Fragment din romanul Hanul de la Răscruce de Timp IV


(în care găsim o cîrciumă, rătăcindu-ne cu acestă ocazie)

Crezi în existenţa unor lumi paralele?

Ar trebui să cred. Nu neaparat pentru că sunt, întrucîtva, creştin, sau chiar mai mult teist cu oarece influenţe new-age (ca mai tot omul modern care numără, printre lecturi, literatură fantesy şi sf), dar mai ales pentru că chiar cred în dihotomii, în dualismul lumii (şi dacă cred în dualism – de ce nu şi în mai mult decât două lumi?). Viaţa

m-a învăţat că, de obicei, la fiecare problemă, eveniment, întîmplare, există cel puţin un adevăr. Şi acolo unde există un adevăr, se deschide o lume. Adevărul meu mă cantonează în „lumea mea” – care este, mai mult sau mai puţin reală şi similară „lumii celuilalt”

Dar dacă luăm în considerare şi toate intersecţiile pe care le întîlnim în viaţa noastră care este, totuşi, relativ scurtă, şi, deci, în care suntem puşi să decidem o anumită cale de urmat, vă daţi seama cît de multe „universuri paralele” – universurile complet diferite ale posibilelor vieţi ce s-ar fi desfăşurat luînd o anumită decizie şi nu alta – ar exista nu în viaţa noastră, ci în totalitatea lumilor posibile.

Ce s-ar fi întîmplat dacă nu aş fi ratat o anumită întîlnire? Încotro ar fi luat-o viaţa mea dacă, în loc de o anumită facultate, aş fi urmat alta? Dar dacă m-aş fi căsătorit cu o anume fată? sau dacă aş fi rămas burlac? Dacă aş fi avut un copil, doi sau zece – sau niciunul? Dacă aş fi emigrat în altă ţară ?- sau aş fi rămas acasă? Şi fiecare cale ar fi dus la altă răscruce, fiecare cu alte două (sau mai multe) posibilităţi, cu alte şi alte posibile vieţi, toate ale mele. Vieţi care m-ar fi dus pe culmile gloriei sau poate în ratare, la un sfîrşit rapid sau la o viaţă lungă, în patul de invalid, în rai sau iad…

Ce s-ar fi întîmplat dacă nu visam Visul? Dacă nu veneam la Praga. Dacă nu o întîlneam pe pana Helena? Dacă nu ieşeam în ploaie şi în ceaţă, în acea noapte?

Strada Thunovska căpătase înfăţişarea unui tunel de mină, noaptea. Din loc în loc, felinarele cu becuri de sodiu, roşiatice, aruncau lumini anemice care reuşeau, cel mult, să coloreze pătura groasă de ceaţă. Intrarea în casa de pe partea opusă a intersecţiei putea fi cel mult bănuită, după accentele de neon albăstrui, probabil un mic business privat. Am pornit spre ea şi, cînd am ajuns în dreptul faţadei masive, am luat-o spre stînga, dînd colţul şi ajungînd în străduţa Zaméska, ce pornea direct în jos, spre sud. Ţinîndu-mă pe lîngă zidul clădirilor am ieşit, fără a mă împiedica, în Nerudova.

În ciuda iluminării a giorno a străzii ce pornea spre vest, în pantă uşoară, spre Hrad, şi a bisericii Sf. Nicolae,, cu faţada, sculpturile şi turnurile iluminate pe timpul nopţii, ceaţa îneca totul. Piaţeta nu era întunecată, ca Thunovska sau Zaméska, ci avea o culoare lăptos-roşiatică care te lăsa tot atît de orbit ca şi cel mai negru aven. Ici şi colo lumina parcă se colora – prezenţa unor firme de farmacii, cafenele sau inevitabilele berării.

