POVESTITORUL – VII –


Tonel privea tulbure fundul paharului în care mai stăruiau nişte resturi de bere. Atât mai era de băut: bere. Şi pe el deja îl leşuise la stomac berea asta. O simţea până-n gât, dar îi ajunsese la lingurică senzaţia de greaţă. Avea nevoie de o tărie ca să stingă porcăria asta, care se mai şi încălzise pe deasupra.

– Maricico, dă fă şi tu nişte bani, să luăm ceva de băut. Ceva adevărat, nu căcatu’ ăsta de bere. Femeia ridică ochii şi-l privi lung. Ceilalţi doi aşteptau aţâţaţi scandalul. Tonel înnebunise dacă îi cere bani Maricicăi. Păi, Maricicăi nu-i ceri bani, că se lasă cu scatoalce, ştia toată lumea asta. Ştia şi Tonel, dobitocul! Femeia îl privea fără să spună nimic. În prima clipă a vrut să-l înjure şi să-i spună că dacă nu se potoleşte o să-l cârpească. Pe urmă şi-a amintit că Tonel muncise peste zi ca nimeni altul. Avuseseră noroc, şi ea mai mult decât băieţii. Acum stăteau sub salcie, adunaţi lângă vatra focului. Mâncaseră pe săturate, beau bere şi doar spinările erau mai ţepene ca de obicei de la atâta cărat. Căraseră, frate, toată ziulica, descărcaseră camioane în piaţă. Mai întâi, în zorii zilei venise unul de pe la Oituzul unguresc cu cartofi, când ei erau deja înfiinţaţi şi aşteptau ceva de muncit. Acum era sezonul, că la piaţa de en gros veneau legumele, veneau fructele, şi aşa va fi toată vara. Era rost de ceva bănuţi şi pe deasupra tot felul de chilipiruri, de învârteli. Maricica îi sculase cu noapte-n cap, nu se zărea geană de lumină când femeia trăsese de ei. Înjurând ca la uşa cortului, îi pusese în picioare şi-i împinsese către piaţă. Bărbaţii n-aveau nici un chef după băutura de cu seară, dar nu puteai să scapi de gura ei, ba şi de ghionturi, că nu se sfia de loc. După ce descărcaseră camionul de cartofi, venise un domn, trecut bine de şaptezeci de ani şi-i luă la o grădină pe care o avea în afara oraşului. Maricica se uita mereu lung la el, pentru că i se părea cunoscut. Pe omul acesta îl mai văzuse undeva, dar nu-şi putea aduce aminte unde şi cu ce ocazie. Bătrânul stătuse lângă ei tot timpul şi nu-i tăcuse gura, îi ţinea din scurt, voia ca lucrurile să se facă după un anume tipic, şi sub nici un chip altfel. Întâi explica ce trebuie făcut, apoi repeta arătând fiecare lucruşor şi enumera operaţiile. Stătea înapoia ta şi dacă te abăteai o centimă sărea cu gura la tine şi te punea s-o iei de la capăt. Dacă n-ar fi fost Maricica, bătrânul rămânea cu marfa în grădină, pentru că cei trei bărbaţi începuseră să se enerveze şi erau gata, gata să-şi bage picioarele în ei de bani. Când erau aproape gata a văzut-o pe femeia la care făcuse curăţenie şi care o plătise bine, şi-i mai dăduse şi nişte haine pe deasupra. „Săru-mâna!”, i-a spus bucuroasă c-o vede şi atunci şi-a adus aminte că bătrânul este bărbatul acestei femei şi-l zărise pentru o clipă la o fereastră a casei. „Doamne, cum se nimeresc lucrurile!” – îşi spuse şi se arătă şi mai supusă faţă de femeie, pentru că ştia că aşa se mai