POVESTITORUL – V –


Un peisaj haotic se întindea la picioarele lui. Forfota maşinilor care ieşeau sau intrau în parcări, grupurile de indivizi ce vorbeau zgomotos, chioşcurile felurite la care oamenii târguiau nimicuri, toate acestea îl făceau să înţeleagă că venise într-un oraş pe care nu-l cunoştea. Dar cel mai mult îl irita mirosul. Oraşul acesta îşi schimbase cu totul mirosul. De acolo, din înălţimea celor câteva trepte, simţea un miros străin care-i comunica brutal zădărnicia călătoriei. Acum se întreba pentru ce voise să vină în acest oraş? Ce-l mai lega de el, după atâta amar de vreme – douăzeci şi cinci de ani sunt o viaţă de om, care te leagă şi te dezleagă de multe fapte şi gânduri. După şocul din gară, mirosul nou al oraşului acesta îl buimăcise. Se simţea confuz şi după câţiva paşi se lovi de zgomotul cumplit al intersecţiei. Mulţime grăbită, maşini, claxoane, voci stridente, tramvaie scârţâind în curbe, negustori şi mici meseriaşi, vânzători de ziare, strigătele samsarilor de la diferitele microbuze plecând spre cele patru zări. Toată hărmălaia aceasta, harnică, interesată, insistentă, îl făcu să se oprească şi să privească stânjenit. Bulevardele se lărgiseră şi putea vedea până departe cum se prelungeşte viermuiala, pornită de faptele mărunte, necesare ale unei zile a oraşului. Privea în lungul străzilor largi, pornite din intersecţie şi-şi dădea seama că tot ceea ce vedea el acum, era de fapt lumea năzuinţelor secrete ale cetăţenilor acestuia. El vedea rezultatul, efectul unor cauze ce nici nu puteau fi presupuse. Acum putea să înţeleagă mai bine că o lume se stinsese cu totul sub apăsarea alteia care ţâşnise viguros. „De fapt, îşi spunea, la rându-mi, şi eu sunt rezultatul gândurilor mele. Nu eu le gândesc pe ele, ci ele se înfiripă pe nesimţite din diferitele adâncuri ale fiinţei mele, sunt izvorâte din diferitele nevoi ce mor şi se nasc în fiinţa mea, în fiecare clipă, în fiecare clipă; şi, dintr-o dată, se împlinesc cu claritate, mi se impun. Iar eu cred că le-am inventat, că le-am izvodit din multă inteligenţa mea, când eu sunt doar motivul pentru care ele se străduie să ia formă. Atâta doar: motivul. Eu sunt doar rodul gândurilor mele, care încearcă să mă pună în acord cu ceea ce se întâmplă în jurul meu. Şi dacă sunt mai curios, şi dacă iscodesc mai adânc, şi dacă scormonesc prin realitate, atunci gândurile mele sunt nevoite să prindă forme tot mai surprinzătoare, iar eu mă bucur, crezând că inteligenţa mea a crescut peste noapte. Asemenea lucru se petrece oraşului, care este oglinda necruţătoare a cetăţenilor lui, tot aşa cum gândurile mele sunt oglinda neiertătoare a firii mele, a modului cum îmi trec viaţa.” Aşa gândea, şi pur şi simplu nu se mai putea desprinde din intersecţia aceea. Stătea şi privea totul de parcă ar fi fost la un muzeu, unde chipurile pictate ar fi prins viaţă şi s-ar fi pornit să-şi împlinească destinele numai pentru a se face mai bine înţelese. Privea uneori larg peste mulţime, sau, alteori, se pornea să iscodească vreun chip preocupat cu treburile lui. Oricum ar fi fost, putea să îngheţe în imagini fiecare moment al realităţii care se desfăşura în faţa lui. Să le întoarcă astfel pe simeza de pe care se desprinseseră cu insolenţă. Bătrânul covrigar, sau tânărul care vindea ochelari de soare ieftini, alt bătrân stând în faţa unui cântar, femeia subţire, sprinţară, de la micul chioşc de ziare, un negustor de gablonţuri care lucra diverse fleacuri pe genunchi, şi trecători, mereu alţi trecători, grăbiţi, curioşi, indiferenţi, apatici, ori din cei ce trebuiau să piardă timpul cumva. Femeia tânără şi frumoasă, ispititoare, domnul scrobit, purtând o geantă scumpă plină ochi de interese, studenţii cu bagaje nefireşti de mari, pensionari cu plase îngreunate, meseriaşi alergând după ceva trebuincios, copii cu gura căscată la forfotă. „Şi fiecare gest al lor face oraşul acesta, pe care-l văd eu acum, iar ei nici măcar nu ştiu asta, nu realizează, fiind în mijlocul existenţei. Nu ştiu nimic nici despre durerea mea, despre surpriză, pentru că acum mulţi ani am lăsat un alt oraş, şi deci alţi oameni, în aceea noapte a despărţirii.” Acum trebuia să ia o hotărâre. Stătea şi se întreba dacă mai are rost să rămână, după ce a înţeles limpede că nu va mai găsi nimic din ceea ce şi-ar fi dorit; sau e mai bine să plece, să se piardă, să se afunde în bucuria drumului, a călătoriei. Doar gândul vechiului său atelier îl ţinea, pentru că acolo se puteau izvodi nişte poveşti pe care simţea nevoia să le spună. Doar asta-l ţinea. Altminteri ar fi plecat în clipa următoare, s-ar fi pierdut neştiut, aşa cum şi sosise.

Soarele începea să se întărească şi scântei surprinzătoare izbucneau de peste tot, din parbrize, din geamurile locuinţelor, din pereţii cortină ai clădirilor noi, din vitrine. Era un joc obositor care se suprapunea peste zgomotele de tot felul ale străzii. Simţea tot mai mult nevoia unui loc liniştit, retras. Simţea nevoia să ajungă undeva, unde să aibă în faţă un chip cunoscut, o ceaşcă de cafea şi amintiri despre eroicele tinereţi. Pentru că tinereţea este întotdeauna eroică.

Părăsi intersecţia fără să mai bage în seamă lumea din jurul său. Mergea agale fără vreo ţintă precisă, undeva, vag, în sufletul său se strecura nevoia de a revedea locul unde fusese ucenic de la treisprezece ani. Voia să meargă prima dată la bătrânul atelier, era un mod de a închide un cerc al spiralei, şi de a porni un altul care îl va purta din nou spre necunoscut. Micul atelier din coasta cimitirului unde învăţase să cioplească piatra, acolo i se hotărâse destinul. Oricum, tot ce se petrecuse odinioară acolo era fum, mai erau doar amintiri aciuate în sufletele câtorva oameni care îşi legaseră existenţa câtva timp de oportunităţile ce li se ofereau. Lui, pentru că era sărac, neştiutor şi tare dornic să înveţe ceva, altora pentru că erau pricepuţi, dar şi celor nepăsători care puteau face foarte bine orice altceva.

Îşi spuse că cel mai bine ar fi să meargă de-a lungul râului şi apoi să se abată pentru a ajunge la vechiul atelier. Spera să regăsească un strop din liniştea de altă dată, mergând pe lângă firul apei, departe de forfota străzii.

 Autor: Ion Manzatu

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s