Fragment din romanul Hanul de la Răscruce de Timp III


(în care un Vis odată visat, ne pune pe drumuri)

Crezi în existenţa unor lumi paralele?

Cum să nu cred? Am trăit luni şi luni într-un astfel de „alt tărîm”, o lume paralelă în spaţiu, dacă nu în timp, străbătînd cîmpii, munţi, ape, cunoscînd oameni de tot felul. Dus în acea lume de un vraci doar pentru că avea nevoie de un catalizator, de un Harap Alb, care să adune în jurul lui nişte personaje care ar fi putut duce Bătălia cu Duşmanul, pentru salvarea acelei lumi. Da, avusesem noroc pînă la urmă şi asta doar pentru că oferisem Duşmanului un joc şi acesta nu se putuse stăpîni, intrase şi el în joc cu noi, se jucase cu noi ca pisica cu un şoarece pe jumătate mort. În loc să ne strivească. Pornind pe piste false, lăsîndu-se înşelat. Cînd a fost prea tîrziu pentru el, l-am învins!

Da, acum ştiam că mai există cel puţin o altă lume în acest univers. Acolo trăiau cei mai iubiţi prieteni ai mei: Felimon, Elina, Măiastra, Zildir vraciul, Zulfina vrăjitoarea, Boldur Craiul, Mălina bufonul, Piticul, citanul cel orb şi viteazul Hitaiori… Iar aici, în lumea mea, undeva, trăia o femeie, mama Jolifanei, pe care nu o cunoscusem niciodată decît în desenele minunate a lui Ifichim, dar care ne însoţise tot drumul în căutările noastre. Poate ar trebui să o caut…

Dar să mă întorc la întîlnirea de la Market. Zilele următoare nu aduseseră nici o rezolvare. Colegii păreau să nu mai vadă roşu la apariţia mea – deşi, uneori, purtam un tricou roşu. Dwight dispăruse (la Boston, am aflat mai tîrziu). Mark îşi lăsase barba netunsă şi fuma parcă mai mult ca oricînd. Melanie începuse să se îndoape cu pilule, acum geanta ei cît un cufăr zdrăngănea ca o tamburină la fiecare pas. Cînd o mai trîntise odată şi se deschisese accidental, umpluse masa de şedinţe cu sticluţe cu pastile… Înjura parcă mai mult decît de obicei, dar acum avea deseori ochii roşii. Cel puţin Emily şi Balena păreau să se smiorcăie non-stop… Secretara cea grasă mi-a şoptit într-o zi, privind speriată spre uşa în dosul căreia îşi petrecea Melanie acum mai tot timpul, că o surprinsese de cîteva ori plîngînd. „Cred că s-a îndrăgostit”, reuşi ea să dea chipului rotund rozuliu, cu ochi holbaţi de panică, o expresie de uimire. Chiar aşa: Melanie îndrăgostită?! Mai curînd mă aşteptam să o văd cu mustăţi de cătană ungurească!

Iar eu frecam ţiparul, ca să zic aşa. Aş fi făcut ceva, dar zău dacă îmi trecea prin cap ce. Am luat Scenariul la puricat – a cîta oară? – dar nu numai că nu îmi venea în minte nicio modificare, ba aveam tot mai des impresia că textul fusese scris de altcineva. Parcă întîmplările citite în Scenariu erau diferite pe ici pe colo, prin părţile esenţiale, (asta parcă o auzisem pe undeva…) de cele trăite de mine Dincolo…

Apoi am plecat la plimbare hai-hui prin Oraşul Vechi. Bineînţeles, nu după multă vreme a început să plouă, o ploaie ca la Seattle: deasă, lungă, cenuşie – dar nu am renunţat la plimbarea mea. Păşeam pe trotuarele negre, lucioase, pe care apa curgea ca o pînză de mătase fără cute, călcînd în bălţi din ce în ce mai mari, mai adînci. La un moment dat am trecut pe lîngă figura singuratică a Indianului şi apoi pe sub bolţile castanilor care se apucară, duşmănos, să-mi scuture picuri mari, reci, după ceafă. Clădirile administrative din stînga mea luceau fantomatic, prin mii de ferestre luminate, în timp ce golful era o mare de întuneric punctată de cele cîteva luminiţe ale bărcilor. M-am oprit la un moment dat uimit, zgribulit sub hainele ude, străbătute de ploaia persistentă, măruntă şi rece: undeva un cîine urla a jale! Era un sunet complet neaşteptat, nu cred să fi auzit lătrat de cîine de ani de zile – nu de cînd locuiam în marele oraş. Poate că era încuiat în vreun apartament, alături de cadavrul stăpînului lui. Lipseau doar fulgere pentru a mă afla într-o atmosferă cu adevărat gotică…

