UN ET PRINTRE CORPORTIŞTI


UN ET PRINTRE CORPORATIŞTI

În metropolă, centrul administrativ al ţării şi totodată inima imperiilor economico-financiare, mileniul îşi saltă zilele alert, deoarece, totul trăieşte aici, la fel ca şi în alte părţi ale lumii, în ritmul bursei, sufletul oraşului şi al oamenilor săi.

La o masă, într-un mic fast-food, aflat în apropierea impresionantei clădiri a bursei, acest uriaş templu al bunăstării şi prosperităţii, locul unde se consumă de fapt întreaga istorie a planetei, aproape toate mesele sunt ocupate, întrucât este ora de pauză, acea oră de destindere, în care dealerii iau masa (eeei, se spune desigur lunch, dar folosim termenul vechi pentru ca să înţeleagă şi bostanii!). Doar una pare mai liberă, iar la ea stă un domn în vârstă, absolut nepotrivit în peisaj, mai ales că vrea să bea un ceai. Se bănuieşte că este un inadaptat, prin urmare, nimeni nu-l bagă în seamă. La scurt timp însă, pe uşă năvălesc trei tineri, zgomotoşi, plini de importanţă, care-şi rotesc privirile prin local şi iau imediat hotărârea de a se aşeza la masa unde domnul în vârstă dă semne că e pe cale să moară de sete. Asta, cu hotărârile executate imediat, este o caracteristică a bonzilor din industria banilor, drept urmare tinerii se trântesc pe scaunele rămase libere, evident fără să ceară voie, şi-l ignoră pe bătrânul aflat acum şi în hipoxie. Imediat apare o chelneriţă, una din acelea ce în scurt timp devin fotomodele, care, plină de atenţii de tot felul şi de fiţe specifice, ia comenzile noilor veniţi, desigur fără să bage de seamă privirile sfâşietoare ale domnului în vârstă. Ea ştie cel mai bine cine are prioritate, iar aceştia sunt evident clienţii de vază, cei cu miros de bani adevăraţi, aflaţi în pauza de prânz, deci foarte galanţi. Ca toţi ceilalţi muşterii şi noii veniţi la această masă poartă haine de firmă cu etichete la vedere, cămăşi şi cravate ce costă mai mult decât pensia medie pe un an de zile, ghiuluri, telefoane celulare aşezate la vedere, negre, sau argintii, cu melodii date la maximum, sunt veseli şi foarte comunicativi, dacă luăm în seamă faptul că vorbesc fără sfială cu cei de la mesele aflate la celălalt capăt al sălii, mănâncă numai pizza, se ling pe degete şi rostesc, evident cu gura plină, cuvinte extrase, aproximativ, din alte limbi, totul numai şi numai cu referire la mersul afacerilor. Sunt fără îndoială, tineri de succes, băieţi dă băieţi, adevăratele modele ale noii generaţii. La sfârşit se comandă câte o bere. Beau, pupând scurt sticla, pe gură, ca în filmele americane cu personaje pozitive, că ălea negative sunt mexicani şi beau ca nesimţiţii, gâlgâind din sticle nespălate.

– Aşa-i trendy, bă, vitelor, spune cel ce pare a fi şeful lor, numit Bobby, apoi râgâie şi, pătruns de un frison ideatic irepresibil mai rosteşte una, bună de cartea recordurilor:

– Bă, dovlecilor, ştiţi voi care-i cea mai mare invenţie a omului dă cân’ e iel pă pământu’ ăsta?! Dovlecii, foste „bă, vitelor”, râd foarte încântaţi de prietenia ce le-o arată şeful, dar unul dintre ei, cel numit Glen, deşi în acte scrie Gheorghiţă, după numele naşului, spune prefăcându-se supărat, doar atât cât să menţină nota de înaltă spiritualitate specifică grupului:

– Ai, bă, şefu’, ne batem capu’ cu câcaturi acuma, la sfânta masă, că io nici la şcoală n-am ştiut!

– Aşa-i, că acolo, dă nu sărea ăi bătrânii cu lova, la timp, ieream ş-acu’ în liceu zice celălalt, Mel, cum zicea el că-l botezase tac-so’, angrosistul de cereale din Dăbuleni.

– Bă, Melule, la târla lu’ tac-to nu ierea bă, nevoie dă conversaţie, da’ acuma e chestie dă săsaieti, mai ieşi bă, şi tu la un borş, în lume, cu o damă, ce dreacu’i spui, tot bancurili alea cu olteni, alea dă râd la voi ciobanii, dă dau cu clopu-n berbeci, ai?

