VOL. DREPTUL LA NEMURIRE III


CRED CĂ MEGARICII AVEAU DREPTATE

Divino –

îmi spui –

tu eşti principiul activ

În tine fără teamă

îmi revărs veşnicia

veşnicia mea trecătoare

Eu sunt materia

Simt

ipostazele toate

cum dorm adânc

De-aceea

cu disperare te strâng

când

pentru câteva clipe

îmi place să cred

că eşti statuie

şi cu grijă-ţi cioplesc

fiecare gest

prin care

tu mă arunci între stele

şi spaima ta că

nu ştiai cine eşti

ţi-o sărut îndelung

cu pietate

şi printre săruturi

îmi convine să-ţi spun:

cred că megaricii

aveau dreptate

de nu credeau

în puteri de statui.

8 iunie 1988

SINGURA ROTIRE E-N JURUL MEU

Simt cum mă înconjură fiorii abisului

cum mă petrec

Îi las să bântuie

încet să se mistuie

să pot să trec

Nici un cutremur nu mă ajunge –

singura rotire e-n jurul meu

Nu pot să mă număr

în ani lumină

să mă întorc

să ştiu

rotirea cât o să ţină

balele reci ale melcului

cât le mai torc.

12 august 1987

UNDE EŞTI, ADEVĂRUL MEU?

Unde eşti

Adevărul meu? –

îţi strig

cu faţa răvăşită de somn –

Nu mă tem de sărutarea ta solară!

Dar dintr-o dată simt că

mă orbeşte atâta lumină

şi fără să mă gândesc strig:

unde eşti, Socrate?

Iunie 1985

NEBĂNUITUL ADEVĂR

Sunt adevărul

pe care-l descopăr

în fiecare zi

ce-o locuiesc

Când tu îţi luneci

ochii calzi

în mine

nebănuite adevăruri

se trezesc

Eu sunt frumoasă

numai tu

când stărui

în mine frumuseţea

să o vezi

Vino cu-ncetul –

eu devin tăcere

tu de cuvinte vreau

ca să mă lepezi

Am să încep

să mă rotesc

să nărui

această zi

ce încă-o locuiesc

Nimic nu-i prea puţin

când tu îmi dărui

acelaşi adevăr

la sân să-l cresc.

13 decembrie 1987

ÎNTRE FIRE ŞI GÂND

II

Darul meu

mă umileşte

darul meu pentru cuvine

dar eu trec:

tulburătoare

peste fire ca un zeu

mă retrag în mine însămi

şi-mi sau numele de Eu

Sorb în mine universul

şi tăcerea lui fierbinte

făcând din cuvinte cer,

deşi ştiu că-s hărăzită

tot din ele să şi pier.

12 septembrie 1988

RUGA ANDROMACĂI

Mi-e ţărmul de frig

fără tine

şi somnul greu

cumplit în vise

Aşteptarea

fără margini

e ca moartea titanilor

căzuţi în noapte

în timp ce-l adorau

pe Dionysos

Zagreus mi-e numele

când tu nu vii

Adoarme-mă

când pleci pe mări,

Ulyse.

13 decembrie 1987

VIS

Să fiu

o roată a universului

care nu ştie

că se gândeşte pe sine.

30 iunie 1988

ŞI SPRIJININDU-TE DE PLANETA MICULUI PRINŢ

Mereu vreau să vorbesc cu tine,

deşi niciodată nu ne-am văzut

De-aceea poeziile mele

sunt toate de dragoste

şi tu veşnic îmi vei rămâne necunoscut

Pentru că tu eşti fiinţa aceea imaginară

care se confundă cu grecii rămaşi întru nemurire

Tu eşti Pământul

pe care

şi pentru care

secolele s-au purificat prin iubire

Şi ce-i mai nepământesc

decât să iubeşti pământul?

şi ce-i mai pământesc

decât să iubeşti cerul?

Şi sprijinindu-te de planeta Micului Prinţ

cu stropitoarea sub braţ

să strigi: Evrica!

Februarie 1990

MELANCOLIE

Bună dimineaţa,

melancolie!

Ne-am revăzut

de-atâtea ori

dar parcă astăzi

mă încearcă

surâsul tău

cu noi fiori

Nici eu nu ştiu

de ce te chem

nici tu nu ştii

de ce tot vii

aşa că facem casă bună

ca nişte morţi

cu ochii vii

Bună dimineaţa,

melancolie!

Să te primesc

nici nu e greu:

mă nasc

din dorul meu de moarte

şi-aşa am să mă nasc mereu.

4 septembrie 1988

 Autor: Olga Alexandra Diaconu

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s