Fragment din romanul Hanul de la Răscruce de Timp II


(în care chiar şi cele mai bune lucruri pot fi mai rele decît par)

Crezi în existenţa unor lumi paralele?

Întrebarea îmi sună în creier ca un leitmotiv. O auzisem deseori – în somn? în reverii? meditînd? În cursul unor discuţii? Amintindu-mi, în orice caz. Cînd eram eu şi nu eram eu… Iar cînd nu eram eu ci, poate, Grasu, Eroul, Mustăciosul, Brad… dar cine mai ştie? oare nu eram în alt univers? Cine îmi pusese ultima dată această întrebare? Cînd? – încă mai important, unde?

Dacă cineva m-ar fi întrebat acum cîteva luni (ani? zile?), ce aş fi răspuns? Da, probabil în tinereţe (tinereţea mea?) credeam în alte „tărîmuri”. Doar mai toţi Eroii (mai precis, Feţi- Frumoşii) dădeau cîte o raită prin unul din acestea. Pe atunci credeam în basme… Chiar şi puţin mai tîrziu, după ce începusem să citesc „basme mature”, povestiri sf, eram convins că astfel de lumi există acolo, undeva, în imensitatea spaţiului. Atîtea sisteme, galaxii – şi doar lumea noastră să existe? Acum aceste tărîmuri nu mai erau „paralele”, ci depărtate în spaţiu şi timp. Vom întîlni noi, fiinţele umane ale Terrei, fiinţele gînditoare ale acelor lumi? Sau, ne vor găsi ele? Poate ne-au şi găsit, zic unii…

Mai tîrziu am întîlnit oameni care credeau – adică nu, pentru ei „a crede” era sinonim cu „a fi convins” – că Zeul Suprem, indiferent sub ce nume l-ar fi cunoscut pe acesta, ar fi creat o singură lume: aceasta, a noastră, de pe Pămînt, locul unde să îşi pună în aplicare Planul.

Existenţa mai multor lumi implica mai multe planuri. Oare Omul, indiferent de compoziţia lui chimică şi biologică şi de înfăţiţarea lui, a „căzut” mereu, peste tot, în toate lumile? A fost nevoie peste tot de un Iisus? De o mie, de un milion de Iisuşi? Iar în lumile unde Omul nu căzuse, trăieşte în raiul acelei lumi, fără a avea nevoie de un Mîntuitor?

A fabula pe marginea acestor subiecte e anatema! În mod cert asta mă va împiedica să ajung să cunosc bietul Rai al bietei noastre lumi – în schimb, voi ajunge să cunosc mult mai bine decît mi-aş dori, cealaltă „jumătate” a celuilalt „tărîm”: Iadul. Asta dacă Judecătorul nu va crede de cuvinţă că păcatele mele pot fi spălate în cîţiva eoni de trai undeva în limbo, în Purgatoriu… Unde s-or găsi ele – pentru că în mod material ele nu se pot găsi „în cer”, nici „sub pămînt”… Poate undeva aici, între noi!

Aşa aş fi gîndit dacă aş fi fost întrebat (oare am fost întrebat vreodată?) în urmă cu cîteva luni (ani? zile?). Pentru că între timp fusesem în altă lume! Eu, sau poate Eroul, Grasu, Mustăciosu, Brad (oare cine o fi Brad?)… Desigur, eu, tu, oricine, putem crede că am visat. Am căzut în transă, am fost poate bolnav… Mi s-a părut, cu alte cuvinte. Am scris (s-a scris?) scenariul unui Joc FRP, un joc care „revoluţionase industria jocurilor electronice”. Nu o carte – dar, cumva, îmi aminteam că există şi o Carte. Una care se termină cu un singur cuvînt: ENTER. Şi dincolo de o mahmureală ca după o beţie lungă (doar că nu îmi place să beau), aş fi constatat cel mult o pierdere de memorie de cel puţin cîteva zile.

Acum, dacă mă gîndeam bine, predasem scenariul la timp, primisem salariul pe lunile lucrate şi un bonus baban, alături de felicitări din partea colegilor şi (chiar, mult mai important!) a Boss-ului. Jocul intrase în lucru, colegii de la departamentul de programare lucrau în draci, ni se alăturaseră şi nişte animatori, artişti grafici, un muzician… Iar eu… eu frecam menta. Treaba mi se terminase, uneori mă întrebam de ce naiba sunt plătit şi nu mi se dă o cizmă. Ah, da, acum eram Consultantul. Trebuia să le dau sfaturi celorlalţi. Să îmi dau cu părerea: aici e bine, aici nu… Să rescriu mici scene care nu se legau. În general, cum zic, nu făceam nimic.

