38 DE MINUTE,


El – să-i spunem Horaţiu.
Buzele lui se strânseră nemulţumite. Cu un an înainte jurase să nu mai facă niciodată asta, şi totuşi era din nou acolo. Respirând aerul greu, luptându-se cu matahale nespălate, încercând din răsputeri să-şi păstreze mintea clară. Dacă era ceva bun în acel stabiliment, trebuia să fie băutura, nu atât prin calitatea ei cât prin preţul foarte acceptabil. Nici vorbă de scorurile oraşului.
Horaţiu nu băuse. Două beri, şi alea pe sărite; prietenii lui, în schimb, consumau alcoolul ca pe clătite. Toată lumea râdea în jurul mesei de biliard şi, în timp ce fiecare îşi aştepta cu nerăbdare rândul, filau fetele din jur. Să spună că acest gen era slab reprezentat în acel colţ de lume era cea mai uriaşă subestimare pe care o gândise vreodată. Deci fetele erau puţine şi neapetisante, prietenii beţi şi schimbaţi – lumea îl sufoca încet dar sigur.
Ferindu-se de tacul aruncat în mod nefericit de cineva spre el, privirea îi căzu pe uşa de la intrare chiar în momentul în care aceasta se deschidea. Albul orbitor al soarelui îl orbi pentru o clipă aşa că n-o recunoscu. Mai târziu avea să-şi spună că n-ar fi recunoscut-o nici în cea mai perfectă dintre ambianţe. Aerul curat ce se strecurase prin uşa între-deschisă îi umplu plămânii şi căută cu privirea persoana pentru a-i mulţumi, măcar în gând. Dar, spre surprinderea lui, nu mai era nimeni acolo. Fata care intrase se făcuse repede nevăzută. Tras de mânecă de cineva pentru că-i venise rândul, se forţă să nimerească bila albă. Cu un sunet sec lemnul plezni bila şi mingea de fildeş sări supărată de pe masă. Prietenii lui, se gândea serios să le retragă titlul în cauză, râseră grosolan. Idioţi, mormăi el şi se retrase lângă un perete.
Stătea singură la o masă de şase persoane, avea aproape un pachet de ţigări -a căror prezenţă o simţi ca pe o lovitură mişelească pentru că-l frigeau degetele după nicotină- o sticlă de Cola şi un telefon mobil. Se uită mai atent la chipul ce părea familiar dar totuşi alterat… ochii i se căscară larg. O cunoştea! Sau, mai exact, o cunoscuse.
Fata la care visase de când începuse să vorbească clar şi să priceapă ce erau defapt visele, cea la care medita când avea nevoie de linişte. Trecuse mai bine de un deceniu însă inima lui călcă strâmb în faţa ochilor hipnotici. În ultimii ani se gândise prea puţin la dragostea copilăriei, pe care o comparase fără să vrea cu fiecare nouă femeie din viaţa lui, privind-o simţi un junghi de vinovăţie. Se luptă pentru o clipă cu dorinţa de a pleca, de a se scuti de emoţii şi senzaţii inutile.
O clipă.
Apoi ridicându-se îşi cercetă sacoul. Trei paşi şi nici o bătaie de cord mai târziu se oprea lângă masa Georgetei.
Ea – să-i spunem Georgeta.
Ziua de Paşti ameninţa să vină cu tunete şi fulgere. Tatăl ei ajunsese acasă de la Silivaş de numai două ore că şi începuse s-o blesteme pe Angela, mama ei. A doua zi trebuia să meargă la biserică cu amândoi şi să-i vadă zâmbindu-şi în timp ce pozau drept cuplul perfect – şi asta nu era cel mai greu lucru pe care trebuia să-l facă: problema era că şi ea trebuia să zâmbească, să privească în ochi toate acele femei care încă o condamnau şi să să râdă la fiecare bârfă tâmpită. Simţi nevoia imperioasă s-o ia în braţe pe Roberta.
Nu.
