Fragment din romanul Hanul de la Răscruce de Timp VI


(în care, căutînd ziua de ieri, ai putea-o găsi)

Crezi în existenţa unor lumi paralele?

Uite, e greu să răspunzi la o întrebare atît de tranşantă. De ce te-ai dezvălui altora? Doar pentru a le oferi prilejul să te ia peste picior? Să se simtă ei superiori ţie? Vezi, Doamne, ei sunt creştini „adevăraţi”, urmează canoanele şi resping orice erezie adusă de liberalismul secolului douăzecişiunu. Ei da, cred nestrămutat în adevărul Raiului şi al Iadului! Îţi pot aduce, eventual, dovezi din Evanghelii – mai ales aşa cum sunt ele interpretate de Sfinţii Părinţi. Ce ar rămîne din viaţa lor religioasă dacă nu ar mai crede în viitorul luminos al sufletului „iertat”, hălăduind prin Raiul ceresc? Şi în viaţa de chin veşnic pe care păcătoşi (ca tine, de-un exemplu) vor avea parte în Iad. Altfel, cum or să creadă în „alte lumi”? Astea sunt prostii pe care ni le şopteşte Stăpînul Minciunii la ureche! Ai tu cea mai mică dovadă că ele ar exista?

Nu am. Nu am nici că există un Rai sau un Iad – aşa cum ni le înfăţişează Biserica. Altfel, ele precis există. Nu neaparat „lumile”, ci cele din Viaţa de Apoi. Dar cine ştie cum sunt ele – că nici de acolo nu s-a întors nimeni să ne povestească!

Iar eu mai am un motiv să cred în aceste lumi paralele. Am fost în una din ele, poate doar în vis, într-un joc. I-am stat – eu sau altul, împreună cu nişte prieteni-tovarăşi – împotrivă Duşmanului! Am salvat acea lume – asta nu e o dovadă? Şi faptul că Duşmanul lumii noatre există în continuare, nu e o altă dovadă? Ei da, creştinii ne pot asigura ca „vom fi salvaţi”, că Iisus, în fruntea Oştilor Cereşti, îl vor pune în lanţuri, îl vor învinge pentru toţi vecii, Amin. Dar, aşa va fi? Zic înţelepţii: Dumnezeu te ajută, dar nu îţi bagă în traistă. Cine ştie că noi, oamenii, „oastea domnului”, nu suntem chemaţi să ne apărăm lumea? Sigur, în primul rînd mergînd pe drumul arătat de Dumnezeu şi profeţii lui din toate religiile. Cine poate afirma că, odată început Armaghedonul, se va sfîrşi aşa cum scrie în Biblie? Că nu va duce la distrugerea definitivă a acestei lumi? Dacă totuşi este adevărat că există mai multe, Dumnezeu se va mulţumi cu celalalte, acolo unde umanoidul îşi va fi împlinit sarcina pentru care a fost creat?

Asta îmi spuneam în timp ce citeam noua scrisoare venită de aiurea.

„Domnule, eşti un bleg!”, mă felicită borţosul în loc de bineţe.

„Poate îmi explici de ce trebuia să ţin uşa deschisă.” am spus aşezîndu-mă în faţa lui, alături de Zivnir. Banca de lemn nu era deloc comodă.

„Nu-i nicio grabă acum” piui glasul vraciului, la fel de piţigăiat precum mi-l aminteam. „Ia, mai bine, o bere. Azi cred că e bună.”

„De ce nu ar fi?” l-am întrebat eu, cu ochii după vreun ospătar.

„Ieri nu a fost”, îmi comunică borţosul. „Chiar mai proastă decît în Cetate – ptiu!” Zivnir se cutremură şi el.

„Chiar mai rea decît la masa Craiului! Dacă îţi poţi închipui…”

Craiul îl fulgeră din priviri, ultragiat. Vru să protesteze, apoi îşi luă cu seama. Zise în schimb:

„Dar uneori e bună; cu adevărat bere pragheză!”

„Nu se aduce de la Plzen?” am întrebat eu.

„Uneori. Alteori de la Ceske Budejovice. Sau de la Litomiru017e, Ru00e1dnice… Cine naiba mai ştie? Dar asta doar cînd nu-i război, sau taxele nu-s prea mari. Noroc că, uneori, şi Praha face bere bună. După ce călugăraşii de la Tomau0161e au inventat berea lor, e chiar bine. Cînd ajunge pe-aici…”

I-am privit uimit.

„Despre ce dracu vorbiţi? Ce războaie? Ce taxe?”