Colegii mei nu observaseră nimic straniu în comportamnetul meu. Zicea Balena, recepţionista, că muncisem în draci cîteva zile, într-adevăr, zile şi (poate) nopţi la rînd, dar într-o bună seară ieşisem victorios, strigînd „S-a sfîrşit!” sau cam aşa ceva… După care am fost ajutat să ajung la mica mea garsonieră (Bossul pusese eleganta lui maşină la dispoziţie!) – de atunci mi s-a dat o vilă în care mereu mă rătăcesc – unde am dormit vreo două-trei zile. Cînd mă trezisem, căpătasem nu numai viloiul, ci şi un cont frumuşel în bancă, să fac ce vreau cu el. Cum nu voiam să fac nimic, stă şi acum acolo, neatins…

Buuun. Pe urmă m-am felicitat că nu m-am atins de el. Pentru că mai toţi colegii umblau acum tot atît de mohorîţi pe cît de veseli erau cînd se apucaseră de lucru. În ziua în care îmi făcusem apariţia după acele zile de vacanţă necerută, li se păruse că aş fi oarecum schimbat. Adică, chiar eram schimbat: luasem pe mine un tricou curat, nişte blugi (despre care ştiam că fuseseră spălaţi… cîndva…) şi o pereche de sandale (negăsînd-mi unica pereche de adidaşi (i-am descoperit sub birou…).

Primul semn că ceva nu merge chiar aşa cum ar trebui să meargă veni din partea Şefului. Întîlnindu-l pe hol (e drept, neavînd nimic de făcut cam umblam teleleu…) s-a oprit în faţa mea şi m-a privit crunt.

„Hi, Boss” am îngăimat, pierdut sub privirea lui.

„Hi!” mîrîii el.

„Ceva rău?” am îndrăznit eu.

„Parcă ţi-am dat ceva bani, nu?”

„Desigur, mulţumesc. Poate cam mulţi…”

„Lasă asta! Aş zice că ţi-ar ajunge de-un tricou. Şi nişte încălţări. Măcar mai schimbă tricoul!”

„Miroase?” m-am speriat eu, amuşinînd sub braţ. Şeful nici nu zîmbi.

„Nu-i funny!”

„Schimb tricoul zilnic. Am trei. Şi două aici, la birou…

„Cămăşi ai?”

„Ăăăă… aveam. În nu ştiu care dulap/Din nu ştiu care ţară… Hrm… Dar poate am uitat să le scot de la curăţat. Am pierdut, poate, bonul…”

„Maestre, artistule, nu fi avar! Îţi dau eu bani, du-te la Le Marchant’s, la naiba!”

Şi plecă mai departe, lăsîndu-mă cu faţa roşie ca para focului. Eu, avar?! Harpagon?! Hagi Tudose?! („Cine o fi ăsta?” am bodogănit, luînd-o spre Le Marchants’s) Mi-am cumpărat o cămaşă – pe care mai tîrziu nu am mai găsit-o. Precis e încă în punga de hîrtie maronie, pe care scrie cu litere mari, negre, numele magazinului. Alături de pantofii (care mă strîngeau; de altfel, mă obişnuisem în sandale) şi duzina de tricouri. Pungă pe care o uitasem la O’Douls, pubul irlandez, unde mă oprisem pentru o bere…

„Tu cînd îţi mai schimbi păcătosul ăsta de tricou?!” se răsti de data asta la mine Balena.

„Acum, chiar acum!” am asigurat-o, deschizînd sertarul de la birou şi scoţînd unul din tricourile nou-nouţe cumpărate în drum spre lucru.

„Nu-i deloc funny!” ieşi ea val-vîrtej din birou, trîntind în urmă uşa.

„Ce naiba aveţi cu tricourile mele?” am îndrăznit să mă răţoiesc la Dwight, care se afla şi el în birou.

„Schimbă-le, frate! Ne înnebuneşti cu ele!”

„Păi, le schimb. Zilnic. Le spăl zilnic, pe toate. Şi pantalonii, şi sandalele, şi chiloţii. Dar astea sunt noi. Le schimb din oră în oră. Am nouă!”

„Uite, te rog, te implor, ia-l pe ăsta!” scoase el un tricou negru cu sigla lui Nyke pe el.

„De ce? Al meu ce are?”

„E alb!”

„D…a, e alb. Şi ce dacă?”

„Cu stupida aia de frunză roşie de arţar.”

„I AM Canadian!” am declamat mîndru.