Se gândise toată dimineaţa dacă să iasă din casă sau nu, dacă să le dea din nou babelor prilej de ocară sau să se retragă în lumea ei, lumea în care doar Roberta putea să intre.
Nu.
Va intra şi va face tot posibilul să reziste preţ de un suc, nu mai mult. Îşi analiză din nou motivele şi zâmbi maliţios în timp ce păşea cu pasul ei cel mai hotărât spre bar. Cineva o strigă din spate. „Geta”, numele nu-i mai spunea mare lucru. Domnişoara învăţătoare din Murmureni nu mai avea nimic în comun cu fata ce fusese cândva.
Ceru un suc şi un pachet de ţigări, apoi căută o masă liberă. Înaintă mândră prin mulţime ştiind că nu era nici un bărbat în barul acela care să n-o vrea. Buzele aproape i se despărţiră cu greaţă – ea nu mai voia pe nimeni. Tot ce ar fi putut-o face fericită era să poată respira, pentru o clipă doar, numai pentru ea. Dar asta nu era posibil. Fiecare bătaie a inimii ei era strâns legată de a Robertei. Nimic nu mai conta în afară de ea. Dacă ar fi trebuit să se gândească la cele mai fericite zile din viaţa ei… nu ar fi trebuit să se gândească mult.
Primul ei cuvânt.
Primul pas.
Prima zi de naştere.
A doua.
Lista putea continua la nesfârşit pentru că, în doar patru ani, minunea ce-i purta numele îi dăduse mai multă putere decât crezuse că era posibil să primească de la cineva. Desigur, nu plănuise niciodată să rămână însărcinată la şaptesprezece ani cu un dobitoc.
Oftă.
Nu-l văzu venind, nu-i anticipă mişcările. Chipul îi era necunoscut şi nimic n-o împiedica să plece.
II
Horaţiu: „Nu pot să mă desprind. Nu pot. Nu vreau!”
Aproape se înecă în ochii ei mari, ridicol de adânci. Întotdeauna crezuse că cenuşiul era o culoare nepotrivită, dar irişii argintii-lichizi ai fetei îi înmuiară picioarele. Se aşeză, căzu mai mult, sub privirile ei uimite şi se luptă să înghită nodul din gât.
– Sa…, salut! bâigui el.
Grozav. Nu m-am bâlbâit de la paişpe ani, poate n-a fost o idee aşa de bună…
– Salut, răspunse ea cu o voce străină şi familiară în acelaşi timp, apoi zâmbi.
Din felul în care îşi protejă ochii, Horaţiu ştiu că nu-l recunoscuse. Deşi nu era nimic surprinzător acolo, pentru că se schimbase mult de la băieţelul de-o şchioapă, răceala ei îl înţepă.
– Ce mai faci, Geta? întrebă în cea mai liniştitoare voce a lui. Nu ne-am văzut de mult…
Gata, bâlbâiala dispăruse, era din nou în controlul limbii şi a trupului său; mai simţea doar o uşoară strângere în jurul pieptului, o puse pe seama aerului îmbâcsit ce probabil îi sugruma plămânii. Auzindu-şi numele fata îl privi atentă, o urmări încruntându-se uşor în timp ce se străduia să-şi dea seama cine e şi ce hram poartă. Unul din prietenii lui o scuti de chinuri:
– Hori, vii?
Pleoapele ei se ridicară până în punctul în care crezu că ochii aveau să-i cadă în paharul cu suc. Îşi despărţi privirea de chipul consternat al Georgetei şi le strigă băieţilor:
– Nu mai joc! timbrul masiv al vocii răsună cu o putere stranie în bar – toate conversaţiile muriră şi toţi ochii se pironiră asupra lui. Muzica părea şi ea să-şi fi micşorat volumul.
La naiba! Nu voise să strige aşa de tare, dar îşi dorise cu fermitate să fie lăsat în pace şi ştia că prietenii lui puteau fi nişte nesuferiţi când îţi era lumea mai dragă.
