pe el o cămaşă din piele cărămizie, descheiată larg la gît şi cu mînecile pînă la jumătatea muşchilor de la braţ – pe care păreau să crape de cîte ori uriaşul mişca vreo mînă. Din jos de marginea mînecilor purta cîte o brăţară de aramă fin cizelată, strînsă pe pielea arămie. Deasupra cămeşii avea o vestă din piele înnegrită de intemperii, bătută în ţinte mari, din bronz, dese, transformîndu-se în cămaşă de zale. Poate nu suficient de rezistentă, dar care-şi făcuse datoria la viaţa ei. Faptul că personajul nu părea să poarte răni, deşi multe din ţintele-bumb purtau urme de lovituri, era o dovadă. Deasupra umerilor se înălţa mînerul unei săbii-paloş vînjoase, mîner de aramă lung, de două mîini, învelit în piele fină, pătată de sudoare şi sînge, terminat cu o măciulie cizelată pe care mi se părea a distinge doi leoparzi, confruntîndu-se.

Faţa bărbatului, atît cît se putea vedea din barba hirsută, avea trăsături regulate. Dacă nu ar fi fost impregnată de cruzime, ar fi putut fi considerată drept frumoasă. Nasul drept, pornind de sub sprîncenele stufoase, nu foarte arcuite, cu nări fine avînd, parcă, o viaţă a lor proprie, despărţea orbite adînci, îndepărtate, cu ochi cu pleoape groase, puţin leneşe, cu cîte un iris albastru şi rece ca un tău de munte. Umerii obrajilor erau bolovănoşi, completînd fruntea lată, puternică, tăiată la mijloc de două dungi verticale adînci, ca un stei din cremene cizelată de două şuvoaie. Gura se pierdea în barba tot atît de neagră ca şi sprîncenele şi şuviţele de păr scăpate de sub căciula miţoasă. Cînd şi cînd, srăinul ducea degetul mare al mîinii stîngi şi crea o cărare prin mustaţa groasă, lăsînd să i se vadă pentru o clipă buzele puternic strînse, ce îi dădeau un aer de cutezanţă şi îndîrjire. Una peste alta, îmi amintea cumva de Conan „Barbarul”.

Privirea uriaşului părea să urmărească, în sus şi în jos, un singur lucru: fumul ce se ridica deasupra vetrei – crezui la început. Văd apoi că prin fum se zăresc zalele unui lanţ uriaş ce ţinea atîrnat imensul ceaun deasupra focului, lanţ pierzîndu-se nu numai în fum şi aburi, ci şi în adîncimea întunecată a coşului. Un lanţ care ar fi putut amara un pachebot la chei, îmi zic. Fără îndoială, privirea rece, dîrză, îndîrjită a străinului măsura puterea lanţului – cu un fel de ură pe care nu mi-o puteam explica. Mă puteam aştepta ca în orice clipă uriaşul să se repeadă la lanţ să încerce să-l smulgă. Acest gînd mă făcu să simt un miros de carne arsă, să aud sfîrîitul palmelor pe fierul înroşit al lanţului.

Atras cumva de personalitatea străinului, m-am ridicat şi m-am apropiat de masa lui. M-a întîmpinat un mîrîit rău de cîine – şi abia atunci am observat la picioarele lui, sub masă, un cîine masiv, negru. Nu văzusem niciodată aşa ceva – poate doar în poze. Dacă nu mă înşelam, era un urmaş al vestiţilor molohi, cîini-armă folosiţi de anumite popoare din Iliria pînă în Caucaz. Armate cuceritoare, ca asirienii, persanii, macedonenii, romanii, folosiseră trupe speciale în care luptători fioroşi în patru labe şi cu colţi sîngerii spărgeau frontul adversarilor mai bine decît ploaia de săgeţi şi suliţe. Sau sfîşiau de vii fugarii, la pierderea luptei. Credeam că rasa lor se stinsese de mult, din antichitate.

Cîinele se ridică în patru labe şi capul lui îmi veni la înălţimea umerilor. Poate că, alături de stăpînul lui, nu ar fi părut mare, dar mie îmi părea uriaş. Trupul, deşi masiv, era zvelt, lipsit de orice urmă de grăsime, cu blana deasă, neagră, lucioasă – chiar strălucitoare. Ca un fulger negru, ucigător. Avea capul mare, cu botul turtit, gură imensă – deşi acum dezvelea doar doi canini de un galben ivoriu de mărimea unor pumnale. Ochii mă priveau cu o lumină galbenă, aurie, rece, cu valuri întîmplătoare de un roşu sîngeriu care aminteau de flăcările iadului, umplîndu-mă de o teroare nesimţită niciodată pînă atunci. Şi totuşi, atît de inteligentă! Nu o furie sălbatică, ci o determinare stăpînită, implacabilă.