Cei doi se priviră tăcuţi, apoi Zivnir pocni din degete. Cumva, pocnetul făcu sala să bubuie, în ciuda zgomotului infernal.

” Ştii, o tehnică deosebită învăţată într-una din călătorii”, îmi explică el. „Un trib care nu ştia să comunice decît prin pocnituri de degete. Şi cum teritoriul lor avea o groază de cascade…”

„Aha.” am spus eu complet neinteresat. „Dar spune-mi, cum stai cu vrăjile?”

„Vrăji? Ce vrăji?” făcu vraciul pe niznaiul.

„Bre, pe tine te-am întrebat. Dacă îl întrebam pe Crai, putea să se mire.”

„Aaaaa, vrăjile. Care din ele?”

„Să înţeleg că nu eşti mai breaz decît nepotu-tău?”

„Care nepot? Că am mai mulţi…”

„Faci pe prostu’? Ştii cine sunt eu?”

„Nu îl enerva”, îl sfătui moale Albieş, bătîndu-l pe dosul palmei cu blîndeţe. „Cine ştie ce puteri are el aici?”

„Puteri?” suflă acru din nări, Zivnir, derizoriu la adresa mea. „Ai puteri?”, verifică el, totuşi.

„Nu am”, negai eu, scuturînd şi din cap să întăresc cele spuse. „Cum, probabil, nu ai nici tu. Nu ai răspuns la întrebare: ştiţi cine sunt eu?”

„Cum să nu ştim?” se amestecă burtosul. „Eşti… Eroul, nu?” „Eroul” îl pronunţă în şoaptă.

„Nu eşti sigur?”

„Cum aş putea fi? Eşti şi… parcă nu ai fi.”

Am căzut pe gînduri. Aş putea fi. Precum şi nu aş putea fi. Probabil funcţie de cum îmi aminteam întîmplările Jocului scris de mine. Despre un Erou care, eventual, puteam fi chiar eu. Sau cel care îl juca.

„Suntem într-un joc?” am întrebat „Alt joc?”

„Bine ar fi”, mormăi în barba-i albă Zivnir, dacă un om cu voce piţigăiată poate mormăi. „Sau poate se joacă Satana cu noi…”

„Taci, nu pronunţa numele Ăluia!” scînci Albieş. „Îi poţi atrage atenţia asupra noastră.”

„Voi veniţi de pe alt Tărîm”, filosofai eu. „Posibil ca Duşmanul acestei lumi să nu vă simtă.”

„Da?” mă maimuţări vraciul. „De ce nu ne-ar simţi? Zeul vostru i-a dat puterea asupra Lumii acesteia, nu?”

Nu am găsit argumente să îl contrazic.. În schimb am întrebat:

„Şi puterile? De ce le-ai pierdut? Tu le aveai, nu ca Zildir.”

„Le aveam. Dar cînd am ajuns aici, au dispărut. E tare rău!” mi se plînse. „Parcă îmi lipseşte… un picior, tăiat din şold. Parcă mă gîdilă în talpa piciorului lipsă. M-aş scărpina – şi n-am ce…”

„Îhîm”, l-am ompitimit eu, formal. „Zildir spunea ceva despre un zid de cauciuc. Simţea puterea în vîrful degetelor, dar, oricît ar fi încercat, nu o putea atinge. Uneori venea ea singură, după voia ei…”

„Aşa zicea?” se miră vraciul. „Poate aşa ai scris tu. Ai scris?”

„Dar parcă mai ştiu ce-am scris?! Poate am scris. Poate am gîndit numai… Şi tu? Naiba ţi-a blocat puterile?”

„Nu cred. Mai curînd marele Zeu. Se pare că pe aici nimeni nu are voie să facă vrăji. Se pune automat în slujba Duşmanului.” „Dar tu de unde erai sigur că mi-am pierdut puterile?

„Păi, dacă le aveai, nu plecai?”

Cei doi dădură trişti din cap.

„Şi de ajuns, cum aţi ajuns aici?”

La îndemnul vraciului, Craiul începu să povestească:

„Poate ştii… îţi aminteşti?… Hotărîsem să plecăm în vacanţă…”

„După ce-i puseserăţi în locul vostru pe Boldur şi pe Zildir”, completai eu, ca să le dau de înţeles că ştiu despre ce este vorba.

„Aşa. Pe Albin. Şi am plecat.”

„Unde vroiaţi să ajungeţi?”