„Nu e deloc funny!” ridică vocea şi bărbosul meu coleg. „Ce dacă eşti canadian? Nu înţelegi că, după ce îl vedem pe păcătosul ăla de Erou pe ecran, vedem negru cînd te vedem şi pe tine purtîndu-i tricourile?”

Hm, la asta nu mă gîndisem…

„Păi, îmbrăcaţi-l altfel”, am găsit eu o sol
uţie de moment. Dwight se lumină la faţă, mă frînse în braţele lui de urs, mă sărută lăsînd cîte o urmă băloasă pe ambii obraji şi, strigînd „Fratele meu alb canadian!”, o rupse la fugă spre propriul birou. În orele următoare toţi mă întîmpinară cu feţe luminoase, chiar şi Şeful mă bătu, prieteneşte, pe umăr.

A doua zi am avut mare noroc. Se aruncaseră cu atîta furie asupra mea, împiedicîndu-se unul de celălalt, că apucasem să dispar în lift – lăsînd în ghearele lor doar un petec din tricou. Negru, cu un fragment din sigla lui Nyke. „Ce naiba i-o fi apucat?” Şeful a strigat la mine, aplecîndu-se periculos la geam, că Eroul poartă acum tricou negru, Nyke…

În ziua următoare am pornit grăbit spre Le Marchant’s (care era chiar peste drum de birou!), speriat că Dwight voise să sară pe geam, de la etajul trei. Noroc că aceeaşi idee o avusese şi Balena, astfel că acum urlau amîndoi, înţepeniţi în fereastră, măscări. Evident că furia lor venea de la faptul că îmi reîmbrăcasem tricoul cu frunza de arţar. Dar de unde era să ştiu eu că se vor apuca să schimbe tricoul Eroului?

Nu ştiu cum s-ar fi rezolvat această încurcătură, dacă Şefu şi Emily nu ar fi pornit şi ei spre Le Marchant’s, văzînd în ce direcţie o luasem. Mă găsiră, bineînţeles, în faţa unui vraf de tricouri, alese la întîmplare. Diferite modele, culori, sigle, mărimi chiar…

„Nu ajută!” gemu Emily. „Nu ştiu ce are… Ştii, azi dimineaţă îl lăsasem pe Erou dezbrăcat pînă la brîu. Probabil pînă ce tu te-ai hotărît să iei tricoul alb… Am ştiut că e rău cînd m-am apucat frenetic să îi pun tricoul cu arţar. Cînd am văzut că şi Laura făcuse aceaşi modificare…”

„Dar e o tîmpenie!” m-am enervat eu. „Ce dacă Eroul are un tricou sau altul? Că e îmbrăcat exact la fel ca mine? Voi aveţi alte treburi de făcut, nu?”

„Aşa e – dar nu ne putem concentra.”

Stăm toţi trei şi privim aiuriţi tricourile.

„Şefu, pe care îl iau?”

Şefu întinde mîna spre unul roşu.

„Nu ăla roşu”, spune Emily. Deja îmi închipui cum să scriu programul…”

„Dă-i telefon lui Dwight” ordonă Şefu. „Trebuie să o lămurim. Întreabă-l ce tricou programează.” Luă în mînă unul galben.

„Galben” şopteşte Emily. „Iar acum o cămaşă albastră cu mîneci lungi…” Asta chiar fără să se întoarcă înspre direcţia de unde ieşea Şefu dintre rafturi cu o cămaşă în mînă.

„Mda.” comentă Şefu, aşezîndu-şe pe o băncuţă fără spătar. Mi se adresă: „Ce-ar fi să îţi iei vacantă? Cel puţin nu te vedem şi pe tine… Şi nu îţi schimba prea des tricourile. Poţi să-l porţi pe ăla alb, parcă ai o duzină. Mai cumpără vreo trei…”

„Tricouri?” am întebat eu aiurit.

„Duzini. Chiar patru!” şi se repezi spre ieşire, urmat de Emily. „Să nu te văd prea curînd pe la Birou, auzi?”

Hm. Am stat pe-acasă. Nu ştiam încotro să o iau. Nici vremea nu era prea grozavă. Intrasem într-o apatie… nici tricoul nu mi-l prea schimbam… Pînă cînd Emily mi-a dat telefon şi mi-a zis, printre altele, cu toată jena, că tricoul Eroului începuse să arate ca dracu. Parcă începuse să pută. ” Din computer?” mi-a scăpat mie. „Aşa că nu-ţi vine să crezi?”

După vreo două săptămîni m-am întîlnit întîmplător cu Mark. Era în faţa Bibliotecii. Sugea cu sete din ţigară, privind pierdut spre pălăria din tablă plină cu chiştoace. De obicei era cam goală.