Poate sub impresia plimbării, poate a răcelii (şi a piramidoanelor înghiţite cu un pahar de vin răsuflat), în acea noapte am visat Visul. De obicei nu mi le amintesc, dar pe acesta l-am regăsit în minte dimineaţa ca pe un film: colorat, viu, cu contraste puternice, chiar cu sonor, aş putea spune. Chiar dacă nu pot înţelege cum de era posibil: scena era în faţa ochilor mei cît se poate de întunecată: o noapte ploioasă, cu ceaţă groasă, cu luna ascunsă în spatele unor nori joşi, vineţii. O ploaie tot atît de măruntă şi rece ca şi cea prin care mă plimbasem în cursul serii.

De fapt, într-un anumit fel, scena Visului era o continuare a plimbării. Se făcea că după ce trecusem pe lîngă statuia de lemn crăpat, umed acum, a Şefului de trib şi pe sub castanii vechiului parc, pornisem pe un caldarîm din piatră cubică din bazalt vineţiu, lucios şi alunecos de la ploaie. Aleea era mărginită din loc în loc de forme nelămurite pe care nu-mi aminteam să le fi văzut vreodată în Seattle, aşa că m-am apropiat de unul din ele. Atunci am văzut că aleea era mărginită de un parapet din piatră şi că acel grup statuar înfăţişa doi sfinţi din piatră zgrunţuroasă, neagră. Întunericul nopţii ploioase şi ceaţa mă împiedicau să văd prea departe, dar îmi trecu deodată prin minte că parcă mai fusesem în acel loc: eram pe Podul Carol din Praga! Am privit de-a curmezişul aleei şi o masă de lumină din dosul ceţii îmi spuse că acolo, undeva, erau luminile de noapte ale Hradului. Lipsa trecătorilor pe Pod nu mă mira – doar un nebun ar fi pornit noaptea, pe ploaie, prin ceaţă, la plimbare… Turiştii probabil dormeau de mult – dacă nu cumva goleau halbe de bere într- una din numeroasele berării pragheze, în căldură, miros de cărnuri arse şi gălăgia petrecăreţilor

Deodată zgmotul unor paşi începu să se audă în noapte. Doi oameni veneau spre mine, dinspre Oraşul Vechi. În scurt timp, deşi cei doi păşeau agale, le-am auzit şi vocile. La început, înăbuşite, înghiţite de ceaţă, un murmur care treptat devenea cuvinte.

Crezi, deci, că sosirea noastră aici nu este întîmplătoare?” Cuvintele le rostea o voce bărbătească, groasă, puţin cam răguşită. Silueta autorului ei era cea a unui bărbat bondoc, rotunjor, cu o pălărie caraghioasă pe cap şi o pelerină care îi venea pînă deasupra unor bocanci cu blachiuri. Îmi dădui seama că acel clinchet pe care îl auzisem de o vreme, fără a-i da atenţie, venea de la paşii respectivului. Întunericul mă împiedica să îi disting trăsăturile.

Cred? Sunt convins, dragul meu. O mare nevoie! Cum altfel, cînd aveam înainte nemărginirea spaţiului şi timpului, să ne fi trezit tocmai în fundătura asta? Un loc unde, din păcate, puterile mele sunt ca şi inexistente…”

De data asta, vocea – o voce subţire, ca un falseto, caraghios de ascuţită – aparţinea unei siluete înalte, cu cel puţin un cap mai înaltă decît tovarăşa ei, învelită cu un anumit strai ce îmi amintea de cel purtat de Sherlock Holmes – chiar şi pălăriuţa de explorator colonial. În mînă purta un baston cu capul îndoit – sau poate o umbrelă, nedeschisă însă.

Şi care ar fi nevoia?…”

„Duşmanul e pornit să distrugă Lumea!”

„Drace, nu mă speria! Nici mai mult, nici mai puţin. Parcă fusese distrus…”

„Da, al nostru. Dar fiecare lume îşi are un Duşman al ei.”

