POVESTITORUL – VIII –


Soţul o privea peste ochelari, o măsura din cap până în picioare şi zâmbea cu mâhnire. „Va să zică, iar am plâns la serviciu, iar ni s-au înecat corăbiile din cauza decanului şi a ciracilor din facultate. Iar am confundat coada vacii cu ştampila primăriei.” Bărbatul împinse planşeta la care lucra, veni către ea şi-o sărută scurt pe buze. „Hai, mergi mătăluţă de-ţi pune nişte veşminte uşurele. Maşina o să fie gata în cincisprezece minute cel mult, şi-ai să vezi asfinţitul soarelui ronţăind ceva gustos şi sorbind oarece vinişor. Hai, nu pierde vremea că soarele nu te aşteaptă pe tine.” Angela se lăsă împinsă de la spate spre dormitor, cuprinsă de senzaţia aceea de siguranţă care o alina, care stingea durerea, acea senzaţie ce pur şi simplu o abătea de la dezamăgirile ei. Habar n-avea el cât de bine îi făcea, chiar dacă nu puteau fi alungate cu totul mâhnirile, durerea, decepţiile. În momentele acestea îi mulţumea în gând, doar în gând, pentru firea lui calină. Se cunoscuseră cam la doi ani după ce ea devenise secretara facultăţii, trecea atunci prin cea mai crâncenă criză din viaţa ei. Se prăbuşise totul şi nu ştia de unde să înceapă, încotro să se îndrepte, unde poate fi găsită o oarecare rază de speranţă. După decepţia cu facultatea sa, venise spre funcţia aceasta atât de râvnită ca la Mecca. O mulţime de visuri şi de speranţe se ridicaseră şi stăruiau în mintea ei, plămădise nopţile tot felul de planuri şi ştia că ea avea să fie cu siguranţă pe măsura oamenilor acelora atât de faimoşi şi de deosebiţi. Privea lumea în care izbutise să intre cu o continuă mirare şi încântare. Se întâlnea pe coridoare cu oameni despre care citise în presă, pe care îi văzuse la televizor, despre care circulau felurite zvonuri minunate. Vorbea oricui despre munca ei şi despre funcţia pe care o avea, despre responsabilităţi. Doamne!, era secretara Facultăţii de Arte Plastice, Decorative şi Design. Niciodată nu s-a întâmplat să spună titlul prescurtat cumva, îl pronunţa întotdeauna cu grijă, subliniind cuvintele cu luare aminte. Fiecare literă făcea parte din demnitatea ei, din mândria de a fi ajuns să se bucure de un astfel de privilegiu. După vreo şase luni, însă, o spaimă tainică a început să-şi facă loc, o spaimă pe care se străduia din toate puterile s-o alunge. Inventa motivaţii, încerca să interpreteze totul pentru a menţine entuziasmul începutului, erau momente când pur şi simplu refuza să vadă, refuza să accepte. Cu toate astea simţea cum începe să fie copleşită de evidenţe, lumea ei mirifică stătea să se prăbuşească şi doar încăpăţânarea putea s-o menţină, asemenea unei construcţii de mucava, frumos vopsită dar care se clatină la fiecare adiere de vânt. Zi după zi începuse să bage de seamă că oamenii aceia erau departe de a fi ceea ce-şi imaginase ea, ceea ce văzuse, ceea ce citise sau auzise. Iar mărunta comunitate a universităţii nu era nici pe departe acea lumea care să plămădească speranţe, să viseze, să umple oraşul de înfăptuiri neobişnuite, studenţii ei să fie oameni educaţi de nişte spirite cu totul iscoditoare, spectaculoase. Cam după doi ani şi-a dat seama că studenţii îi încurcă teribil pe domnii profesori, şi asta a făcut ca tot ce apărase atâta vreme să se prăbuşească brusc, iar ea nu mai ştia încotro s-o apuce. Se legase de postul acela, se închisese