Barca


-Vasile, vezi?

Vasile nu vedeam mare lucru. Prin ceaţa deasă, luminată slab de cerul întunecat, desluşea doar apa neagră a lacului, pe care barca de lemn plutea aparent în derivă , de fapt, se îndeparta mereu de el, de parcă nu dorea să fie prinsă.Vasile mergea prin apă, având mâlul până la genunchi. Nici trestiile pustiite nu-l ajutau, nici vocea care mai mult îl tulbura, dar voia barca. Venele-n tâmple stăteau să pocnească sub tensiunea dorinţei, iar faţa vineţie îl făcea să pară un înecat ridicat din ape. Se apropia tot mai mult de barcă, ochii luceau în întuneric, iar chipul lui căpăta un rictus.

-Vasile! îl striga vocea care venea din toate părţile.

Vasile…nimic. Puse mâna pe barcă, iar inima începu să-i bată cu puterea fericirii. După câteva încercări eşuate de-a poseda barca, Vasile se văzu învingător. ,,Cu greu, dar te-am prins”, spuse Vasile, rămânând cu ochii goi, pironiţi în peisajul care nu promitea nimic. Ceaţa era mută, lumina slabă arunca umbrele trestiilor înţepenite pe luciul şters al apei. Vasile privea.

*

-Vasile, vezi?

-Vad! Tu vezi?

Mateea îşi încheiase şi-n seara asta rolul, pe care şi Vasile ajunsese să-l ştie pe de rost. Mateea, o actiţă purisană şi puţin ratată, ţinută-n distribuţii pentru datoria directorului teatrului faţă de tatăl ei, care fusese şi el actor pe scena subredă.

-Trebuie să părăseşti teatrul, îi spuse Avram, proaspăt pus în funcţia de director, lui Dimitrie.

-Asta nu-i cu putinţă! Nu-mi poţi face una ca asta, mai ales acum după ce Ana m-a lăsat pe drumuri şi cu un copil în braţe, spuse Dimitrie uitându-se spre Mateea, care era o copilă şi privea totul de după cortină.

Ana, frumoasa lui soţie, o actiţă de mare succes, puţin frivolă, avea patima jocurilor de noroc, iar după ce şi-a jucat casa la cărti, s-a spânzurat.Ana avea obiceiul să vină noaptea târziu acasă, lucru care nu-l deranja pe Dimitrie. El prefera să-şi petreacă timpul de după spectacole cu Mateea.

-E tot ce-am avut de spus, Dimitrie. Astăzi joci pentru ultima dată aici. Dă tot ce ai mai bun.

Avram plecă lăsându-l pe Dimitrie în loja în care-şi repeta rolul. Mâinile albe îi acoperiră chipul, lacrimile, iar Mateea îl privea neputincioasă.

Sala se umplu de oameni, care în scurt timp făcură linişte. Finalul i-a şocat pe toţi care au fugit mancând pământul. Dimitrie făcu o reverenţă inedită, la ultima ridicare a cortinei…apăru spânzurat. Sala s-a golit imediat, doar Mateea rămase înmărmurită în culise, de unde reuşea să-l vadă parţial pe tatăl ei, in balansul specific spânzuraţilor.

Mateea a rămas în grija directorului căruia i-au fost necesare săptămâni pentru a-si reveni. Se simţea vinovat până în măduva oaselor şi-i era cu neputinţă să-şi continuie viaţa având conştiinţa atât de încărcată. După ce a stat preţ de câteva luni internat, Dimitrie se consola cu ideea că măcar Mateea a rămas în grija lui, astfel se poate achita într-un fel de datoria şi păcatul faţă de Avram.

-Pe toată durata piesei, Mateea te-a privit. Chiar si la reverenţe. Ba chiar ţi-a facut cu ochiul, sopti Alecu în urechea lui Vasile. Să nu pui inimă şi suflet, Vasile! Nu merită! A fost femeia tuturor din teatru….şi au fost mulţi actori pe aici.

Vasile se ridică de pe scaun şi începu să se strecoare printre ceilalţi spectatori, care se îndreptau spre ieşire.Respiraţia i se tăia de emoţii la fiecare pas, iar Alecu nu făcea decat să-l împingă tot mai mult în braţele ei. Porii pielii se umeziră, tâmplele-i zvâcneau sub plăcerea păcatului care se născuse-n mintea lui. Vasile puse mâna grosolană pe cortina de după care ştia c-o va vedea. O îmbraţişă pe Mateea care-l respinse o dată, de două ori….de trei, dar zâmbetul ascuns în colţul gurii roşii şi cărnoase ca o cireaşă proaspăt coaptă, îi dădu lui Vasile speranţă şi curajul de-a insista.