După câteva secunde în care-şi simţi obrajii luând foc, barul se întoarse încet la tumultul de mai înainte. Privi în jur, în parte pentru că nu era sigur că putea să înfrunte ochii cenuşii şi pentru că era uimit de ostilitatea pe care o percepea din partea oamenilor. Ce aveau cu el? apoi îi trecu prin minte că nu cu el aveau sătenii o problemă. Într-adevăr – toate încruntăturile destinate mesei lor se opreau asupra Georgetei. Îşi simţi pulsul accelerându-se.
– Hori? chestionă ea după ce atmosfera se întoarse cât de cât la starea de mai înainte, adică în momentu
l în care nu mai erau zgâriaţi de privirile tuturor.

– Horaţiu? şopti ea pe sub voce aplecându-se uşor înainte, ca pentru a-l vedea mai bine.
– Da, Geta, zâmbi la cât de ciudat suna numele ei rostit cu voce tare. Îl gândise de mii de ori şi totuşi, parcă era vorba de o altă persoană, ca şi cum numele nu se mai putea aplica fetei din faţa lui.
Fata se strâmbă imperceptibil. Poate nici ei nu-i mai plăcea numele. O urmări rezemându-se de spătarul banchetei, remarcă întreaga ei postură dominată de încordare, de nelinişte. Ca şi cum s-ar fi aşteptat la un atac din partea lui.
– Deci, ştii cine sunt? întrebă fluturând un nou zâmbet liniştitor, simţea nevoia de a o şti relaxată.
– Aproape să nu te recunosc…, te-ai schimbat… mult. Eşti un bărbat acum!
Încercă să alunge modul în care vocea ei îl sleia de puteri şi să se concetreze asupra cuvintelor.
– Da, am crescut. Şi tu la fel…
– Nu m-am putut abţine, răspunse ea şi apoi chicoti uşor.
Horaţiu râse şi amândoi îşi protejară ochii.
– Ce au oamenii ăştia cu tine, ai omorât pe cineva?
– Ha?
– Păi, te privesc ca şi cum ai fi un criminal scăpat de mâna justiţiei…, ca şi cum ai fi ultima…
Se opri, „curvă” nu era un cuvânt pe care-l putea articula în faţa ei. Văzu în privirea Getei că înţelese. Chipul ei se plecă şi trecu mult timp înainte ca să-l privească din nou. Zâmbetul ce-i întinse buzele era fals.
– Am auzit că ai un copil…
Ştirea, incredibilă şi complet necuviincioasă, ajunsese la urechile lui cu doar câteva clipe în urmă când, îndreptându-se spre masa ei, auzise pe cineva întrebând în şoaptă: unde e copilu’, l-o dat la orfelinat…?
Din nou surpriza se aşternu pe chipul ei, dar numai pentru o clipă. Trăsăturile i se înăspriră şi privirea căpătă o siguranţă pe care n-o avusese până atunci.
– Da. Am o fetiţă de patru ani…
Patru? Cum era posibil?
– Tatăl…
Geta ridică din umeri fără să-l privească, Horaţiu înţelese.
– Câţi ani ai? vru el să ştie şi se chinui să-şi păstreze tonul natural. Cu siguranţă că ea era sătulă de „chiar, ai un copil?”.
– Douăzeci şi unu.
Horaţiu avea douăzeci şi cinci.
– Hmm, oftă el.
– Ce?
– La asta nu mă aşteptam…
– Te cred.
Ceva din atitudinea ei îl nelămurea. Poate pentru că de când pomenise copilul o văzu relaxându-se într-o oarecare măsură, poate pentru că simţea o defensivitate pe care n-o mai întâlnise până atunci.
– Spune-mi, întrebă ea cu un zâmbet politicos, ce ai mai făcut, cum de eşti aici, cum eşti…?
Şi el răspunse întrebărilor, uşurat de faptul că ea nu-l întrerupea şi părea sincer interesată de povestea vieţii lui se lansă într-o tiradă care reuşi, nu de puţine ori, s-o facă să zâmbească şi chiar să râdă.
