Fragment din romanul Hanul de la Răscruce de Timp V


(în care, uneori, ceaţa dezvăluie ceea ce se ascnde în plină lumină)

Crezi în existenţa unor lumi paralele?

Se zice că pe vremuri omul era mult mai apropiat lumii spiritului. Venea în contact cu ea prin credinţă. Pînă hăt, după Christos, credincioşii credeau realmente în lumea „de dincolo”. Sfîntul Duh era între ei, sfinţii făceau miracole, diavolii atentau la curăţenia creştinilor… Rar, astfel de credinţe mai sunt vii şi azi la credincioşii mistici, la cei pe care educaţia şi informaţia materialistă nu i-au făcut să se îndoiască.

Şi cu cît oamenii respectivi sunt pe un nivel mai scăzut de civilizaţie, lumea paralelă, a spiritului, este mai reală. Unul din motivele pentru care ne este greu să îl înţelegem (nu, nu să-l „judecăm”) pe Iisus este faptul că el, locuitor al societăţii umane de acum două mii de ani, era tot atît de convins de existenţa acestei lumi ca de propria lui existenţă. El era Fiul Domnului iar Domnul se manifesta în fiecare clipă a existenţei unui iudeu credincios. Profeţii erau purtătorii de cuvînt ai Domnului, iar Îngerii erau trimişii lui într-atît de mult încît, atunci cînd unii sau alţii pronunţau vreun cuvînt, iudeii spuneau „Domnul a zis”.

Acelaşi lucru era valabil şi la celelalte civilizaţii. Filosofii greci erau, în mare parte, platonicieni şi neo-platonicieni; pentru ei, lumea reală era doar o imagine a Ideii. Universul paralel al Ideii, al zeilor, al spiritelor naturii însoţea fiecare clipă a cetăţeanului acestei lumi. Eroii erau fii ai zeilor, ei înşişi zei; chiar şi muritorul Alexandros, cel pe care mulţi îl cunoscuseră ca om, era un zeu. Regii erau zei, împăraţii erau zei – însăşi Roma era zeiţă! – şi existenţa oamenilor depindea în mod direct şi irevocabil de bunăvoinţa acestor zei ce trăiau printre ei.

Populaţiile, nu neaparat primitive, chiar creştinate, au continuat mult timp să-şi păstreze patrimoniul de eresuri. De fapt, nu a reuşit nimeni să îi facă să renunţe la tradiţii. Piticii, spiriduşii, zînele, dar şi vrăjitoarele, vîrcolacii, vampirii au fost personaje la fel de adevărate ca şi Moş Crăciun şi Santa Claus. Iar secolul nostru nu a făcut altceva decît să legifereze aceste credinţe. Nenumărate opere de artă, filme, cărţi se inspiră din existenţa lor. Da, ele sunt mai vii chiar decît în urmă cu un secol. Iar ultimele teorii fizice nu exclud deloc posibilitatea existenţei unor lumi paralele. Cum să nu cred în ele?

Nu ştiu dacă pe Podul Carol din Praga se puteau întîlni astfel de universuri paralele. Nu reuşisem să-i întîlnesc pe cei doi – erau, poate, doar personajele unui vis. Chiar dacă am trecut de cîteva ori pe Pod în seri ploioase, în care ceaţa deasă acoperea parapeţii.

Dar de cele mai multe ori pe astfel de seri ploioase preferam să rămîn acasă, pentru a-i ţine companie simpaticei mele gazde. De obicei, întîlnirile noastre aveau loc în apartamentul ei. Auzind că sunt acasă, dacă orele nu erau prea înaintate, urca treptele pînă pe palier şi se făcea că trebăluieşte la uşa spre terasă. Asta mă făcea să ies din cameră – moment în care, după un schimb formal de politeţuri, mă întreba dacă aş vrea să mă alătur ei pentru o ceaşcă de ceai. Nu am văzut-o niciodată bînd cafea – iar mie mi-a oferit întotdeauna ceai. Poate şi datorită orelor tîrzii.