„Hrm…” tuşi Zivnir încurcat. „Mi-am zis: un loc frumos, cu oameni de treabă, fără vrăji… Şi am ajuns aici!”

„Poate trebuia să gîndeşti: „fără Duşman”, nu?”

„Poate. Dar poate rămîneam acasă. Sau ajungeam tot aici… A fost ca o pîlnie care ne-a supt aici. Nu cred că mă puteam împotrivi. Am apucat doar să gîndesc: „nevoia e prea mare!”, parcă mă înecam. Şi m-am trezit, fără aer, pe Pod.”

„Credeam că l-am pierdut.” îl completă Craiul. „Mă apucasem de caftanul lui, dar… Totuşi, m-am trezit şi eu pe Pod, la nici un pas de el, ţinîndu-mă încă de poalele caftanului. El chiar vorba asta o zicea: „e prea mare nevoia!” Şi lumea rîdea…”

„Cum să nu rîdă?!” îl fulgeră vraciul. „Îmi ridicase caftanul şi mi se vedeau picioarele… Tu de ce rîzi?”

„Dacă picioarele tale seamănă cu ale lui Zildir…”

„Seamănă”, zise Albieş serios. „Toţi magii au cam aceeaşi constituţie fizică. Cred că atunci şi-a dat seama că nu mai poate face vrăji. Tot pocnea din degete, degeaba.”

Zildir dădu amărît din cap, apoi oftă.

„Acum m-am mai obişnuit. Tu cum ai ajuns aici?”

„În crîşmă? Mi-a dat drumul Beranek. I-am zis că sunt Brad. Chiar, de ce Brad?” I-am privit pe cei doi întrebător.

„Mă gîndeam că poate o să apari sub acest nume. Sau poate Găbilă.”

„Găbilă, nu.” se împotrivi Albieş. „Nu aici. Poate Gabriel.”

„Poate.” acceptă Zivnir. „Dacă ziceai că eşti Gabriel, te lăsa să intri. De fapt, întrebam cum de ai apărut aici. Nu neapărat în crîşmă. În oraş… Deşi, sincer, speram să ne întîlnim undeva în oraş.”

Le-am povestit visul, apoi încurcăturile cu jocul.

„Hrm”, îşi drese vraciul glasul piţigăiat. „Aşa cum am zis: mare nevoie ne mînă! Este, deci, nevoie şi de tine. Şi este al doilea semn că Marele Zeu este cu noi.”

„Crezi?” se miră grasul.

„Da. Mai întîi ne-a adus pe noi. Puteam ajunge oriunde în Univers. Acum stăteam probabil la plajă.”

„Asta vă doreaţi?” pufnii eu în rîs, imaginîndu-mi-i pe cei doi în costum de baie. Privirile lor vinovate îmi răspunseră la întrebare.

„Apoi, acest loc”, continuă vraciul. „Nu, nu crîşma. Oraşul. Este singurul loc în care magia este la locul ei. Chiar dacă oamenii nu pot face vrăji, oraşul are o magie proprie, care poate ajuta.”

„Şi, totuşi, crîşma.” zise Albieş.

„Da, apoi crîşma. Un loc în afara timpului. Va ajuta, sunt convins.”

„Cum, în afara timpului?” nu am înţeles.

„Hm… Nu ştiu cum să-ţi explic. Nu în afara timpului, e greşit spus. Cît se poate de „în timp”. E greu să explic, nici eu nu înţeleg prea bine. Aici sunt toate timpurile, toate vremurile. Nu este un nod în spaţiu, ci un nod în timp. De aici, de cîte ori păşeşti prin acea uşă – arătă el spre intrare, unde Beranek tocmai azvîrlea beţivanul afară -, ajungi în altă epocă, în alt an, deşi în acelaşi oraş: Praha. O ştim, am ieşit de nenumărate ori, încercînd să ajungem acasă.”

„Chiar”, îmi amintii eu, „pana Helena încă vă aşteaptă.”

Chipul lui Zivnir căpătă nemişcarea lemnului – în timp ce grăsanul se îmbujoră şi lumini şăgalnice i se aprinseră în ochi.

„Oh, pana Helena…” şopti el, cu alean. „Ştiţi, mi-o făceam crăiasă dacă mă credea că sunt crai!”

„Nu mai eşti crai”, îi comunică sec vraciul. „Nici pe tărîmul nostru, cu atît mai puţin aici. Cum o să ia de bune elucubraţiile tale?”

„Dar pe tine de ce te-a crezut că eşti mag?”, mîrîi veninos borţosul.