poate căpăta cu ceva. Când erau gata să plece, femeia a chemat-o deoparte şi i-a adus aminte că săptămâna viitoare trebuie să vină la curăţenie, apoi i-a dat cincizeci de lei avans doar pentru ea, şi-a rugat-o să aibă grijă că bărbaţii ăia i se par cam nespălaţi, şi cam delăsători. Când a venit seara, Maricica nu-şi încăpea în piele, făcuse aproape două sute de lei, şi cu ce mai avea strâns se gândea c-o să poată depune la bancă aproape trei sute cincizeci de lei, iar ei îi mai rămâneau nişte leuşteni pentru cheltuieli mărunte. Gândul la banii adunaţi i-a umplut ochii de lacrimi, se uita acum la Tonel care muncise săracul cel mai mult şi cârtise cel mai puţin. Când aia doi erau gata, gata să plece, el sărise cu gura şi-i abătuse de la gândul lor. „Na mă, Tonele! Na, d-aici douăzeci de lei ca să iei şi nişte ţigări.” Maricica a băgat mâna în sân, a scos o pungă de plastic în care avea un teanc de bani, împăturiţi frumos. A ales două hârtii de zece şi i le-a întins lui Tonel. „Da’ să nu dea dracu’ să stai o veşnicie, că şi nouă ne arde gâtleju’ Pe urmă, mâine trebuie să ne sculăm cu noaptea-n cap, c-avem treabă, mă!” Tonel a zbughit-o bucuros, acum nu se mai gândea de fel la faptul că tot ce câştigase se prăpădise peste zi. Nu ştiu cum dracu’ se făcea, dar nici un ban nu se ţinea de el, cum îi câştiga, cum îi cheltuia. N-apuca să pună şi el ceva de-o parte aşa cum făcea Maricica. De fapt nici n-o chema Maricica, aşa îi spusese unu de prin canale, un oligofren. Pe mă-sa ăluia o striga lumea Maricica-cur-de-fier, că era o curvă ordinară. Da’ ce ştia el, cu mintea lui puţină? El cum vedea o femeie, striga după ea: Maricica. Pe şefa lor o chema Nicoleta Fieraru, iar ai ei aveau casă pe lângă malul râului, într-un cartier de dărăpănături. Dar ea nu mai fusese acolo de ani de zile şi ei, adică el, Tonel, Buzatu şi cu Petrică erau bucuroşi că stau împreună. O păzeau ca pe ochii din cap, şi nu prea îi ieşeau din vorbă. E drept că se iscau scandaluri mai în fiecare zi şi aproape că se-ncăierau, dar era mai mult din cauza băuturii. Când se troscăiau, le clocotea sângele şi se ciorovăiau, iar Maricica la toţi le ţinea piept şi se înfigea în ei de le mergeau fulgii. Avea mână grea şi era singura care avea voie să dea, ei, bărbaţii, doar cu gura. Nu îndrăznea unu’ să mişte în front, că erau cu gândul numai’ la ce fusese înainte de-a veni Maricica. Jale mare! Foamete şi frig, frăţicule, şi nopţi pe la arestu’ poliţiei, cu bulane pe spate. Ce să mai vorbim?! Tonel se gândea la toate astea în timp ce mergea repede îmboldit şi de pofta după una mare. Acesta era primul lucru pe care o să-l facă, cum trece podul, intră-n barul pieţii şi dă pe gât o tărie. E dreptul lui, că face drumul. Pe urmă se poate îngriji şi de ţigări şi de sticla pentru tovarăşi. Ştia că nu trebuie să piardă vremea pentru că intră în gura femeii şi altă dată nu mai capătă el bani de la ea. Avea ţinere de minte şi nu te ierta, ţi-o arunca în obraz tocmai când îi venea ei la ţanc.