Fără să înţeleagă cum, uşurinţa apropierii dintre ei nu putea duce la nimic bun, de asta era convins.
Oare sunt depăşit de situaţie? Oare ar fi trebuit să-mi văd de treabă? E clar că viaţa ei n-a fost floare la ureche… Ce vreau defapt? De ce am venit lângă ea?
Mai bine pleca chiar atunci. Ar fi vrut să creadă că acea opţiune era cu adevărat posibilă, privind în ochii ei nu putea fi sigur.
Georgeta: „N-o să mă sting! Asta… îţi promit!”
Georgeta se simţea neaşteptat de bine. Îşi ascultă propria voce râzând şi nu-şi putu aminti ultima dată când…, trecuse prea mult.
– Chiar nu eşti căsătorit? întrebă ea uimită.
– Nu, răspunse el oarecum şocat. Ţi-am spus, cele două femei din viaţa mea au fost ferm hotărâte în privinţa asta.
– Cum adică?
– Una n-a vrut să-mi facă un copil şi, deşi poate am fi fost fericiţi împreună ne-am despărţit, cealaltă credea că sunt ceva ce nu eram.
– Înţeleg.
Horaţiu privi din nou în jur încruntându-se. Se întrebă la ce se gândea el când îi evita privirile. Dar chipul bărbatului din faţa ei n-avea nimic în comun cu copilandrul slab şi bâlbâit din copilărie. Nici nu era de mirare că nu-l recunoscuse.
Trecuse peste şocul, dacă-i putea spune aşa, întâlnirii şi acceptase apariţia lui ca pe o nouă întâmplare binecuvântată. Nici nu ştiuse cât de dor îi era să vorbească cu cineva, să poarte un dialog al cărui subiect să nu fie…
– Băiat sau fată?
– Poftim?
– Copilul tău…
Ah, mă gândeam că nu poate dura mult.
– Fată, răspunse ea scurt.
– Cum o cheamă?
Întrebările, spre mirarea ei, nu erau deloc agasante. Tonul blajin, politicos şi interesat o făcea să-şi dorească să-i răspundă.
– Roberta.
– Hmm…, oftă el gânditor.
– Ce, nu-ţi place?
– Nu e asta, Roberta-i un nume frumos pe care nu cred că l-am mai întâlnit. Doar că mă aşteptam la altceva din partea ta.
– Cum adică…?
– La ceva mai… cald, admise el privind-o cu atenţie, fără îndoială căutând un semn c-o jignise. Nu vreau să te supăr, îmi cer scuze dacă…
Sinceritatea din glasul lui o făcu să zâmbească.
– Isabela.
– Poftim?
– Isabela, ăsta e numele pe care l-am vrut eu. Roberta e ales de tata ei, după el…
– Aha, îl chema Robert? Horaţiu zâmbi larg.
Încuviinţă şi simţi nevoia de a respira aer curat. Îşi aprinse, în schimb, o ţigară – plămânii ei n-aveau decât să suporte.
– Ce s-a întâmplat cu voi?
Aşteptase întrebarea.
– Nimic, spuse cu simplitatea urmărindu-i reacţia, am făcut o prostie şi mi-am dat seama prea târziu că sunt însărcinată. Atâta tot.
Încruntarea lui nu dură decât o jumătate de secundă, nici nu era sigură c-o văzuse.
– Nu vrei să ieşim? La aer?
Îşi miji ochii preţ de câteva clipe apoi dădu scurt din cap.
– Ba da.
Stinse ţigara şi adună de pe masă sticla de suc neatinsă, telefonul şi ţigările. Îl văzu încordându-se şi îndreptându-şi umerii în timp ce îşi croiau drum printre mesele ticsite. Chipul lui nu trăda nimic, dar ochii îi sclipeau ameninţători. Oarecum, avea senzaţia că nimeni nu-i spunea lui Horaţiu ce să facă. Puterea tăcută pe care o emana ajunsese şi la cei din jur pentru că nu auzi nici măcar o şoaptă în direcţia ei. Ba chiar se făcu din nou linişte. Fără să vrea zâmbi.