Am făcut un pas în spate, în timp ce străinul îşi lăsa palma uriaşă pe grumazul cîinelui. Acesta îşi trase buzele peste caninii fioroşi şi lăsă urechile puţin pe spate, fără a căpăta o înfăţişare mai blîndă. Valuri negre de teroare veneau în continuare dinspre el, deşi se aşezase pe dos. Părea un arc întins, gata să lase săgeata să ţîşnească. Ochii aurii mă privau în continuare cu atenţie – dar nu duşmănos.

Străinul privi între timp spre mine şi eu mai făcui un pas în spate. Deşi nu avea ochii cîinelui, apa albastră de gheaţă părea şi ea străbătută de flăcări satanice. Valurile de teroare ce veneau dinspre el erau chiar mai evidente decît cele ce veneau dinspre cîine. Dacă în cazul cîinelui simţeam o ferocitate stăpînită, în cazul omului simţeam una nativă, eficientă, rece. Omul, pur şi simplu, nu avea „inimă”. Sentimente. Te strivea sub indiferenţa privirii lui. Te simţeai ca un gîndac fără importanţă pe care străinul l-ar fi putut strivi fără măcar să bage de seamă. Fără remuşcare, fără amintire.

„Nu m-aş apropia de Qur’şa” rosti, semn că îmi observase totuşi prezenţa. Avea un glas bolovănos, rece, tot atît de lipsit de sentimente ca şi privirea. Un ospătar lăsă pe masă trei halbe gulerate, trecînd somnoros pe lîngă cîine. Acesta nici nu-l băgă în seamă – dar, deodată, bătu din două aripi mari de vultur, care îl duseră pe masă. Nu le observasem pînă atunci pentru că erau acoperite cu pene (solzi?) negre, foarte asemănătoare în textură cu blana scurtă şi lucioasă. Ajuns pe masă, îşi înfundă botul în spuma berii.

„Cred că poţi sta la masă”, zise străinul. Nu ştiu în ce limbă vorbea – pot spune doar că părea de o mare vechime; dar era, pentru mine, perfect inteligibilă. M-am aşezat în faţa lui, în dreptul celei de-a treia halbe. Am luat-o între palme, răceala ei încălzindu-mă după răceala de moarte iminentă simţită alături de cele două fiinţe.

„Eu sunt… scriitorul”, am spus şoptit. „Am fost odată Eroul – nu acum. Eşti tu Acela?”

„Eroul?” întrebă străinul cu voce obosită. „Am fost mereu Eroul, de prea multe ori, mi-ajunge! Am stat veacuri, milenii, înlănţuit – măcar aici sunt liber. Nu pot ieşi, cum nu puteam ieşi nici din grota mea – dar nu sunt în lanţuri! Prietenul meu poate… linge bere. E bună, nu-i aşa?” îşi întrebă animalul. Acesta dădu din cap, indiferent, în timp ce lingea spuma de pe fundul cănii.

„De aceea priveşti cu ură lanţul?” am arătat spre lanţul din vatră.

„Cu ură?” se miră, cumva surprins, străinul.

„Dacă te-a ţinut atîta vreme înlănţuit…”

„Nu lanţul m-a ţinut înlăţuit. Marele Zeu.” mîrîi, şi pentru prima dată am simţit urma unui sentiment. Îndîrjire? Ură? Teamă? „Şi Fierarul. Şi Femeia. Nu te poţi lua de piept cu toţi…” concluzionă el cu o voce tot atît de seacă precum lemnul mesei pe care ne sprijineam coatele.

„Cum te numeşti, Eroule?”

„Amirani mi s-a zis. Şi altfel, cîteodată. Armenii mi-au zis Arzawad.”

„Eşti armean?”

„Nu. Nici cerkez, de altfel… Nici achean – grec, cum li s-a spus mai apoi. Nici frigian.”
„Eşti dinaintea grecilor?” m-am mirat eu cu voce tare, fără a mă mira deloc în sinea mea. Acum ştiam că
în acest loc totul e posibil.

„Un fel de strămoş al grecilor”, acceptă el simplu, fără urmă de fală.

„Care au fost strămoşii tăi?”

Căzu o vreme pe gînduri, căutînd se pare un răspuns. Apoi spuse:

„Nu cred că am avut vreun strămoş”

„Asta nu se poate” am refuzat eu răspunsul lui.

„Are Oceanul strămoş? Cerul? Noaptea? Visul? Dragostea şi Ura? Ambiţia?”

„Cineva le-a creat, nu?”