Am coborît spre sud, mai mult pe bîjbîite, lovindu-mă de numeroasele maşini parcate peste tot, pînă am dat de calea boltită, sprijinită pe coloane masive, ce pornea spre est. Aici era mai multă lumină, se puteau vedea felinarele şi vitrinele restaurantelor şi magazinelor (închise deja la această oră tîrzie, lipsite de clienţi). În schimb, din interiorul restaurantelor se revărsa murmurul petrecăreţilor gălăgioşi, cu limbile dezlegate de numeroasele halbe consumate deja. În stînga, dincolo de stîlpi, faţada sudică a bisericii continua să rămînă invizibilă. Am mers mai uşor, păşind de la o pată de lumină la alta, pînă am ajuns la colţul cu Karmelu00edska. Un vagon de tramvai trecu zdrăngănind fioros, ca un tren al groazei, cu ochi luminoşi în spatele cărora se putea bănui umbrele unor călători întîrziaţi. În urma lui, am îndrăznit tranversarea grăbită a spaţiului, riscînd sosirea inopinată a unui balaur asemănător, sau poate a unui automobil grăbit.

De aici drumul era mai lipsit de pericole. Ţinînd aproape de zid, mergînd spre sud, am ajuns la prima intersecţie, unde am cotit spre stînga. Ştiam că străduţa mă va duce în faţa vechii biserici gotice a Maicii Domnului sub Lanţuri, vechea biserică a cavalerilor ioaniţi de Malta. M-am oprit însă la intrarea în vasta piaţă Malténske – transformată într-o mare de ceţuri. Încotro s-o iau? Ploaia măruntă devenise mai deasă ca oricînd şi rafale de vînt mă orbea şi mai mult. Faptul că apa curgea şiroaie pe ochelari nu ajuta de loc. Un umăr duşmănos, urmat de-o sudalmă în limba cehă, mă răsuci şi îmi regăsii stabilitatea abia dincolo de trotuar – pierzînd însă complet orice simţ al orientării.

Nu aveam nici cea mai mică idee ce urma să fac. Undeva pe aici – dar poate că dincolo, în cealaltă piaţă, a Vechilor Perceptori ai Ordinului Maltei, nici pana Helena nu era sigură unde -, fusese o crîşmă, o trattoria, un loc pe care îl căutau cei doi venetici pe care îi căutam eu. Crîşmă care nu putea fi găsită nici măcar pe lumină! Dar acum era o noapte parcă chiar mai rea decît cea din vis. Ceaţa era mai deasă – efectiv nu puteam vedea nici la lungimea braţului întins. Stropii de ploaie păreau picături de plumb ce cădeau de pe streşinile vechilor clădiri – sau poate lacrimi negre ale statuilor ce împodobeau faţadele. Undeva spre sud era imensul palat Nostiu010d, cu scara lui monumentală, cu statui de titani din alabastru…

Acolo o fi? Parcă era vorba de o ambasadă… Aici sunt multe ambasade. Ba nu, pana Helena zicea ceva de ambasada Franţei. Ea e dincolo, în Vu011blkopu0159evorske Nu00e1mesti, în faţa Zidului lui John Lennon. Trebuia, deci, să merg mai departe spre est, spre biserica Maicii Domnului. Dar unde este Estul? M-am răsucit şi am pornit la întîmplare drept înainte. Undeva trebuia să ajung, în fond eram într-o piaţă! Curînd, spre stînga mea am reuşit să bănuiesc nişte ziduri. Îmi aminteam de o noapte, tot atît de ceţoasă (localnicii îi spuneau „negură”), tot atît de ploioasă, sub vîrful Suru, în tinereţile mele. Ne prinsese noaptea şi renunţasem la ideea de a mai ajunge la cabană, căutam un loc de adăpost şi-l găsisem sub peretele stîncos a unei rîpe – parcă mai ferit de ploaie şi vînt. Am adunat nişte găteje care, deşi umede, dădeau speranţă că vor putea fi aprinse – cînd, de undeva de sus, o voce morocănoasă ne-a apostrofat: „Ce faceţi? Daţi foc la cabană!”

