Dorul de ducă


Dorul de ducă

Plec spre nicăieri. E un drum lung pe care mă pregătesc să-l fac. Linia de start e stabilită, dar e primul lucru pe care îl ignor. Nu vreau să ştiu de unde încep şi nici unde o să ajung. Ştiu doar că acest drum e fără întoarcere, la fel ca toate drumurile pe care le facem. E o plecare din mine spre altceva, necunoscut, nedefinit, neinteligibil. Dacă aş încerca să aflu, povestea s-ar goli de sens. Las evenimentele să se întâmple pur şi simplu, în voia lor.

Ideea plecării nu e nouă. Aş zice că m-am născut cu ea. Copil fiind eram fascinat de dealurile care ne înconjurau casa, de înălţimea lor. Mă întrebam adesea ce-o fi acolo în vârf sau cum se vede lumea de sus. Apoi am descoperit muntele, cel ascuns vederii de nişte plute bătrâne, crescute sălbatic de cine ştie când, în spatele casei.

Întâlnirea cu muntele a venit într-un moment dramatic. Într-o noapte liniştită de vară ne-a ars casa. N-au rămas decât pereţii murdari de funingine şi cărbune amestecat cu apă, îndreptaţi goi, spre cer, ca nişte cerşetori neputincioşi. M-am urcat pe scară şi unde, altădată, stăruia întunericul podului, acum era o lumină puternică, stranie. Tot cerul căzuse pe zidurile albe, crăpate şi întinate cu fum. De-acolo de sus am avut sentimentul căderii într-un abis albastru, deschis ca ochiul unei fântâni fără fund. Am simţit palmele cum, instinctiv, se înfig în lemnul uscat al scării, într-o disperată încercare de a opri rostogolirea în hăul nesfârşit de deasupra mea. Am închis ochii şi m-am rugat să nu cad, să mă pot întoarce la maşinuţa din tablă, carbonizată, cea pe care o ascunsesem în pod într-unul din jocurile cu fraţii mai mari. Când i-am deschis din nou, am văzut muntele, cel ascuns după plutele bătrâne şi înalte. Era grotesc, o umflătură de piatră cenuşie gata să plesnească, cu răni adânci prin mijloc si cu forme neregulate, în totală dizarmonie cu dealurile molcome cu care mă obişnuisem.

Dezamăgirea n-a ţinut mult. Tot alergând prin grădina din spatele casei am descoperit un alt loc de a privi monstrul, mai puţin periculos. Era o ridicătură de pământ pe o costişă unde, după război, ai mei săpaseră un bordei, un fel de magazie pentru păstrarea alimentelor. De acolo, privind dintr-un anumit unghi, dădeai de o fereastră deschisă printre copaci, în fundalul căreia, prin pâcla albăstrie, se zărea muntele.

Locul a devenit treptat un fel de refugiu unde îmi plângeam nefericirile copilăriei, după cearta cu fraţii mai mari sau după scărmăneala părintească pentru boacănele făcute. Sentimentul vinovăţiei sau, cel mai adesea, al nedreptăţii al cărei victimă credeam că sunt, se estompa încet, pe măsură ce priveam muntele. Avea toate lucrurile care îmi lipseau. Mă simţeam fragil şi neajutorat, în contrast cu puterea şi forţa pe care întinderea vălurită de piatră o ascundea discret. Dar tocmai această discrepanţă netăgăduită părea a fi izvorul admiraţiei care începea să se nască în mine, fiinţă plăpândă, neştiutoare şi debusolată, faţă de un reper natural, pus acolo cu rostul lui.

L-am văzut şi revăzut de nenumărate ori, dominat de lumina pură a soarelui de vară, sau de vântul stelar al nopţilor cu lună, cufundat în ceaţă sau albit de zăpezile iernilor reci, mereu acelaşi şi mereu altul, mai tânăr şi mai bătrân, după starea sufletului meu.

Aveam poate mai puţin de zece ani când mi-am dorit să-l urc. Am reuşit ceva mai târziu, după mai multe tentative eşuate. Ce bucurie binecuvântată să simţi sub tălpi puterea desăvârşită, pură, dătătoare de bine, aerul rece, rarefiat, sunetul brazilor de pe creastă la adierea vântului. Eşti la capătul lumii sau la începutul ei. De jur împrejur nu e nici un semn că viaţa ar fi evoluat altfel decât printr-o infinită repetare de dealuri şi văi, acoperite de verdele crud al pădurilor fără sfârşit.

Am urcat muntele o dată şi încă o dată. Apoi de mai multe ori şi cu cât urcam mai mult cu atât eram mai flămând de urcat. Ştiu că, într-o zi va trebui să cobor toate aceste urcări şi să mă aşez undeva unde înălţimile se topesc în ele însele ca nişte castele de gheaţă într-o zi însorită. Cu cât sunt mai aproape cu atât mai puternică e dorinţa de a mă îndepărta.

Privind în urmă constat că, din toată această mişcare de dute-vino, am rămas cu nostalgia plecărilor şi nu cu cea a întoarcerilor. Mă întreb dacă toată viaţa nu e o succesiune de plecări pentru că întoarcerile au sens doar dacă sunt un repaus relativ pentru o nouă plecare.

A spune că te întorci undeva e o iluzie, nimic din ce-ai lăsat nu mai e la fel. Plecarea e un dar pe care-l primeşti pentru răbdarea banalului cotidian. Din el nu te poţi înfrupta la nesfârşit. Cu fiecare zi trecută se împuţinează. Vrei să păstrezi ultima bucăţică pentru mai târziu. Un târziu care vine mai devreme decât te-aştepţi. Aşa începe prima amânare, urmată de prima renunţare. Prea puţinul rămas e mai mult o amintire decât o reasigurare. Frustrarea se acumulează, faci din ce în ce mai mult ce poţi şi nu ce vrei. Uşor te îmbolnăveşti. De dor. Dorul de lucrurile trecute. Cum poţi să te vindeci de dor dacă nu întorcându-te la tot ceea ce, în timp, ai pierdut? Nimeni nu te împiedică să fi din nou tânăr, curajos, îndrăzneţ şi necugetat. Să rişti totul pentru o aventură cu final necunoscut.

M-am vindecat de dorul de ducă, plecând şi nu plângându-mi de milă. Iar când m-am întors, am căzut din nou bolnav de-o altă plecare. Una care să facă posibilă o altă întoarcere. Şi, de ce nu, o nouă plecare.

Ion Dumitraşcu

 Autor: Dumitrascu Ion

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s