– Ce lucrezi, o întrebă după ce ieşiră şi se angajară într-un pas domol spre casa părinţilor ei.
– Sunt învăţătoare. Am prins un post în Murmureni şi de acolo fac Literele la FF.
– Unde stai?
– În chirie.
– Singură?
I se păru că vocea lui vibră la acel cuvânt, dar nu putea fi sigură.
– Nu, cu Robi… .
– Cum reuşeşti să te descurci? Întrebă el mirat.
– Nu uşor, recunoscu oftând involuntar.
– Dimineaţa ne trezim şi ne luptăm una cu cealaltă în baie, apoi o duc pe ea la Grădi şi eu mă duc la şcoală. După ore o iau şi mergem acasă. Într-un cuvânt: monotonie.
– Eşti
uimitoare! Exclamă el. Nu cred că aş fi avut atâta putere…

Roşi la compliment şi privi fix înainte.
– M-au ajutat ai mei, explică ea. Când am născut eram în liceu…, colegii au fugit de la ore ca să stea cu mine la spital.
Tânărul râse. Îl privi mirată apoi râse şi ea.
O vreme nu zise nimic şi el părea deasemenea adâncit în gânduri. Când privirile lor se întâlniră chipul lui era transfigurat, condus parcă de o energie pe care n-o înţelegea.
– Şi…, ezită el încurcat, nu e nimeni lângă tine? Seriozitatea de pe faţa lui o făcu să roşească.
– Ţi-am zis, părinţii…
– NU asta am vrut să spun.
– Ah!
Degetele lui căutară timide mâna ei şi apoi o strânseră uşor. Georgeta se opri în mijlocul străzii şi îşi îngropă privirea în ochii lui. Părea să ardă, să reziste cu greu unei dorinţe ascunse. Teama i se strecură în oase înţelegând că, defapt, nu ştia mai nimic despre bărbatul din faţa ei. Îşi amintea cuvintele pe care i le strigase Robert când se despărţiseră imediat după naşterea copilei: Ai să mori fără mine! O să te lupţi cu mori de vânt şi-o să te întorci în genunchi…
N-o să mă sting, îşi promisese atunci. Se întrebă dacă jurământul din acea zi mai era valabil. Urmări cum privirea lui se pierdea pur şi simplu în ochii ei, cum întreaga lui atenţie o îmbrăţişa şi cuvintele îi zburară negândite printre buze:
– Da, sunt singură
Simţi că ameţeşte şi trupul se balansă spre el. Văzu ochii lui sclipind şi simţi atingerea de jar a palmei pe obraz. Mângâierea îi era atât de străină încât tremură din tot corpul împingându-se în căldura mâinii lui.
Îşi coborî privirea în pământ. Ar fi vrut să spună ceva, dar toate cuvintele o părăsiseră. Intimitatea acelui simplu gest îi înţepă ochii. Abia când îşi făcu curaj să-l înfrunte din nou îşi dădu seama că plângea.
Zâmbetul absorbit şi privirea lui o sorbeau aşa cum un însetat priveşte paharul cu vin, ca şi cum ea ar fi fost băutura creată doar pentru el. Simţi un val straniu de putere şi realiză că nu fusese privită niciodată aşa. Fragmente uitate al sufletului ei şi părţi nefolosite ale trupului începură să sclipească, să ceară flămânde, să spere.
Buzele lui o atinseră, la început, uşor. Tandreţea dulce îi închise ochii şi se trezi răspunzând la sărut cu o insistenţă ce nu putea fi a ei. Doar că era. Gura ei se deschise înfometată şi inspiră parfumul arzător. Noaptea îi întunecă raţiunea şi nu putu să vadă, să simtă, să vrea nimic altceva în afară de el…

 Autor: Lesenciuc Teodor

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s