Uite şi faţada iluminată a bisericii, spartă de arcul ogival al porţii. O orgă de lumină marchează vechea biserică. Praghezii îi spun Pana Maria sub Lanţuri, biserica romanică de prin secolul XIII, a suferit şi ea modificări la faţadă, rămînînd un obiectiv turistic însemnat. Denumirea nu se referă la vreo legendă cu Maica Domnului înlănţuită, ci la faptul că regii cehi dăduseră benedictinilor acestei mînăstiri şi, ulterior, cavalerilor ioaniţi, dreptul de a percepe taxele la trecerea prin vadul Vltavei (şi, apoi, pe podul numit Judith), sursă de mari bogăţii. Lîngă biserică era turnul de unde se întindeau lanţurile care închideau pe timp de noapte şi primejdii, trecerea.

Hai, nu mai e departe! Spre sud acum, pe lîngă zidul ce înconjoară incinta bisericii. La colţ este o altă clădire masivă, nu mai ştiu ce instituţie – poate Muzeul de instrumente, poate Conservatorul praghez, iar dincolo de ea, spre est, zidul înalt de vreo trei metri, acoperit cu grafitti – între care vestit este portretul lui John Lennon. În timpul verii, deasupra lui se înaltă trunchiul vînjos, cu o masă grea de frunze, al unui copac – acum, probabil, aş put
ea zări, dacă ar fi ziuă, doar trunchiul gros, vechi de sute de ani, împodobit cu frunze fragede: singura mărturie că în spatele zidului se întinde o grădină. Grădina fostei mînăstiri a Maicii Domnului de sub lanţuri.

Trecătorul care ieşise din întuneric, drept în faţa mea, îmi confirmă, cumva, că sunt pe drumul cel bun. Era primul trecător întîlnit în acea noapte. Evident turmentat, încerca să îşi menţină echilibrul sprijinindu-se într-un baston subţire, cu vîrful metalic. Hainele lui aveau o croială vetustă, parcă de la începutul secolului al XX-lea, amintind în multe privinţe de stilul îmbrăcămintei panei Helena.. Avea pe el un surtuc ca un frac, cu gulere late, lucioase, pe piept, şi buzunare mari, aplicate. De sub surtuc ieşeau pantaloni cadrilaţi, strînşi pe picior, de sub care se iţeau o pereche de ghete cu bombeu rotunjit. Pe cap avea o pălărie rotundă cu boruri nu foarte mari. Faţa i se pierdea în întunericul nopţii – dar o pereche de mustăţi în furculiţă se întindeau lateral, vertical aproape, ieşind din umbra borurilor. Străinul îşi vorbea singur, cu glas împleticit şi, deşi conştient că limba folosită era cea cehă împănată cu numeroase cuvinte germane, mi-am dat seama, cumva uimit, că îl înţeleg cu uşurinţă. Cînd se apropie, mormăitul deveni perfect inteligibil.

„Pe toţi dracii, aş zice c-am ieşit din gaura aia împuiţită. Chiar dacă asta s-a întîmplat cu ajutorul, portarului… Hm, asta nu-i frumos, nu se face să dai un şut în dos cuiva care şi-a pierdut toţi banii acolo… Dar unde naiba am ajuns, eh? Hm… Malténske, desigur, unde altundeva? Sunt felinare? Făclii? E-o ceaţă să-ţi bagi degetele-n ochi! Oare unde o fi…? Oh!” îşi holbă el ochii spre mine. „Urîtule! Cine te-a-nţolit în halul acesta? Hm, hm… Iar am ajuns la dracu-n praznic. Nu o să fac nicio scofală pe aici, iar mă saltă nebunii ăia de jandarmi de-şi spun miliţieni… Şi iar cafteală, nopţi nedormite, băi reci, „cine te-a trimis, spionule?!”… Mai bine o şterg înapoi, poate că Beranek nu e la uşă…”