În timpul acesta, Maricica scormonea jeraticul focului ce stătea să se stingă şi se gândea că mâine o să depună banii ăştia la bancă. Avea ce să depună la bancă şi ca de fiecare dată o încerca o bucurie aproape sălbatică. Ea avea ce să depună la bancă, nu ca amărâţii ăştia cu care-şi ducea zilele. Erau băieţi buni, dar n-aveau decât băutura-n cap, tot ce câştigau se ducea pe băutură. Ea avea cont la bancă şi ştia că la o adică ar putea să scoată nişte bani. N-o făcuse niciodată şi nici n-avea de gând. Bani ăia nu erau pentru cheltuieli, nici ea nu ştia pentru ce erau, nu ştia de ce strânge banii, că de cumpărat nu voia să-şi cumpere nimic, nici n-avea nevoie, că avea de căpătat, sau găsea la ghene tot ce avea nevoie. Despre mâncare era mai greu pe iarnă, da acum cât mergea piaţa, se învârteau. Pe urmă ea se aranjase cu nişte patroni de pe la prăvăliile de cartier şi tot ce ar fi trebuit ei să arunce că expira: mezeluri, carne, conserve i le dădeau ei. Avea traseele bine ştiute, şi azi la unul, mâine la altul, aduna ce le trebuia pentru burdihan. Banii ce se câştigau rămâneau în parte pentru băutură şi ţigări. Chestia era că nu se câştigau bani în fiecare zi, şi Maricica hotărâse că acum cât era sezonul trebuiau să stea cât ţi-e ziulica de lungă la piaţă şi să sară imediat cum se iveşte ceva de muncit. Îi pusese pe ai ei să-i fugărească pe toţi ăia de le curgeau mucii prin piaţă. Asta era piaţa lor, aici doar ei trebuiau să descarce şi să care. Aranjase tira cu şeful pieţii, iar cei mai mulţi dintre pieţari se obişnuiseră cu ei, că seara făceau locul lună fără plat
ă şi sâmbăta spălau pavajul cu furtunul, mai erau cu ochii în patru după şuţi şi după golănime, aşa că toată lumea era mulţumită. Maricica se putea gândi că toată vara şi toată toamna putea să depună câte un gologan în contul ei de la bancă. Începuse să facă treaba asta cu vreo trei ani în urmă, împinsă de fata aia care o dusese-n canale. „Fă, să nu fii proastă, cum sunt ăştia toţi, fă ce-i face să câştigi un ban şi pune-l la bancă. Acolo e sigur, fă. Nu se ştie niciodată când ai să ai nevoie de un gologan, când te paşte un necaz, o nevoie. Banu-i ban, fă
: deschide uşi. Nu te uita la ăştia de-i vezi aşa trecând pe stradă, sau în maşini, cei mai mulţi aleargă doar să pună mâna pe ceva, iar ăilalţi sunt nişte amărăşteni ca şi noi. Dar oricum or fi, iau banu’ de la orice, fă! Nu se uită! Ban să fie.” O dusese la bancă şi-i arătase cum se face cu hârtiile de-acolo. La început o făcea mai mult de gura ei, că aia ştia când şi-o trăgea cu vreo unul pe bani, sau când i-o freca şi venea la ea să meargă la bancă. Acum habar n-avea pe unde mai e prietena ei, plecase în străinătate. „Mă duc, fă, să văd cum e şi pe alte meleaguri. C-or fi canale peste tot, şi-o bucată de pâine tot ciordesc eu de pe undeva. Şi camionagii, îs camionagii peste tot.” Plecase femeia fără paşaport, fără acte, fără nimic. A plecat şi n-a mai ştiut nimeni de ea. Iaca au trecut trei ani de atunci şi nici măcar o veste. Nimeni prin canale nu ştia ceva despre soarta ei. Se topise. Dar Maricica făcea totul de parcă femeia mai era lângă ea şi-o urmărea, îi intrase ei în obişnuinţă chestia asta. Păi, vreme de vreo cinci ani nu se dezlipiseră nici zi, nici noapte şi umblau amândouă peste tot de parcă erau siameze. Învăţase toate vicleniile de la ea, şi mai ales, învăţase