„Atunci lupta va fi fără de sfîrşit” se plînse bondocul. „E destul ca într- una din lumi Duşmanul să învingă, şi toate bătăliile vor fi în van.”

Poate da, poate nu. Cred totuşi că Marele Zeu nu va asista nepăsător la un astfel de eveniment. Aşa se explică venirea noastră aici.”

„Pornisem să ne plimbăm prin lume, să ne bucurăm de puţ
ina viaţă care ne-a mai rămas… hrm, mi-a mai rămas
.” se smiorcăi bondocul, oprindu-se. „Ce nevoie era de mine? Niciodată nu am făcut nimic. De ce nu fiu-meu? De ce nu nepotu-tău? Fă ceva, să ne putem vedea de drum…”

„Ţi-am zis că nu pot. Cred că nu vom mai părăsi această lume – doar dacă ne vom împlini menirea.”

„Şi care ar fi acea menire?”

„Să îl împiedicăm pe Duşman.”

„Eram convins că asta vei spune… Eu nu am nimic cu nimeni, nici măcar cu acest Duşman. Ai zis că el nu ne poate simţi…”

„Da, aşa cred. El nu ştie de noi. Nici cel de la noi nu îl simţea pe Erou. Nici pe Măiastră, nici pe Femeie.”

„Dar de Erou ştie acuma, nu? Eroul este aici.”

„Cred că recunosc locul de unde l-am adus, unde s-a întors. Şi mai cred că Duşmanul de aici nu se va mai juca. Nu va mai vrea să rişte.

„Şi atunci?”

„Cred că Marele Zeu i-a rezervat Duşmanului o surpriză. Şi pentru noi este o surpriză – cred că aşa şi trebuie să rămînă. Dar mult timp nu mai avem, simt în oase că timpul se grăbeşte. Avem nevoie de Erou.”

„Ce poate face el?”

„Nu ştiu. Poate acelaşi lucru ca şi în lumea noastră. Să adune nişte Căutători.”

„Nişte aşchimodii?”

Nu, nu cred. În lumea asta nu cred să existe aşa ceva. Probabil doar oameni. Dar trebuie să vină! Şi să aducă Darul cu el. Trebuie să o găsim – sau să o găsească -pe Femeie. Cred că şi rolul ei e important, poate chiar mai important decît al lui.”

Între timp, cei doi porniseră mai departe. Şi, deodată, norii se sparseră – deşi ploua la fel de avan – şi lumina fantomatică, fosforescentă a lunii scălda Podul mărginit de grupuri statuare, turnurile de la cele două capete ale lui şi apele întunecate ale Vltavei. Înainte ca cei doi să se îndepărteze de mine, mi se păru că-l recunosc în cel înalt pe Găbilă – dar oare de unde îl ştiam pe Găbilă? – iar pe faţa celui scund văzui o mustaţă impresionantă, cum nu mai văzusem de la Postelnic (care Postelnic? În scenariu nu apare niciun Postelnic…)

Şi norii acoperiră luna iar siluetele celor doi se topiră în ceaţa deasă, ploaia îşi continuă ţîrîială nesfîrşită. O vreme mai auzii clinchetul blachiurilor de la bocancii bondocului pe caldarîmul de bazalt.

Zgribulit, ud pînă la piele, pornii pe urmele lor, spre Mala Strana şi în curînd umbra nopţii deveni şi mai vîrtoasă, atunci cînd pătrunsei sub arcadele Turnului. Dar bolta deveni una foşnitoare – ca a castanilor din Oraşul Vechi din Seattle, iar Indianul mă privea la fel de enigmatic şi singuratic, ud şi el pînă la măduva trunchiului de copac din care era cioplit. Şi mă trezii tremurînd şi arzînd, tuşind şi cu nasul înfundat… pe salteau din mica mea garsonieră.

Deşi ştiam că nimeni de la serviciu nu-mi ducea grija, dimineaţa am dat telefon pentru a-i anunţa că a dat gripa peste mine. Am dat, uimit, peste Şefu, care mi-a comunicat morocănos că toată lumea are gripă. Că după ce va încuia totul, se duce şi el la medic. „Şi, să nu vă văd pe-aici pînă săptămîna viitoare!”