Cu aceste cuvinte, făcu o piruetă nesigură care îl trînti cu nasul în zid. Reuşi să se menţină pe cele două picioare şovăitoare şi pe baston, după care porni în galop în direcţia de unde apăruse. Pînă să apuc să zic ceva, dispăruse în ceaţă. Am pornit în urma lui cu paşi mult mai şovăitori – deşi nu băusem nimic – de-a lungul zidului. Pe el se bănuiau fragmente colorate, urme ale grafittelor – dar se terminau înainte de a ajunge la faimosul J.L. Exact în acest loc apăruse faţada unei clădiri spoite în alb, care acoperea parţial aspectul de faţa mîncată de lepră a clădirii. Trecui pe sub nişte ferestre întinse pe cîţiva metri – dar greu de bănuit cît de înalte -, cu cercevele din lemn vopsit în maro închis, cu feronerie neagră acoperite cu vitralii colorate, ajungînd la cîteva trepte din piatră care ducea la intrîndul unei uşi duble, din lemn coşcovit de soare şi intemperii, dovadă a vremii nemiloase care a trecut peste ea. Deasupra uşii se întindea o firmă decolorată, cu scrisul ilizibil, pe care cu greu reuşeam să descifrez cîteva litere scrise cu vopsea de un roşu cărămiziu. Un „A”, un „T”, parcă un „O”, în mod cert un „I”… Uşa se deschise brusc şi silueta binecunoscută în trei picioare coborî grăbită treptele. Pînă să apuc să spun ceva, dispăru în ceaţa lăptoasă, groasă, ce se îndesa la doar cîţiva paşi de clădire. O bufnitură îmi spuse că de data asta, necunoscutul va fi nevoit să îşi folosească toate patru membrele pentru a se căţăra înapoi pe trei… Precis „Beranek” era în dosul uşii. Ajunsesem, îmi zisei bucuros, la misterioasa trattoria!

Mi-am adunat curajul şi am urcat treptele. Fără a bate la uşă, am apucat grifonul din bronz brumat, lucios acolo unde mîinile nenumăraţilor clienţi îl frecaseră de-a lungul timpului, şi am tras de el. Nimic. Am împins – nimic. Am apăsat iar grifonul şi… nimic. Furios, înşfăcai lighioana de bronz şi începui să-l sucesc, învîrtesc, smucesc în sus şi în jos… Uşa se deschise spre interior. Prin crăpătură se revarsă o lumină caldă, gălbuie, cu mult mai puternică decît cea care se revărsa din cele două felinare anemice agăţate de-o parte şi de alta a intrării – pe care abia cum le observam, deşi, evident, datorită lor descifrasem detaliile uşii şi a mînerului în formă de grifon. Lumina fu obturată instantaneu de silueta mătăhăloaasă a unui bărbat. De undeva, din umbra siluetei, de deasupra mea, un glas răguşit întrebă:

„Tu cine mai eşti?”

Ce să-i zic? Chiar, eu cine naiba eram? I-am zis numele care îmi veni primul în minte:

„Brad”

În cadrul uşii, silueta se aplecă şi apăru un chip hidos, cu părul gălbui, unsuros, care cobora pînă în ochii ce priveau cruciş, acoperind o frunte pe care o bănuiam destul de îngustă. Totuşi, ţeasta ţuguiată era aproape tot atît de lungă ca şi falca tăiată în două de o gură cu buze subţiri, dar nemăsurat de mare. Dinţii ca de cal – la fel de mari, de laţi şi de galbeni -, într-o dantură intactă, părură că vor să mă muşte. Am făcut un pas în spate, gata să o pornesc la vale pe trepte – nu atît de teama dinţilor namilei, cît de damful puturos care scăpa din dosul lor.

„Hrm”, comentă matahala. „Aşa spui… De ce te-aş crede?”

„De ce nu m-ai crede?” răspund eu.