„Ce mai e nou?” îl întreb eu formal. Mă refer, ca de obicei, la seratele de muzică folk ce au loc la el acasă, cam o dată pe lună.

„Naşpa”, îmi răspunde el morocănos.

„Ceva rău? Nu se mai ţine?” m-am arătat eu aparent interesat, deşi lipsisem la ultimile întîlniri.

„Ce să se ţină?” se holbă el la mine. „Mizeria asta de joc!”

Mi-am muşcat buzele. Eu scrisesem Scenariul „mizeriei de joc”…

„Îmi pare rău” încerc să mă justific. „Credeam că nu e chiar prost…”

„Prost?” exclamă Mark. „Idiot! Nu am mai văzut aşa ceva pînă acum!”

„Păi, Şefu spunea că nu e chiar atît de rău…”

„Ah, nu…” deveni el atent la discuţie. „Nu e vina ta. Scenariul e bun, e excelent! Nu îi dăm de capăt cu programarea. Programez jocuri de mai bine de zece ani – ba chiar doişpe! – dar aşa ceva nu am mai păţit!” Strivi cu furie ţigara în pălărie, deşi era fumată pe jumătate numai, după care se îndreptă spre masiva uşă de acces în vechea Bibliotecă. Pe la jumătatea drumului se opri, se întoarse şi scoase din buzunar cu un gest mecanic pachetul, acum aproape gol, de Camel. Dar eu pornisem deja spre Sud, spre Piaţă: nu mă simţeam în stare să contiui discuţia.

Bineînţeles, am aflat mai multe a doua sau a treia zi. Plictisindu-mă pe-acasă, o pornisem pe chei spre Pyke Market. Melanie era acolo, cu o pungă cu cireşe gălbui, Rainier, în mînă. Avea ochii roşii, parcă plînsese. Cînd mă zări, explodă. Atunci văzui că nu era singură, mai erau cîţiva – toţi cu pungi transparente din plastic cu cireşe de diferite culori. Da, venise primăvara… Şefu tocmai perora despre „deosebita realizare” a jocului lansat deja pe piaţă şi care avea să aducă firmei un purcoi de bani (realizare la care aportul meu consta în a-l fi jucat de vreo cîteva ori…) Ceilalţi îl ascultau bîţîind plictisiţi din cap; evident evitau cu toţii să discute un subiect care îi preocupa mult mai mult. Apariţia mea schimbă lucrurile.

Melanie trînti furioasă punga de cireşe pe dalele de gresie ce închipuiau podeaua pieţei. Geanta ei mare cît un cufăr, din piele cu ţinte metalice, strălucitoare, plină cu ce vrei şi ce nu vrei, o urmă. Nu numai că strivi jumătate din cireşe, ci se deschise şi, din ea se revărsară cîteva cărţi, un sandviş pe jumătate mîncat, o sticlă din plastic de nectar de licheni goală, un sutien, un etui din piele, o potcoavă ruginită, cîteva pixuri, o agendă…

„La naiba!” vociferă ea. „La naiba, la naiba, la naiba! Ce vă ascundeţi cu toţii ca rahatul în iarbă? Cine s-a jucat cu programul, cine l-a bulibăşit? Cine îşi bate joc de noi? Să nu îmi spuneţi că vouă nu vi se întîmplă aceleaşi chestii!”

Moaca Şefului şi-a pierdut aura de îngeraş cîntînd Osanah în faţa Tronului. Se uită la mine cu o privire tristă, ca de preot iudeu pe cale să trimită în pustie ţapul ispăşitor. Pe urmă, spune:

„Să aud!”

Toţi se foiesc, îndemnîndu-se unul pe celălalt. Eu dau neştiutor din umeri.

„Mark!” hotărăşte Şefu. Ceilalţi, inclusiv eu, lăsăm să ne scape un oftat de uşurare.

„Nu ştiu. Nu am întîlnit aşa ceva. Am stat trei zile în Bibliotecă, am citit toarte lucrările de specialitate… Nu, eu nu am nicio vină. Am crezut că o fi vreun virus. Am luat tot sistemul la puricat. Computer cu computer. Am făcut un program alternativ şi l-am pus pe laptop… Nu a ajutat la nimic!”

„Explică!”

„Nu am ce explica. Nu înţeleg nimic.”

„Nu, frate. Spune ce e rău. Ce nu merge?”

„Nu merge că Eroul moare. Jocul ăsta nu se poate cîştiga!”

