1)PenalaUdrea declarînd-povestind înParlament– nici Eminescu n-ar fi putut găsi unoximoron satirico-socialmai tare – cum a fost domnia sa privată de sutien (probabil o trimitere fetişistă către Băselu dar, na, n-am dat niciodată credit zvonurilor) şi cum celula în care a stat ea la bulău are wc turcesc fără perdea. Păi, bre, la cît rahat a halit cocoana cu aldesania lui Udreaşi alte delapidări unde personajul principal s-au dovedit a figenţiliLui Vuitontdoldora de euroi faza cu toileta fără perdea e de un erotism şăgalnic. Pentru colegele de celulă. Şi pentru mine de-aş fi avut o dronă, să bag p-ormă ceva ţapăn pe youtube. După filmul cu Boc în fundul gol.
2)să constat (nu tocmai în fiecare zi întrucît, na, mai răruţ e mai drăguţ) că Literatura e considerată de mulţi (oameni care au terminat o facultate nu de către măturători de stradă şi paznici de noapte, ăia chiar citesc!) un nimic din care mori de foame şi cu toate astea să mă încăpăţînez a o considera Calea spre Fericire. Una din căi, desigur, deşi altele, hm, mi-e greu să spun care ar putea fi. Mai ştii, poate căFericirea exact de aici vine: din suferinţă. Hai c-o dăduşi pehomoreligiosusiar preaafaceristul-preafericitul Daniel s-ar simţi lezat auzindu-mă şi l-ar trimite pe Sterilitatea Sa Ateistă Casian să-mi tragă o muştruluială de să-mi sară muştarul: cum de-mi permit să fiu sincer? Nu ştiu eu oare că popii îs cei mai tari afacerişti ai pămîntului? etc etc etc…
3)să mă prefac că socializez (cu entuziasm) deşi nu dau doi bani pe persoana dinaintea mea; nu pentru că aş avea ceva cu numita/numitul/numiţii (de exemplu să nu-mi placă pur şi simplu mecla aia de neam prost ori de neam incomptenet profesional ori de neamu’ mă-si) ori că m-aş considera superior… ci doar pentru că dacă observ că punctele mele de interes nu-şi găsesc ecou în mintea celui cu care socializez mă plictisesc îngrozitor, indiferent de gradul de deşteptăciune al numitului/numiţilor. Dacă totuşi nu voi renunţa lajocul social al socializării prefăcute– spre deosebire de regretatul Crin Hantonescu carele cică după terminarea mandatului se va retrage din politică – e nu pentru că m-ar gîdili nu-ş’ ce chestiuni sadomasochiste ci pentru că genul ăsta de joc e o sursă de inspiraţie fabuloasă.
4)să văd, pe zi ce trece, cum orice muieruşcă (d-asta cu niscaiva sex-appeal de tranşee şi care are astfel impresioa căaşapoţi urca pe scara calităţii sociale) adoptă comportament masculin. Partea agresivă, insinuant lubrică, indecentă, vulgaro-bădărănească etc. În timp ce bărbatul continuă să fie un „pussy” încotoşmănat într-o creastă de cocoş colorată în roşu ţipător. Aşa, ca de efect.
5)să privesc filme americane deşi ştiu că astea nu fac altceva decît să te ia de prost: vezi ignorarea cu bună ştiinţă a legii gravitaţiei ori a altor legi fizice, vezi condiţia Eroului (trage o armată în el dar gloanţele abia îl ating, trage el într-o armată mor toţi din două focuri), vezi moralitatea distorsionată (în cel mai bun caz la pămînt) din tot soiul de dramolete nominalizate la Oscar, vezi efectele speciale pe post de personaj şi încasările uriaşe din week-end pe post de etalon de film bun.
6)să mi se atragă atenţia (măcar odată pe lună) că într-un timp relativ scurt va veni sfîrşitul lumii. Sub diverse forme: escaladări, conflicte armate, asteroizi, viruşi informatici. Şi tot ce realmente se întîmplă e şoferul de taxi care spune un banc nou, deocheat, cu politicieni, Lavinia Şandru şi Dana Grecu.
7)să dau dimineaţa la primă oră, la tivu, peste puicuţe semiumectate (mental?) care subliniează calităţile, defectele, bucuriile şi necazurile ce aşteaptă nativii din fiecare zodie pe ziua în curs; deşi nu găseşti două televiziuni care să propovăduiască acelaşi horoscop. Iar duminica dupăamiază alte puicuţe semiumectate (cu freză de ţaţă prospăt luat la p**ă de către un gagiu cu p**a mică dar, na, şi-a făcut şi el datoria lunară) vorbesc despre beneficiile dietei cu iaurt şi castraveţi. Deşi în cazul lor se vede de la o poştă că şunculiţa de pe buci e rodul numeroaselor escapade fripturistice şi apoi al cîtorva ore extenuante de sală. Unde privirea le fuge (cu disperare?) pe bicepşii vreunui tanc d-ăsta cu creierul cît nuca dar pe care ele şi-l imaginează Brad Pitt căzut în limbă după umbra pantofului lor delicat.
8)să trăiesc cu un fel de stupoare moromeţiană versurile (cîntate în română) ale diverselor comerciale autohtone şi să constat războiul dur, terorist de-a dreptul, pe care vedetele noastre îl au cu logica şi profunzimea actului muzical. „Ţara asta o duce super, frate”, îmi zic de fiecare dată cînd dau peste cîte un „te ascund în sufletul meu, nu mai vreau să te rănesc dar tu mă rupi în bucăţi findcă vrei să te găsesc” răcnit de una machiată puternic şi într-unfeaturingdement cu un individ ce pare că e în plin avînt al descoperirii laturii sale feminine.
9)să mă simt cuprins de farmecul genului ăla de balcanism aflat la întretăiere de civilizaţii (cîntat atît de frumos de Mateiu Caragiale înCraii de Curte Veche) de fiecare dată cînd dau cu ochii de atmosfera dintr-un o(ri)ficiu aparţinînd spaţiului public – primărie,tribulan, poliţie şi să-l înţeleg pe deplin pe alde depresivul cu accente sinucigaşe Bacovia de fiecare dată cînd pătrund într-un spital. Nu de alta daaar… ceea ce nu te omoară te face mai puternic. Aferim, mînca-mi-ar cine vreau eu ceva!
10)să trăiesc în România: ce infrastructură trăsnet avem (ca de ţară africană dintr-un viitor nu tocmai chiar aşa de îndepărtat şi în care o civilizaţie avansată a turnat la repezeală betoane şi asfalturile pentru că se grăbea!), cît de bine ştim să ne conservăm trecutul (veziCastelul Draculacare arată, aşa, ca o vilă de senator căruia-i plac spaţiile înguste că e mic de statură şi care senator oricum a dat bir cu fugiţii din casa cu pricina că-l fugăreşte denea-ul), cum ţinem noi cu echipa naţională doar pentru a ajunge în faza grupelor de la campionatul mondial/european iar cînd ajunge acolo şi o ia în freză de la careva modest dăm vina pe destin, doamne-doamne, soarta nemiloasă, ghinionul păcătos, cum ne mai fudulim cu telefoanele noastre mobile cu touchscreen dar n-am mai citit o carte din vremuri imemoriale întrucît nu avem timp, cum o mai luăm de la capăt every fuckin’ day ca nişte roboţi perfect setaţi nesperînd în nimic sacru, nedorind nimic sacru, necontemplînd nimic sacru. Ah!
Autor: Iancu Mihu
Biblioteca 