să fie necruţătoare. Păi, cât a stat prin canale, pe la blocurile neterminate, sau pe la fabricile alea de se vindeau la fier vechi, dacă n-ar fi fost ea, ar fi luat-o pe cocoaşă rău de tot. Pe urmă şi cu bărbaţii, tot ea a şcolit-o. Pe la cinşpe ani, când a început, a ţinut-o din scurt şi-o sfădea tot timpul ca să-nveţe cum să le ia banii din start, şi să-i facă să-şi dea drumu’ una, două, să n-apuce bine. Mai ales dacă erau matol, îi făcea la bani ca fulgerul şi-i lăsa cu pantalonii în vine, ca pe nişte labagii. Că bărbatul ăsta e tot: trei jeturi şi-un tremurat. Tot ea a învăţat-o să se ferească de perverşi, a învăţat-o să-i miroase de la distanţă şi să dispară din calea lor, pentru că a nu ştii niciodată cum e cu ăştia, dacă-i apucă pot face şi moarte de om. Beată dacă era, sau trează, Maricica ştia acum că avusese învăţătură bună şi chestia asta cu banca era asupra de măsură. E drept că a înţeles greu, şi putea spune că nici acum n-a priceput cu totul chestia asta cu contul. La început socotea că-i o mare prostie ca, în loc să te bucuri de bani, care şi aşa erau puţini şi ca vai de capul lor, tu să te duci şi să-i dai la alţii. Tu dădeai bani, iar ăia îţi dădeau o hârtie cu care poţi să te ştergi la cur. Ea nici nu le păstra, cum ieşea din bancă cum arunca hârtia mototolită. Se dusese la început pentru că ştia că este aşteptată afară de prietena ei care se iţea pe geam să vadă ce face înăuntru, dacă cumva o trage pe sfoară şi doseşte banii. Pe urmă se obişnuise cu chestia asta, iar după vreun an şi jumătate s-a gândit o dată la suma care se adunase în contul ei şi au trecut-o fiorii. Pur şi simplu nu-i venea să creadă că ea, Maricica din canale are atâţia bani. S-a întors la bancă şi a întrebat-o pe femeia de la ghişeu câţi bani are ea în cont. A ascultat cifra şi a repetat-o, femeia i-a confirmat şi-atunci un fior puternic a străbătut-o, o emoţie aşa de mare că simţea cum îi tremură mâinile. Din ziua aia, Maricica abia aştepta să facă un ban ca să se ducă la bancă şi să-l pună în cont. S-a făcut şi mai strânsă la mână şi a început să caute câştiguri. Chestia aia cu bărbaţii nu-i plăcea, nu-i plăcuse niciodată în mod deosebit, şi-o făcea doar când simţea un îndemn aşa de prin foale. Atunci era bună că se potolea şi câştiga şi-un ban, dar, mai ales în ultima vreme, o cam apuca scârba, i se cam făcea greaţă. Pe urmă a descoperit pieţele şi faptul că se poate câştiga. A trecut prin toate pieţele din oraş, le ştia ca pe buzunarul ei, dar aici la en gros era cel mai bine, şi-i descoperise şi pe băieţi. Maricica îi privea pe cei doi bărbaţi care-şi împărţeau ultimele gâturi de bere şi dintr-o dată a înţeles un lucru de neînchipuit acum câtăva vreme. A înţeles că acum putea face nişte planuri, se putea gândi la ce va fi mâine, şi la ce va fi poimâine. Ştia că poate face asta datorită banilor de la bancă. Nu ştia ce va face cu banii de la bancă, probabil că nu va face niciodată ceva cu banii de la bancă, dar acum trebuia să se gândească la ziua de mâine pentru că trebuia să depună bani în cont. Trebuia să depună mereu nişte bani în cont, ca femeia aia să-i spună de fiecare dată o cifră, pe care ea s-o repete şi funcţionara s-o confirme. Maricica îşi supse buza de jos, gândind că era un joc plăcut, al naibii de plăcut.

 Autor: Ion Manzatu

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s