în el ca într-o chilie atâta amar de vreme şi acum nu mai avea curajul să privească în largul lumii şi să încerce altceva. Pur şi simplu ştia că oricum ar fi, ea va rămâne în postul acela toată viaţa şi atunci începuseră crizele. Nimeni nu bănuia nimic din frământările tinerei femei, doar că la terminarea programului, Angela se închidea în birou şi plângea amarnic. La fiecare nouă dovadă a faptului că trăieşte într-o lume de falsuri, de mărunte atacuri meschine, nejustificabile, de manevre jenante, de orgolii trufaşe şi zgomotoase, se închidea în birou şi plângea. Când la cunoscut pe Anton trăia perioada cea mai dramatică, era momentul în care şi-a dat seama că nu se mai poate minţi, şi că ceea ce i s-a părut a fi o lume a speranţei, nu era decât o biată cloacă în care viermuiau nişte prăpădiţi mânaţi de amărâte ambiţii. Şi asta o îndurera cel mai tare: amărâtele ambiţii. Ea voise pentru ei ambiţii uriaşe, obraznice, insolente, care să răstoarne universul, să schimbe lumea, să croiască viitorul după alte tipare şi se trezise într-o baltă plină de deşertăciuni. Fiecare alerga doar după bani, căutând mereu să facă o mică manevră care-i să-i aducă un plus la plicul lunar. Făceau asta cu justificări pompoase, cu dosare groase, cu cărţi scrise într-o săptămână, cărţi care nu spuneau nimic, dar erau doldora de lungi citate din oameni celebrii, iar studenţii erau obligaţi să le cumpere şi, uneori, chiar să le citească. În scurte perioade de timp se formau grupări care se destrămau tot atât de repede, ca să se refacă altcum, susţinute de alte interese. Toţi vorbeau în numele studenţilor, dar fiecare ştia că tocmai aceştia îi încurcă, cu pretenţiile lor de a fi educaţi le fură din timp, din energie, din posibilitatea de a extinde manevrele. Tot ce făceau era de suprafaţă, venea din frustrările unei tinereţi neizbutite, neconsumate, dar, mai ales erau plini de dispreţ. Zilnic auzea plângerile lor despre generaţiile care refuză să înveţe, care sunt lipsite de interes, şi mereu se gândea la ea, cum la început ar fi vrut mult să înveţe, dar nu pe de rost, nu de parcă ar fi recitat într-o litanie lucruri pe care le ştia, care nu-i spuneau nimic, nu-i ofereau nici un orizont. Din cauza asta era mereu depăşită de cei zeloşi să imite maimuţărelile profesorului care urmărea cu totul altceva decât să marcheze un drum pentru ucenicul său, pentru învăţăcelul ce ar trebui să devină cândva un om liber. Ea gândea că ar trebui ca în anii aceştia să învăţe mijloacele, tehnicile meseriei sale, asta i-ar aduce demnitatea şi mândria, ar simţi din plin toate atributele atât de împovărătoare ale libertăţii, pe urmă totul ar depinde de ea şi de puterile pe care i le-a dat Dumnezeu. Ea ar fi vrut doar, ca cineva să-i deschidă nişte uşi, s-o înveţe să vadă, să se poată apropia de fapte ascunse, interzise până atunci nu printr-o lege, nu printr-un ucaz, ci pentru că până atunci nu ştia să vadă astfel. Să-i ofere cheia şi s-o lase să pătrundă încetul cu încetul în miezul unui univers pe care să-l poată apoi modela cu mâinile ei. Simţea acelaşi lucru la studenţii de azi, mai ales la studenţii de azi, şi mai suferea odată, aşa cum suferise când realizase ce mare prostie făcuse că se luase după un vis. Doar că suferinţa ei era acum cu mult mai dureroasă pentru că ea ştia bine şi chinurile trecerii prin anii