Ceaiul ni-l beam în alcovul-dining. Kitchineta era detul de mare, avînd o insulă înspre living care se continua cu acest alcov: o ieşitură hexagonală, de asemenea parchetată, cu ferestre pe trei din laturi, mai coborîtă decît podeaua de parchet a living-ului cu o treaptă. Ferestrele erau de fapt vitralii, făcute de o mînă de maestru (unul din elevii lui Mucha, mi-a zis gazda mîndră). Un set de becuri ascunse făcea ca ele să fie luminate şi noaptea, luminile colorate căzînd pe parchet, pereţi şi masa ce se afla în mijlocul hexagonului.

Măsuţa era simplă, din ratan, luminată de un spot montat exact deasupra ei. Două fotolii, de asemenea din ratan auriu, cu cîte o perniţă nu prea înfoiată, evident chinezească, din mătase cu dragoni aurii pe fond rozuliu, erau aşezate lîngă măsuţă. Acolo am petrecut cîteva seri – lungi, după părerea mea, pînă îmi cădeau ochii de oboseală – eu tăcînd şi pana Helena vorbind aproape fără întrerupere.

Discuţia se învîrtea în jurul marii dureri care măcina sufletul suav şi „încă tînăr” al doamnei. Chiar dacă sărise cu mult peste şapte decenii (opt? cochetă, nu şi-a mărturisit niciodată vîrsta, deşi în general era cît se poate de deschisă şi voluntară cu tot felul de informaţii care nu ar fi interesat pe nimeni), mă lăsa să înţeleg faptul că o „primăvară tîrzie” sosise în „toamna vieţii” ei. Mai precis, fiorul dragostei făcuse ca inima, pe care o crezuse „uscată odată cu dispariţia iubitului Havliu010dku016f), să palpite „uimită”. Cine reuşise această adevărată minune? Nimeni altul decît predecesorul meu în ocuparea camerei „de deasupra” (indica pana Helena spre tavan, ridicînd delicat bărbia încă fină şi fără „guşi” şi zbîrciuri).

„Un domn cît se poate de respectabil, te rog să mă crezi!” Aici îşi aţintea ochii albaştri din dosul ochelarilor, cu aerul unei profesoare aşteptînd să prindă elevul scos la tablă cu lecţia neînvăţată. Dar eu sorbeam din ceaiul aromat („de Ceylon”, mă asigurase doamna), refuzînd să comentez. Adevărul este că nu-l cunoşteam pe acel domn respectabil, respectabilitatea lui mă lăsa rece şi nu aveam de gînd să o supăr pe vorbăreaţa mea gazdă, exprimînd vreo părere (gen „mi se fîlfîie!”). În fond, agenta avea dreptate, pentru o sumă relativ mică ocupam poate cea mai de dorit pensiune din oraş!

„Sigur, ai putea crede că nu e aşa”, trecea pana Helena peste neparticiparea mea la discuţie. („Nu, nu!” ridicam eu mîinile, renunţînd din start la orice polemică.) „Crezi că eu nu mi-am zis: nu se face aşa ceva! Nu se pleacă fără a-ţi lua rămas bun! Se pleacă?” mă interoga ea brusc.

„N…nu Nu prea…”

„Vezi? Pînă şi dumneata, o persoană care nu-l cunoaşte, afirmi acelaşi lucru. Nu se face! Dar de unde ştii ce l-a determinat pe pan Ics la acest gest neaşteptat? Viaţa e plină de neprevăzut, nu credeţi?”

M-am mulţumit să sorb din ceaiul fierbinte. Era evident că bătrînica era gata să sară în apărarea misteriosului domn Ics dacă îndrăzneam să-l critic. Se pare că-şi aroga exclusiv dreptul de-a o face… Furat de aromele exotice ale ceaiului puţin roşiatic, am lăsat gîndurile să plutească în murmurul aproape neîntrerupt al gazdei, astfel că am tresărit, trezit de întrebarea pe care mi-o adresa direct.

„Ce altceva putea să-l atragă spre crîşme, zi şi dumneata”

„Crîşme?” am întebat, prefăcîndu-mă că mă înec în ceai, încercînd să cîştig timp pentru a masca neatenţia de cîteva clipe (minute?).