„Am mai văzut jocuri greu de cîştigat. Aţi ajuns atît de departe cu programarea?”

„Nici vorbă” zise Dwight în barbă. „Abia am început. Dar el moare; mereu, aiurea, tîmpit… Intră într-o încăpere – îi cade uşa în cap, să zicem. Şi el moare.”

Eu pufnesc în rîs, imaginîndu-mi comicul situaţiei.

„Nu rîde!” se burzuluieşte bărbosul la mine. „E de presupus să joci ore şi ore… iar Eroul moare. Calcă pe un şarpe şi-l muşcă – deşi eu nu pusesem nici un şarpe acolo. Se reazemă de-o balustradă – pleacă cu ea. Se taie în cuţit şi i se obrinteşte rana. Se întîlneşte cu cineva bolnav de ciumă… Cel mai adesea moare în prima scenă – cum să mai joci jocul? Cade uşa pe el, se îneacă într-un os, e un scorpion în pat, cade oala fierbi
nte şi-l arde, muşcat de un cîine turbat… Se întîlneşte cu o domniţă suavă -sau un copil! – bagă ăia un jungher în el. Alunecă pe scară şi-şi rupe gîtul. Şi tot aşa…

Zice Melanie:

„Mă apuc să-l pun să se bată. Aduc un troglodit – ăla îl trage în ţeapă. Pun alături de Erou un Înger. Trogloditul îi ucide pe-amîndoi! Mă apucă dracii! Aduc o ceată de Arhangheli, cele mai puternice caractere din joc! Viaţă 250, 50 de punte daune la o lovitură. Pun în faţa lor un Imp – cea mai prăpădită fiinţă, 1 punct viaţă, 1 punct daune… dau Arhanghelii cu paloşul de foc – îl ratează. Toţi! Dă Impul cu gheara – moare un Arhanghel. Dau Arhanghelii cu paloşul – nimic. Dă Impul, mai moare un Arhanghel! Pînă mi omoară pe toţi. Atunci ţopăie liniştit la Erou şi-l ucide. Am trîntit computerul de pămînt! Să-mi opreşti din salariu trei miari…

„Mda” mîrîie Şefu gînditor, evident neinteresat de chestia cu banii. „Toţi păţiţi la fel?” Toţi dau trişti din cap – mai puţin eu. Eu nu am nicio părere.

„Şi mai e rîsul ăla drăcesc” zice Emily. „De nu ar fi… Pe mine mă apucă groaza.”

„Pe mine furia” zice Dwight. „Îmi vine să dau în cineva!” Mă uit cu respect la trupul lui înalt şi vînjos, de tăietor de lemne, sperînd să nu fiu pe-aproape în acel moment. Dar dacă şi Melanie îşi sparge computerul… E drept, ea mai trînteşte lucrurile.

„Rîs drăcesc?!” zice Şefu, dar parcă fără a se mira. „Îl aud şi eu, cînd şi cînd. Şi în somn… Cînd am discutat cu ceilalţi directori şi am spus că „vom avea rezultate fantastice”, l-am auzit cu toţii. Batjocoritor, ceva de genul „S-o credeţi voi!” Ce se întîmplă?” Şi din nou privirea i se întoarse spre mine.

„Nu ştiu nimic” am mărturisit jenat. „Nu am auzit rîsul, eu nu programez… În Scenariul meu nu se întîmplă aşa ceva.”

„Ştiu, nu am dat vina pe tine.” zise Şefu „Dar trebuie să găsim o soluţie. Cu toţii! Şi tu faci parte din colectiv.”

„Poate trebuie să mergem la Catedrală” zise ironică Melanie, iar Emily o aprobă dînd viguros din cap. „Să aprindem nişte lumînări, să ne cînte un pastor. Să dea cu aghiasmă… Şi-o fi băgat dracu coada!”

„Nu te lega de cele sfinte” mîrîi nu tocmai blajin Dwight. El e catolic.

Ceilalţi o luară spre birou, urmaţi de Melanie, care îşi adună de pe jos cufărul de geantă. Eu rămîn pe loc. Cuvintele ei mi se rostogolesc prin minte. „Şi-a băgat dracu coada!” Rîsul drăcesc… Unde mai auzisem, citisem, scrisesem eu aceste cuvinte? „Nu te bucura, am ucis poate Duşmanul acestei lumi – dar nu Diavolul. Răul altor lumi. Poate şi voi trebuie să faceţi acest lucru acasă, în lumea voastră.” Cine zicea asta? Zildir? Măiastra? Oare chiar îşi băga Dracul – Răul lumii noastre – coada?

 Autor: Nick Sava

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s