– Pă’, şefu’ care-i treaba, cân’ ies io c-o gagică, dau banu’, aia face meseria, hai, noroc şi alta la rând, ce am io nevoie dă gargară ca s-o-ncălzesc! S-o-ncălzească mă-sa, mie să-mi facă lucrarea ca lumea, că d-aia-i dau lova! – Chiar aşa, se bagă şi Glen în vorbă, la gagici nu trebe conversaţie, iar pă bursă nu-i listată, ori dacă nu-i acilea, însamnă că nici nu ezistă, deci nu ne batem capu’ cu ce nu e, asta e!

– Nu bă, coledocilor (un cuvânt auzit de Bobby când era mic, la teleenciclopedia şi care-i dădea alură intelectuală deşi nu ştiuse niciodată ce înseamnă) cân’ spui io săsaieti, e adica la o chestie cu ştaif, unde vine oameni dă tot felu’ şi te trezeşti că stai ca proasta-n ciomag cu gura dăşchisă, că nu-nţelegi ce spune lumea, ş-atunci bagi una şmecheră, ca să vază ăia că, deşi eşti cocă dă lovele, le ai şi cu cultura, aşa că hai, să vă spui tot io, c-o ştiu dă la un meseriaş pă care l-am făcut la table, ieri la hotel Mariot. Fii atent, la măndelu’, că e dă reţinut: cea mai mare dăscoperire, dăn toate timpurile, e banu’ bă, că fără el căram ş-acu porcii în spinare să-i schimbăm pă pileală, sau pă lemne dă foc, sau cine ştie ce muncă mai trebuia să desfăşurăm ca să nu murim dă foame! Aşa însă, banu’ circulă, dă muncit muncesc alţii, noi stăm ca baştanii la pupitru, dăm la păcănele şi luăm caimacu’! Fără ban, lumea asta iera bă, tot în halu’-n care o vedem la muzeu când umblă ăia cu păroasele alea cocoşate şi cu ciomege în mâini ca să nu-i mănânce crocodilii. Banu-i bă, totul, degeaba mănâncă căcat toate sărăciile că cultură, că creativitate, că credinţă, vrăjealăăăă, banu-i şi raiul atunci când îl ai, da’ ie şi iadul când nu, aşa că, flit, cu tromboanele popilor ş-ale intelectualilor, astea-i doar păntru amărăşteni, nu păntru noi, care avem sânge-n venă şi idei dă afaceri! Singuru’ şi adevăratu’ Dumnezeu e ăsta bă, mai exclamă superiorul Bobby, arătând o bancnotă de pe masă, ţineţi minte dă la băiatu’, care vă fu şi mamă şi tată-n viaţa asta! Apoi mai bău un miligram şi râgâi foarte satisfăcut că-i lăsase muţi pe cei doi business-mani în ochii cărora citea admiraţia firească faţă de un adevărat conducător. Doar domnul cel în vârstă, de la masă, zâmbi, aşa mai într-o dungă, parcă puţin neîncrezător.

– Ce-i moşiu, nu crezi, asta-i bă, tăticu,’ filozofie, aşa că nu pune botu’ că nu-i dă matali care stai la bloc şi citeşti Tolstoievschi, sau alte aiureli comuniste. Acuma-i bă, nenică, capitalism, unde ăia dăştepţii trăieşte, iar ăilalţii o ia în mână! Abia acum ieşiră din starea de prostraţie cei doi colegi de afaceri şi bufnind în hohote de râs, abia reuşiră să spună un: – Hai bă, şefu’ că ieşti mare, pă chestea asta dau io, diseară, o masă la Inter şi bag şi nişte putori d-alea cu facultate, s-ai cu cine face matali vorbe, că văz că eşti în bulan…

– Stimate domn, dar dacă, să presupunem, prin cine ştie ce întâmplare, de altfel foarte posibilă, că modul de viaţă cu care sunteţi obişnuit s-ar schimba dramatic şi ar trebui să supravieţuiţi în condiţii deosebit de vitrege, ce aţi dori să aveţi cu dumneavoastră: un chibrit, un briceag, eventual un topor, sau un munte de bani, indiferent de care, sau, hai, să zicem, o cantitate uriaşă de aur!?

– Băi, moşiu, se înroşi enervat Bobby, mata nu-nţelegi bre, ce să caut io în sălbăticie, pă dacă mă duc undeva, hai, să spun, la ţară, la aer curat, bag în gipan toate alea dă care am nevoie, mă car cu toatele dupe mine, cu haleală, cu şpriţane, cu gagici că n-oi fu’-n guţan să halesc lapte cu microbi, sau să bulesc ţărănci nespălate, iau şi mobilu’ şi dacă-i nevoie dă ceva, vine cateringu’ şi-mi aduce… Da’ de unde le scoţi beeiii, sau te pomeni c-oi fi scriitor d-ăla cu ficţiuni! Mai bine, las-o jo
s, că măcăne, aia-i păntru copii ca să să distreze pă tiviu cu jocuri, acu-i bă, civilizaţie, ai dă toate, trebă numai să ştii pă ce buton să apeşi! Iar păntru oameni ca noi, care ştim cum merge banu’, nimic nu-i prea scump ca să nu ne permitem, nu-i aşa băi!?