„Da, influenţa prietenului lui nu poate fi decît nefastă. I-am şi zis acest lucru, cu toată delicateţea. Dar, din motive absconse, stimatul domn Ics arăta un dev
otament… nesănătos acestui… prieten. Uneori, supuşenia lui mergea pînă la obedienţă slugarnică, dacă vă puteţi închipui aşa ceva. În zilele noastre! Într-o societate democratică… orişicît. Parcă veneau din altă lume!”

Tusea mi se opri brusc.

„Altă lume?” am devenit cît se poate de atent.

„O impresie doar. Borţosul îşi aroga nişte aere… regale, cît se poate de caraghioase. De parcă acestea ar prinde la mine?!”

„Aere regale? De unde cunoaşteţi dumneavoastră cum se comportă… regii?”

„Nu ştiu, e drept.” se îmbujoră ştînjenită gazda. „Din filme… A fost o vreme cînd mergeam la cinema…” se îmbujoră şi mai mult recunoscînd acest păcat al vremurilor trecute.

„Aha.”

„Da. A îndrăznit să-mi facă o curte acerbă, fără ruşine. La vîrsta lui!”

„Era mai în vîrstă decît pan Ics?”

„Nu, nici vorbă! Dar, precis e la vîrsta la care i-ar fi stat mai bine cu un nepoţel în braţe.”

„Îhîm” mi-am zis. The wrong guy

„Borţosul?” am zis cu voce tare, amintindu-mi un amănunt.

„Nu foarte borţos” recunoscu pana Helena. „Într-o zi mi-a apărut într-un costum de epocă, cine ştie de unde făcuse rost de el. Poate a fost actor… Caftan scurt, strîns cu o centură pe burtă, şi ciorapi groşi în loc de pantaloni. Cu o pelerină… Doar coroană îi lipsea! Probabil vroia să-mi arate că are picioare frumoase… Mai bine n-o făcea! În primul rînd pentru că pe mine nu mă impresionează astfel de nimicuri, în al doilea rînd, pentru că vederea burţii echilibrate pe două picioare subţiri mi-a stîrnit rîsul.”

În minte prindea contur un anumit personaj cunoscut (întîlnit? de care auzisem?). Rege? Gras, cu picioare subţirele?

„Cu barbă?”am încercat să mă lămuresc. „Părul lung, alb?”

„Da’ de unde?! Ras cu grijă în fiecare dimineaţă şi tuns scurt. Părul mai mult grizonat. Pan Ics, e drept, purta barba lungă, albă colilie şi plete. Mă şi miram, deşi nu-i stătea rău. Îi dădeau prestanţă!”

„Pan Ics poartă barba lungă?”

„Şi plete pe umeri.”

„Pana Helena, o să vă întreb ceva, să nu vă supăraţi. Am vaga impresie că pan Ics… şi tovarăşul său… îmi sunt cunoscuţi.”

„I-aţi întîlnit în Praha?” deveni de data asta gazda atentă la cuvintele mele.

„Nu, nu la Praga. În… altă parte, în călătoriile mele. Dar poate mă înşel. Pan Ics este un bărbat înalt şi slab? Foarte înalt şi foarte slab?

„D…da. Dar are prestanţă! Cînd l-am văzut prima dată mi-am zis că arată ca un adevărat lord al Albionului. Înalt, ascuţit ca o spadă. Un om extraordinar. Nimeni nu mi-a produs o impresie atît de puternică. Cu excepţia lui Havliu010dku016f, desigur.”

„Desigur.”

„Zimnir şi Albieş”, mi-am zis. Mi se păruse că îi recunosc în cei doi trecători din vis. Nu puteam înţelege cum de ajunseseră aici, dar îmi aminteam că aveau de gînd să-şi ia o „vacanţă”. Cele cîteva cuvinte auzite vorbeau de o nouă Căutare, de data asta în această lume, de fapul că era nevoie de un Erou… Asta, dacă visul avea o cît de mică legătură cu realitatea. Eu crezusem că are, de aceea eram la Praga acum, de aceea căutasem, nebuneşte, o eventuală întîlnire cu cei doi pe străzile Pragăi. Trebuia să îi găsesc! Şi iată, se pare că pana Helena îi întîlnise!

