ASFINŢIT


În spatele meu e un soare-n amurg,

dar el se va cufunda în abisuri

mai înainte ca umbra mea să-ţi sărute tălpile.

Încâlcit între ramurile albastre şi roşii

ale circulaţiei sângelui,

am rămas ca un pom fără nume,

pe malul înalt de la marginea lumii

Dar în cartea din rafturi,

albe şi negre, pe rând,

poate mai curg, murmurând

cascadele de petale şi săbii

ale vorbelor mele menite să-nfrunte

tăcerea funebră a visului

şi osuarele fără sfârşit din tenebrele sale.

 Autor: Ioan Florin Stanciu

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s