„Mda. Nu ştiu dacă e corect să spui „creat”. Nu au fost şi pe urmă au fost. Cred totuşi că totul emană de la Marele Zeu şi de la Marea Zeiţă. În acest sens, da, ei îmi sunt… strămoşii.”

„Eşti fiul Marelui Zeu?” m-am mirat eu cu adevărat de data asta.

„Nu. Marele Zeu nu are fii. Dar el m-a… numit şi eu am fost. Pot spune că mi-a fost naş? Mai curînd Marea Zeiţă mi-a fost mamă. Una din ipostazele ei, oricum.”

„Şi cîinele tău?”

„Qur’şa?” uriaşul izbucni în rîs – un rîs care amintea de ruperea unor găteje uscate. „Ai zice că părinţii lui au fost doi vulturi, două acvile. Dar poţi crede că din ou de vultur poate ieşi cîine? Doar dacă îi consideri pe vulturi a fi cîini. Cîinii lui Zeus…” Mîngîie pe cap cîinele cu aripi şi acestuia i se zburli părul scurt. Îşi arătă colţii şi un mîrîit scurt îi ieşi din gîtlej. Amirani nu păru să bage în seamă.

„Şi cum a supravieţuit atîta vreme?” am întrebat, privind ţintă spre cîine. Acesta privi cana goală, apoi se întinse cît era de lung, ocupînd restul mesei.

„Am supravieţuit împreună” zise uriaşul, privind, gînditor parcă, spre cîine. „Qur’şa mi-a stat alături veacuri de veacuri. Nu ştiu cum a ajuns cu mine în peşteră… Doar că a apărut deodată. Cine ştie ce păcate are – poate a supărat-o pe Marea Zeiţă…” Cîinele îi răspunse prin alt mîrîit, deşi păru să dea din coadă, prieteneşte. „La un moment dat începu să îmi lingă lanţul, tocindu-l. Dar niciodată nu l-a ros îndeajuns ca să mă pot elibera.”

„De ce te voia liber?”

„Poate ştia că destinele noastre sunt legate. Dacă eu eram liber, ar fi fost şi el. Chiar aşa a fost, precum se vede. Suntem amîndoi aici…”

„De ce?”

Uriaşul a privit din nou lanţul din vatră şi valuri de teroare părură să emane din el. Dar rămase la fel de liniştit – ba chiar lăsă pumnul uriaş, strîns pînă atunci, să se desfacă precum un lotus.

„Nu ştiu, Scriitorule. Nu era vremea să ies. Lanţul era întreg, muntele închis… Dar noi ne-am trezit aici. Tot un fel de închisoare. Am încercat să ieşim, să plecăm în lumea noastră. Dar pămîntul nu ne ţinea, ne scufundam în el. Trebuia să ne întoarcem aici. Nu ştiu ce vrea Marele Zeu de la noi, dar ne stăpîneşte mai dihai decît îmi stăpîneam eu calul!”

„De ce te-a pus Marele Zeu în lanţuri?”

Amirani mă privi crunt şi mă simţii din nou ca o gîză.

„Poate pentru că l-am înfruntat.”

Nu a mai zis nimic, dar mie îmi ajungea răspunsul. Eram sigur că Amirani nu îl negase, nu îl respinsese – ci chiar se luase de piept cu El. Şi fusese învins.

„Cum ţi se zicea înainte, străine?”, am întrebat, totuşi. „Cum îşi ziceau strămoşii grecilor?”

„Prometheus”, zise el, din nou obosit. „Mai înainte mi s-a zis Fiul – Abilu. Şi încă mai înainte mi s-a zis Omul – A’dam. Între ceilalţi titani, eu singur eram Omul! Am primit pedeapsă dreaptă pentru că, atunci cînd fraţii mei titanii s-au înfruntat cu Marele Zeu, eu i-am stat Lui alături. Cînd m-am ridicat eu împotriva Lui, eram singur… Dar de ce m-a adus aici, străine?” mă întrebă acum direct, cu un fel de furie.

„Nu ştiu, Eroule” am răspuns, şocat încă să ştiu că stau de vorbă cu Prometheus, cu A’dam… „Poate ar trebui să vii cu mine la masa noastră, prietenii mei te-ar putea ajuta mai bine decît mine.

„Cheamă-i aici” îmi porunci – convins că mă voi supune ordinului. Şi eu făcui semn celor doi, care ne priviseră cînd şi cînd cu interes, să ni se alăture. Fără împotrivire, ba chiar curioşi, Ics şi Ignatz se apropiară şi se aşezară la masa noastră. Spre ciuda mea, Qur’şa nu-i mîrîi.

 Autor: Nick Sava

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s