„Trebuie să-i găsesc!” am repetat cu voce tare.

„Chiar?” se bucură pana Helena. „Şi dacă îi găsiţi, îi aduceţi aici? Măcar pe pan Ics… Trebuie să aflu dacă l-am supărat cu ceva, de a plecat aşa, pe neaşteptate, fără să-şi fi luat măcar rămas bun.”

Evident, mai ales acest lucru o întrista pe buna mea gazdă. După ce i-am promis că o voi face – în caz că-i voi găsi pe cei doi fugari – am întrebat-o:

„Ce spuneaţi de crîşme?”

„Din toate locurile, se pare că erau în căutarea unei crîşme. Au încercat să mă tragă de limbă. Pan Kilian, de fapt… dar l-am repezit! „Domnule, nu obişnuiesc să-mi petrec serile prin crîşme, ca unele persoane mai puţin educate!” Dar se pare că mustrarea mea nu l-a descurajat, a continuat să-mi facă ochi dulci. I-am atras atenţia asupra acestui lucru şi simpaticului pan Ics.”

„Şi cum a reacţionat?”

„A rîs.” mărturisi jenată pana Helena. „Dar pe urmă, chiar a doua zi, au dispărut. Să fie vreo legătură?”

Am dat neştiutor din umeri.

„Poate nu a fost bine că l-am tăiat pe pan Kilian”, zise gînditoare bărîna. „Acum aş fi ştiut mai multe lucruri despre acea crîşmă…”

I-am făcut semn să continue.

„Ştiţi? am surprins o discuţie pe care o aveau cu pan Salomon, locuieşte pe Nerudova, mai sus. Nu că aş fi tras cu ureche, mă-nţelegeţi?”

„Nici prin cap nu-mi trece să vă bănuiesc de acest lucru!” am asigurat-o eu, deşi convins de contrariu. „Şi ce vorbeau?”

„Îl întrebau dacă există, sau existase vreodată o crîşmă numită „Trattoria di tutti tempi„. Ştiţi? pan Salomon este un fel de istoric, foarte bun cunoscător al Cartierului Mic.”

„Şi există?”

„Nu, nu există.”

„Asta e”, mi-am zis, resemnat.

„De fapt”, continuă pana Helena după cîteva clipe, „nu mai există” Asta le-a spus şi pan Salomon, dar eu ştiam acest lucru.”

„Ştiaţi? De unde?”

„Să vedeţi, în copilărie aveam o colegă la şcoală, Anna. Pe atunci, locuiam mai jos, pe Karmelu00edtska, iar ea locuia spre Na Kampe, în Vu011blkopu0159evorske Nu00e1mesti. Casa era mare, locuiau la etaj, iar la parter era o crîşmă. Ei erau evrei, mai precis evrei italieni. Se zice că veniseră pe timpul Împăratului Maximilian, tatăl lui Rudolph… Au înfiinţat o şcoală italiană, un club… şi această crîşmă, Trattoria, unde se adunau cei din club şi alţi italieni. Deşi evrei, nu s-au ţinut prea aproape de evreii din Josefov, care erau germani.”

„Şi, ce s-a întîmplat?”

„Au fost cu toţii deportaţi de nazişti, şi evreii germani şi cei italieni. Desigur, şi familia Annei – nu mai ţin minte cum se numea. Crîşma a fost închisă… prin 40, cred. Comuniştii au naţionalizat casa, nu ştiu ce s-a mai întîmplat. Poate s-a dărîmat. Acum e zidul mînăstirii acolo, cu tot felul de mîzgăleli pe el.”

„Cum s-a întîmplat asta? A fost demolată? Familia nu a revenit?”