aceştia, dar şi ce se va întâmpla cu cei mai mulţi după aceea. De asta se închidea Angela în biroul ei la sfârşitul programului, pentru că altminteri nu ar fi avut niciodată curajul să vorbească cuiva despre ceea ce vede şi ce înţelege. În zilele alea l-a cunoscut pe el, şi dragostea lor a fost una teribil de liniştită. Anton era informatician şi lucra la un centru de calcul. Nici el nu avea o viaţă tocmai normală, pentru că la serviciu lucrurile o luaseră razna rău de tot. Firmele îşi făceau propriile lor structuri informatice, centrul se privatizase şi tindea să devină un fel de prăvălie care vindea şi cumpăra orice, iar el nu se pricepea de fel la astfel de treburi. Atâta doar că Anton era o minte tare lucidă, pentru el întâmplările vieţii se desfăşurau după motivaţii precise, iar el prefera să se gândească mereu la soluţii şi nu la cuvinte. Când Angela i-a vorbit prima dată despre durerile ei şi a început să plângă, bărbatul a luat-o în br
aţe, a dus-o în pat şi-a iubit-o îndelung, meticulos şi nespus de tandru. Apoi, când erau amândoi istoviţi, el a început să-i explice că serviciul nu este făcut să te implici în felul acesta, aşa cum face ea. Spre surprinderea Angelei a vorbit mult în seara aceea, a încercat să fie convingător, să fie limpede. Când i s-a plâns a doua oară, a privit-o peste ochelari, ca şi azi, a zâmbit şi i-a spus: „Mă! Ţie a început să-ţi placă.” Iar Angela a izbucnit în râs printre lacrimi, s-a aşezat pe genunchii lui şi şi-a descărcat sufletul, vorbindu-i despre faptul că-i vine foarte greu să trăiască fără nădejde, văzând cum lucrurile se usucă tot mai rău zi de zi, şi nici o rază de speranţă nu apare de niciunde. I-a vorbit, şi i-a tot vorbit despre durerile ei zilnice, despre cum se adâncesc pe măsură ce trece timpul şi cum nu vede măcar un licăr de speranţă. Abia după vreo cinci ani avea să afle că Anton fusese concediat tocmai în ziua aia.

Pentru că nu avuseseră copii se aveau unul pe altul, iar firea lui clădise cu migală o atmosferă comodă, blajină în care se putea curăţa de toată zgura de afară. Când şi-au dat seama că nu pot avea copii, Angela a voit să se zbată, să se supună tuturor chinurilor, ca să afle ce trebuie făcut, dar Anton a oprit-o. Dacă aşa fusese să fie, dacă aşa voise Dumnezeu, trebuia acceptată voia lui, şi nu trebuiau puse întrebări, nu trebuia scormonit, ca să stârneşti şi mai mult durerea şi necredinţa. Un timp se gândise la o adopţie, apoi modul de a fi a lui Anton a îndepărtat-o şi de această faptă. Cu timpul a început să înţeleagă firea bărbatului, nevoia lui de a face ca totul să fie simplu, esenţial de simplu. Atunci când lucrurile sunt simple se aşează firesc într-o matcă şi te poartă spre mulţumire, spre bucurie. Dar oamenii se îndărătnicesc să complice totul, să creeze haos pentru o bucurie de moment, şi din clipa aceea nimic nu-şi mai poate găsi firea. Lucrurile complicate nu se pot aşeza într-o matcă a lor, asta a înţeles Angela de la bărbatul ei, pe măsură ce anii treceau şi ei îmbătrâneau potrivindu-se tot mai mult unul altuia. Un singur lucru nu putea schimba Angela: durerea adâncă a nereuşitelor ce se consumau în jurul ei, şi de fiecare dată venea sfâşiată ca să găsească ocrotire, să fie oblojită cumva şi s-o poată lua de la capăt.

 Autor: Ion Manzatu

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s