Logica răspunsului îl făcu să se scarpine în părul cînepiu de pe ţeastă. Mărimea degetelor, de grosimea unor debreţini, păroase, cu încheieturi noduroase acoperite cu bătături, mă făcu să păşesc din nou spre piaţă. În mod cert, posesorul lor nu avea nevoie de altă armă. Lovitura unui pumn avea, probabil, forţa gheoagei lui Herakles…

„Cine te-a trimis?” găsi matahala o nouă întrebare, stimulat de scărpinat.

„Cine m-a chemat, poate?” am mormăit eu, întrebător.

„Aha!” Se mai holbă la mine preţ de un minut, apoi degetul arătător făcu un gest de chemare. M-am supus ca şi hipnotizat. Umbra a dispărut şi am păşit în locul ei. Am făcut doi paşi şi m-am oprit. Sticlele groase ale ochelarilor aduseseră cu ele ceaţa de afară. Mi-am scos ochelarii şi am început să îi şterg cu degetele. Bun şi aşa, numai să-mi recapăt vederea, oi găsi mai tîrziu un şerveţel. Cînd mi-am pus ochelarii pe nas, prima figură întînită fu cea a matahalei.

Ochii acestuia, gălbui ca cei de rîs, mă priveau de la înălţimea ochilor mei. Matahala avea un cap de două ori mai mare decît al meu. Umerii, pieptul, braţele, păstrau proporţiile. Mi-am zis că, probabil, stătea pe-un scaun. Chiar aşa era. În picioare. Un alt pitic? m-am întrebat – dar am observat că de fapt nu avea picioare. Trupul i se termina undeva la nivelul şoldurilor. Mai văzusem oameni fără picioare, dar cu o jumătate de bazin?…

Noroc că nu am zis nimic. Uşa se deschise din nou şi făcui grăbit un pas lateral. Prin valurile de ceaţă ce invadau crîşma, apăru beţivanul. Înainte să apuce să facă un al doilea pas, matahala aruncă în urma lui, cu iuţeala unei cobre furioase, un braţ demn de King Kong, care îl înşfăcă de un umăr. Urmă o piruetă şi beţivanul dispăru, propulsat prin deschizătura uşii. În urma lui, glasul scîrţîitor croncăni:

„Beranek e tot la uşă!”

„Beranek!” am zis eu.

„Uşa nu s-a închis încă.” îmi mormăi acesta. „Ai timp să pleci. Ai timp să rămîi.”

Să plec? Să rămîn? Ce importanţă avea uşa?

„Vrei, deci, să rămîi, sau nu?”

Am privit prin ceaţa încăperii, amestec de fum de ţigări, felinare, făclii, grătare, o vatră uriaşă în care ardeau cîteva trunchiuri de copac şi deasupra căreia se învîrteau, sfîrîind, cîteva animale în ţepuşe uriaşe… Undeva, deasupra, se putea bănui un balcon. Podeaua sălii era la cîţiva paşi mai jos decît platforma pe c
are mă aflam, în faţa uşii, loc de unde coborau cîteva trepte, fără balustradă; era din cărămizi şlefuite şi roase de cîţi paşi le călcaseră. Sala era ticsită cu mese groase, din bîrne din lemn geluit, de un arămiu deschis, lucios, mărginite cu bănci aşişderea. Pe acestea şedeau aşezaţi oameni şi cîteva femei, îmbrăcaţi cît se poate de fistichiu.

„Să nu zici că nu te-am întrebat!”, croncăni în spatele meu vocea lui Beranek.

Nu i-am răspuns. Chiar în faţa mea, la o masă, faţă în faţă, şedeau cei doi pe care îi căutam. Zivnir şi Albieş. Mă priveau holbaţi, de parcă văzuseră o fantomă. Apoi Albieş strigă, cu o voce groasă şi moale:

„Ţine uşa, la naiba!” Nu o lăsa să se închidă!”

Cuprins de o bănuială, m-am întors – doar pentru a vedea crăpătura dispărînd. Şi, în timp ce clopotele de la Pana Maria de alături începeau să bată, vocea lui Beranek croncăni:

„Ţi-am spus. Acum vei rătăci!”

 Autor: Nick Sava

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s