„Sincer, nu ştiu. Cred ca familia Annei a fost exterminată în lagăr. Dar de casă… Am trecut deseori prin acel loc,
uneori chiar săptămînal. Este un loc preferat pentru plimbare. De cîteva ori am fost la Ambasada Franţei, este peste drum de zid. Mi se pare că ştiu zidul dintotdeauna acolo. Şi totuşi, îmi amintesc ca acolo a fost un restaurant, iar colega mea a locuit acolo… De altfel, pan Salomon îşi aminteşte şi el de trattoria. Nu, îmi este imposibil să explic.”

„Şi pan Ics a mai zis ceva?”

„Nu a avut timp. A dispărut chiar a doua zi…”

Începînd cu acea seară, cîteva zile la rînd, de dimineaţa pînă seara, m-am învîrtit pe străduţele din cartier. Cu ochii după cei doi în primul rînd, dar şi după cîrciuma italiană. Cînd şi cînd treceam şi Podul, dar stăteam mai tot timpul în Mala Strana. De vreo două ori am urcat şi în sus, spre Strahov, sau spre Hradu010danu00fd, dar reveneam pe Insulă, treceam podeţele peste u010certovka, stăteam în parcul din peajma Muzeului de Artă modernă, beam cîte-o bere la cîrciumile din zonă, admiram frumoasele palate baroce, bisericile – printre care şi cea gotică a Fecioarei Maria sub Lanţuri, biserica mînăstirii Vechilor Maeştri ai Crucii. Dar niciodată silueta bărbatului rotofei, însoţită de cea a unui bărbat înalt şi slab, nu-mi apăru în cale.

Şi apoi, într-o seară ploioasă, am rămas din nou la o ceaşcă de ceai cu pana Helena, spre bucuria ei. I-am povestit şi despre căutările mele infructuoase.

„E posibil să fi schimbat cartierul”, zise pana Helena, tristă. „Poate am fost cam insistentă. Atunci, în ultimele seri, ploua ca niciodată şi era ceaţă, şi i-am zis lui pan Ics că era cel mai potrivit moment pentru un ceai fierbinte. Nu înţelegeam ce îi mîna în oraş tocmai pe astfel de vreme.”

„Vreţi să spuneţi că ieşeau la plimbare mai ales pe ploaie?” am întrebat, amintindu-mi că şi întîlnirea mea cu ei, în vis, avusese loc tot pe ploaie şi ceaţă.

„Mai tot timpul, dar de la o vreme parcă mai ales pe ploaie şi ceaţă. Mai ales pe ceaţă, aş zice…” preciză gazda. „Cu cît mai deasă, cu atît păreau mai hotărîţi să iasă din casă. Chiar în noaptea cînd au dispărut, le-am zis: „Pe o ceaţă ca asta ar fi de mirare să nu vă rătăciţi.” Dar pan Ics mi-a răspuns: „Sau să găsim ceea ce razele soarelui ascund.” Ce-o fi vrut să spună?”

„Nu ştiu, pana Helena. Dar poate că aşa ar trebui să fac şi eu: să ies în căutarea lor pe ceaţă. Cred că seara asta ar fi una tocmai potrivită.”

Zicînd aste vorbe, mi-am golit ceaşca dintr-o sorbitură şi am pus-o pe farfurioara de porţelan fin, de Meissen. În timp ce îmbrăcam parpalacul de ploaie, gazda mea întoarse ceaşca şi se uită în ea, „citind” în firişoarele de ceai.

„Aveţi grijă să nu vă rătăciţi şi dumneavoastră, pan Miku016flau0161e.” îmi spuse, îngîndurată.

„Aşa vi se arată? Nu ştiam că ştiţi să ghiciţi norocul…”

„Drept cine mă luaţi?” se prefăcu oripilată de idee. „O vrăjitoare? Dar e o ceaţă să o tai cu cuţitul. Ca în seara cînd a dispărut pan Ics. Şi pan Kilian, desigur….”

„Poate mai bine erai o vrăjitoare” am gîndit în sinea mea. „Poate doar aşa aveai vreo şansă cu pan Ics al tău…”

Cu asta am păşit afară din casă, în curtea interioară, transformată într-un aven întunecat în care, căderea ploii acoperea susurul fîntînii.

 Autor: Nick Sava

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s