-Ce crezi că faci? întrebă ea, aparent timidă şi pierdută-n situaţie.

,,Cu greu, dar te-am prins”, spuse Vasile în sinea lui strângând-o mai tare în braţele-i puternice îngropându-şi nasul în zulufii ei întinşi pe perna, în ochii lui.

*

Timpul trecea, întunericul domnea. Vasile începu să pipăie prin barcă după vâsle. ,,Una?”. Continuă să mai caute, dar fără spor. ,,Trebuie să mă mulţumesc şi cu asta”. După ce trase puternic aer cu miros de mâl, Vasile începu să dea la ….o vâslă. ,, După ceaţa asta e lumină. Acolo trebuie să găsesc ceva”, se încuraja Vasile. Se îndrepta spre lumină, dar lumina se îndeparta, lacul se lungea la fiecare vâsla lăsată în apă, ceaţa nu dispărea, iar trestiile tot înţepenite rămâneau. Burboane de sudoare apăreau pe fruntea lui.Dorinţa de-a ajunge la un mal, îl ardea. Arunca hainele de pe el gâfâind din ce în ce mai epuizat. Nu pleca, nu ajungea, nu atingea. Imaginea din faţa ochilor era mereu aceeaşi. Cu un ţipăt tribal sparse liniştea nopţii. Începu să ţipe ca apucat şi trânti vâsla in apă, fără să-i dea drumul. Simţi că atinsese ceva. Apucă de-o cârpă şi începu s-o traga la suprafaţă. Tot mişcându-şi mâinile în acolo şi-n coace, dădu de păr, păr lung, zulufi răsfiraţi în apă. Îi întoarse faţa către pâlcul de lumină şi-o zări. ,, Urâtă te-au mai făcut vieţuitoarele lacului”, spuse Vasile îngreţoşat lâsând leşul să alunege în apă.

*

Anii treceau, iar mariajul cu Mateea era tot mai greu de tolerat. Alecu şi-ale lui vorbe îl bântuiau neîncetat. După atâtea sfaturi, Vasile a pornit orbeşte în viaţă alaturi de Mateea, dar motivul supărării lui, nu venea din vorbele maliţioase ale pasagerilor vieţii. . ,, Mai e puţin şi se termină şă stagiunea asta”, îşi spunea Vasile. ,,Directorul n-o mai primeste. Să văd de unde o să mai vină noaptea târziu. Cine o să-i mai ravasească zulufii”.

Stagiunea se termină, nu şi nopţile ei pierdute departe de Vasile, nu şi biletele de amor trimise de amanţi făra pic de reţinere.

Cocoşii anunţau o nouă zi, iar Mateea rasucea usor cheia în uşă. Vasile îşi făcu şi el apariţia din bucătarie, unde pierduse noaptea în aburi de alcool.

– Nu dormi? Întrebă Mateea fără să-l privească.

-Nu! Ai putea să mă priveşti! o îndemna Vasile aprinzîndu-i o lanternă în ochi.

Lumina slabă şi prost poziţionată, arăta un chip bizar, necunoscut ochilor lui. Machiajul săpase riduri adânci de-a lungul vremii, iar gura….gura era ca o cireaşă amară şi trecută….iar zulufii…zulufii erau ciufuliţi, dar nu de el. Ce mai văzu Vasile? Ce-l îngreşoşă pe Vasile? Sângele din colţul gurii şi ochiul umflat al Mateei.

– Urâtă te-au mai făcut amanţii.

*

Distrus şi răpus, Vasile se aruncă din barcă şi începu să tragă de ea.,, Nu mă duci tu la mal, te duc eu”. Cu apa până aproape de nas, Vasile se încăpăţâna să tragă de barcă. Căutând o ieşire printre trestii, zari o lumină care era tot mai clară şi tot mai aproape. Apa începea să scadă, iar Vasile rasufla tot mai uşurat. Casa părintească se înfăţişa în ochii lui.

-Dă-te, mamă, că strici!

-Ce stric? întrebă femeia.

-Rujul! răspunse Vasile sarcastic uitându-se lung la buzele ei pictate în roz.

– Da, rujul mă strică. Nu-mi trebuie. Se văd trăsăturile frumoase ale tinereţii.

– Am greşit, mamă! Spuse Vasile cu amărăciune abandonându-se în braţele calde ale mamei.

Totul era înţepenit. Doar vântul mai flutura baticul mamei, lăsând să se vadă ochii ei cusuţi.

 Autor: Cristina Stefan

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s