Liniştit în privinţa asta, am rămas în pat toată ziua. Avînd mai multă încredere în leacurile băbeşti, am fiert restul de vin cu zahăr, piper şi scorţişoară (cuişoare nu am găsit, deşi ştiam că am pe undeva jumătate de pachet…) şi l-am dat pe gît fierbinte, arzîndu-mi limba şi gîtlejul. Apoi m-am înfofolit în pătură şi am năduşit acolo, moţăind, adormind din cînd în cînd – pînă am căzut într-o stare de letargie. Pînă spre seară m-am mai trezit de două ori, bînd de fiecare dată cîte o cană de ceai fierbinte, neîndulcit, de mentă (singurul pe care îl aveam în casă). Dar peste noapte am constat că răceala trecuse cu totul – mai puţin o durere rebelă de cap.

Odată treaz şi privind ţintă în tavanul întunecat, mi-am amintit din nou Visul.

L-am întors pe toate părţile, încercînd să mă dumiresc. Deşi, aproape convins că cei doi erau Găbilă şi Mustăciosul lui (de unde îi ştiu eu pe ăştia doi, frate?!), ajunsesem să cred că-mi apăruseră în vis doar pentru că Dumnezeu hotărîse să se amestece. Dacă nu cumva, Diavolul căuta să mă ducă pe o pistă falsă. Dar un gînd nu îmi dădea pace: cei doi erau de fapt două din personajele întîlnite pe celălalt tărîm, în lumea Jocului, în visul trăit de mine pe timpul scrierii Scenariului: Craiul Albieş şi Marele lui Mag, Zivnir. Din cîte îmi aminteam, Craiul lăsase tronul fiului său, Boldur, iar Marele Mag se retrăsese de la Curte lăsîndu-şi în loc nepotul, pe Zildir. Chiar îmi aminteam că cei doi pomeniseră oarece despre o călătorie „de vacanţă” prin lume…

Asta însemna oare că eu eram Eroul? Aveam de scris alt Scenariu, alt Joc? Sincer, nu aveam niciun chef… Şi la acest gînd am auzit un rîs sarcastic! Satanic, care va să zică. Diavolesc! Şi mi s-a strîns inima, convins fiind că asta ar însemna sfîrşitul nu numai al existenţei mele, ci al întregii lumi. Am ieşit la fereastră şi am tras perdeaua, privind afară. Ploaia trecuse şi cerul se spălase de nori. Luna lumina peisajul – în timp ce spre sud-est cerul se albea: veneau zorii. Spre apus, la piciorul dealului, clădirile zgîrie-nori administrative ale Centrului rămîneau luminate. Mai aproape, drept spre sud, era grădiniţa din curtea casei cărămizii, cu leagăne şi alte construcţii acum greu de recunoscut, unde în timpul zile se jucau copii. Majoritatea negri – somalezi -, pe care părinţii lor îi salvaseră din iadul de foame şi sînge creat de oameni la ei acasă. Să-i las, nepăsător, să piară în alt iad, adus de marele Rău?

M-am hotărît să plec la Praga. Nu ştiu dacă avea vreun rost, dar simţeam că nu-mi voi mai găsi liniştea dacă nu voi pleca. Dimineaţa am dat două telefoane: primul, unei agenţii turistice, pentru a-mi rezerva bilet la primul avion spre Praga (urma să plece abia peste două zile), al doilea la birou, pentru a anunţa că de luni doresc să îmi iau un concediu „de cîteva săptămîni”. Mesajul l-am lăsat pe maşina grasei, nimeni nu era acolo. Probabil colegii mei se luptau încă cu gripa, înfulecînd medicamente „obişnuite”.

Pînă să plec m-am învîrtit aiurea prin casă – dar şi prin oraş, profitînd de vremea nesperat de însorită. Parcă îmi căutam justificări să nu stau deoparte. Dar mi-am făcut vreme să întorc dulapul pe dos – pînă am mai găsit o cutioară, din lemn de data asta, un lemn lucios, învechit, ros pe la colţuri, cu ferecătură din aramă înverzită şi patinată de vreme. În ea luceau, tainic, de gheaţă, nişte alune maroniu-roşcate. În ciuda tentaţiei – sau poate tocmai de aceea! – am trîntit capacul casetei înainte de a gusta din vreo alună. Îmi aminteam că, în Scenariul meu, efectul lor era de-a dreptul dezastruos…

 Autor: Nick Sava

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s