– Bravo, şefu’ ai că eşti mare… Ai s-o tăiem că me greaţă dă sărăntoci dă-ştia cu ifose!

– Să ştiţi însă, insistă bătrânul, dovedind o inconştienţă crasă, că şi în anul pe care voi îl numiţi una mie nouă sute douăzeci şi nouă, erau la fel, oameni care credeau, precum domniile voastre astăzi şi, într-o singură zi, totul în jurul lor s-a schimbat atât de semnificativ încât mulţi dintre ei nu au rezistat acestei schimbări!

Dolofanul cu chelie şi aere de şef necontestat, dădu unele semne de apoplexie şi mai spuse, aşa în scârbă, pe un ton didactic:

– Băi, tataie dăn’ ce pădure ieşişi matali, că te văz cam retardat rău dă tot?! Fi atent, aici-şa, la băiatu’! La vremea aia dă care zici, iera bre, antichitate, nu iera dă niciunele, cum să-ţi spui io, iera atunci când mergea ţăranii cu căruţa la pozat la pictori să să vadă şi ei şi boii, da’ acu, ia, bagă, moaca ici-şa, beleşte şi fasolea aşaa… să-ţi fac o poză cu mobilu’ să o arăţi nepoţilor, să nu crească-n beznă ca alde matali!

Bătrânul zâmbi blând chiar şi atunci când Bobby îl orbi de câteva ori cu bliţul şi înjură aprig, cum numai un agent de la bursă ştie, constatând că aparatul nu înregistrează nimic.

– Io-te, al dreacu’, tomnai acu’-m face fiţe, mă rog, bă, tăticu’, ăsta-i o altă invenţie care împreună cu internetu’ au făcut din tot căcatu’ ăsta dă planetă, un sat bă, numit satu’ planetar, ca să mă înţelegi, adica uite, când vrea muşchiu’ meu pot să vorbesc cu alţi oameni dă afaceri, pot fi ei la polu’ sud, sau la ăla nord, sau chiar în Polonia, că eu aflu imediat ce se-ntâmplă şi iau măsuri, aşa că lasă vrăjeala, acu’i alte vremi! Hai, băi, băieţi, c-avem treabă, şi pierdurăm ş-aşa prea mult timp cu operele dă luminare ale poporului dă la sate! Hohotele de râs ale colegilor, subliniară succesul didactic al lui Bobby şi nimeni nu a fost indignat că acesta considera Polonia ceva asemănător Patagoniei, deoarece asta făcea parte din firescul cultural al branşei.

În urma lor bătrânul oftă şi spuse: Iartă-mă, Doamne, apoi plecă liniştit, deşi nu primise ceaiul dorit, ci numai o privire plină de dispreţ de la aceeaşi chelneriţă foarte nostimă.

***

Un meteorit lovi, evident din întâmplare, unul din sateliţii de comunicaţie, deviindu-l de la traiectorie. Coliziunea cu un altul aflat pe altă orbită provocă mii de schije care deteriorară mai toate staţiile şi sateliţii de pe orbită. Pe pământ, oamenii de afaceri constatară stupefiaţi că nu mai merg nici computerele şi nici telefoanele… Dezastru! Tranzacţiile de orice fel sunt blocate, comerţul colapsează redevenind troc, băncile rămân cu banii în seifuri, nimic nu se mai mişcă. Averi de miliarde dispar ca şi cum nici nu ar fi existat, se alege praful şi de cele de milioane, indiferent de cum se numeşte moneda tezaurizată, iar aurul, platina, sau pietrele preţioase, capătă încet-încet doar valenţe decorative absolut nefolositoare. Bancheri, jucători la bursă, dealeri, speculanţi şi hakeri îşi aruncă sculele pe geam, apoi se aruncă şi ei, disperaţi că lumea lor s-a prăbuşit, iar asta înseamnă, evident, că întreaga lume este distrusă. Însă oamenii săraci, cei de fapt majoritari în toate ţările, ca să nu mai vorbim de ruralii din ţările cu adevărat sărace, habar n-au de tragedie, pentru ei nimic nu s-a schimbat, o duc la fel, dar ce contează că sunt majoritari, ei au un singur privilegiu: sunt invizibili, aşa că nimeni nu-i ia în calcul şi nici în seamă şi evident, nimeni, nu ţine cont de ceea ce gândesc. Se consideră deci, pe bună dreptate, că întreaga civilizaţia umană a dispărut de pe fericita şi atât de tehnologizata planetă numită albastră, după cum se vede ea în imaginile filmate în studiouri şi difuzate la emisiunile de cultură ca fiind luate din spaţiul extraterestru…

 Autor: Mihai Batog

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s