„Magician, ceea ce este cu totul altceva… pe acest tărîm.Şi nu pentru că aşa am zis eu, ci pentru că… Ai uitat unde ne-am cunoscut?”

Bătrînul fost crai, căruia, în mod evident, îi făcea plăcere să vorbească despre pana Helena, îmi povesti cum decursese acea întîlnire.Cei doi se găseau de cîteva zile în Praga. Băteau străduţele,nu foarte siguri de ţelul căutării lor. „Ne întorceam mereu pe Pod, unde ajunsesem încă de la început. Bănuiam că Podul are de jucat un anumit rol în destinul nostru…”; dar nu aveau asupra lor nici un obiect de valoare.

„Cum de aţi plecat aşa, fără bani, fără bijuterii?”

„Hrm… Ne bazam pe faptul că aş fi putut face rost. Dacă puteam folosi vrăjile, făceam.”

Flămînzi, obosiţi (dormeau prin gări, pe bănci, sau pe băncuţele din parcuri, dar veniseră nopţile reci şi umede, de toamnă…

Într-o zi, ajunşi din nou pe Pod, au văzut un tînăr făcînd prestidigitaţie. Vraciul şi-a încercat şi el norocul. Putere nu avea, dar experienţă şi îndemînare, da. A făcut nişte chestii care au adunat o mulţime de oameni, uimiţi. Ceea ce făcea bătrînul părea cu adevărat magie! Albieş a adunat o grămadă de coroane în pălăria lui ponosită. Cînd lumea s-a împrăştiat, rămăsese o bătrînică „simpatică”, după părerea sinceră a fostului crai.

„Nici nu ştiu cum”, mărturisi încurcat Albieş, în timp ce vraciul dădea a lehamite din mînă, „aflase că nu aveam un loc de dormit. Acum, cu banii adunaţi, puteam căuta un hotel… Dar ea ne-a invitat la dînsa, are o pensiune… Chiar, tu de unde ştii de pana Helena.”

„Tu ai creier doar ca să disipeze căldura din trup!” comentă magul veninos. „Este evident că locuieşte la pana Helena.”

„Locuia.” i-o întoarse grăsanul. „Acum locuieşte cu noi, aici. Şi zi aşa, a întrebat de noi? A zis ceva de pan Ignatz?”

„Ignatz? Cine este pan Ignatz?” am turnat eu cucută pe rană.

„Aha, deci n-a întrebat…” se posomorî craiul şi, parcă, cerul î
nstelat al ochilor lui se acoperi cu neguri. „N-a amintit nimic despre mine?”

„Nimic… bun. Cică tu îl tîrai pe pan Ics… Chiar, ce nume e ăsta? Cine ţi l-a dat?”

„Eu mi l-am luat!” se făloşi vraciul. Craiul pufni în rîs. „Ce e rău cu el?”

„Ics? Ăsta-i nume?”

„Nu, domnule! Melchior Faustus X… pardon, al Zecelea?”

„De ce al Zecelea? Au mai fost?”

„Au mai fost. Nu ştiu dacă toţi pe acest tărîm. Unul a fost şi la noi… Dar nu ştiu dacă chiar zece, sau şapte, sau opt. Să nu greşesc, am pus X. Femeia aia nebună mi-a zis Ics!”

„De ce nebună? Mi s-a părut de foarte mult bun simţ… de cele mai multe ori.”

„De bun simţ? Ha! Să se îndrăgostească de un vraci? Cu aproape un mileniu mai în vîrstă decît ea? La vîrsta ei? Asta în timp ce-l are la îndemînă pe blegul ăsta.” arătă cu degetul spre crai, să nu fie vreun dubiu cine ar putea fi blegul. „Uman, de-o vîrstă cu ea, care îi face o curte neruşinată!”

„Inima femeii este o taină”, zisei eu filosofic.

„Ştiu, ştiu. Chiar şi pentru ea. Chiar şi vrăjitoarele…”

„Şi pe tine cum te cheamă?” m-am întors spre crai.

„Ţi-am spus: Ignatz. De fapt, Kyllian Ignatius Bu00fdlani. Aşa că e frumos? Eu mi l-am inventat!”

Eu mă mulţumesc să sorb din cana mare cu bere proaspătă pusă pe masă în faţa mea. Ics îşi goli ţapul dintr-o sorbitură şi îmi este greu să ştiu dacă ridicase privirile spre tavan savurînd berea, sau uimit de mintoşenia prietenului lui.

 Autor: Nick Sava

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s