POVESTITORUL – IX –


După cum arăta bătrânul salcâm, tuns ca o cătană de ciclul întâi, lucrurile se schimbaseră mult pe aici. Se opri să privească copacul sub care cu mult timp în urmă aşteptase tremurând de emoţie un verdict. Venise de mână cu naşul său, primenit din cap până în picioare, pregătit de maică-sa, care-l frecase cu o bucată de cârpă, dată cu săpun de casă, pe gât, pe urechi, pe mâinile asprite timpuriu. Nu se simţea în largul său în cămaşa albă, scrobită peste măsură, în pantalonii negri din stofă subţire şi tenişii pe care putea să-i încalţe numai la sărbători. Naşu-său îi spusese să stea acolo, sub salcâmul umbros, să nu se mişte. Umbra copacului trecea cu mult peste trotuarul îngust, pavat ca şi strada cu piatră de râu. O stradă îngustă şi liniştită, mărginită peste drum de atelier de garduri joase peste care se vedeau margaretele înalte şi regina nopţii. Pe toată strada se împrăştia încă un parfum dulceag în aerul umed, care începea să se încălzească. Era bine sub umbra salcâmului, era răcoare şi trotuarele care fuseseră stropite şi măturate de către gospodari miroseau a proaspăt. Era o lume care avea alte reguli ca la ei acasă, se vedea asta; reguli mai aspre, mai temeinice, iar el simţea continuu fiori de emoţie şi de stânjeneală. Îl aduseseră să-l bage ucenic la domnul acesta care avea o pietrărie. Cică făcea cruci pentru morminte şi, pentru el, totul suna ciudat, misterios; îi dădea fiori. Stătea sub salcâmul mare şi umbros cu spaima cuibărită în suflet. Nu ştia nimic despre cioplitul pietrei sau despre vreo altă meserie. Tot ce ştia el era legat de pământ şi de vite, mai ales de vite, pentru că îşi petrecuse multă vreme cu ele. Acum se gândea la crucile de piatră, şi că el nu ştie cum se fac crucile astea. Cum are să se descurce atunci? Mai mult ca sigur că n-are să se descurce şi să vezi atunci necazuri. Îi venea în minte mereu cimitirul din sat, aşa cum îl vedea când era cu vacile sus pe coama dealului. Printre copaci răzleţi se vedeau crucile foarte mici, iar mormintele abia dacă se zăreau. Cam asta era un cimitir pentru el la vârsta aia. Avea treisprezece ani şi c-o zi înainte taică-său îi spusese că vor pleca la oraş, şi că pe el o sa-l bage ucenic la un pietrar, dacă o avea noroc. În sfârşit, după lungă vreme, naşu-său venise să-l ia şi l-a băgat într-o curte largă, plină de bolovani înalţi. L-a dus în faţa unui om voinic, foarte înalt, cu palme uriaşe şi cu o voce groasă. Când omul deschidea gura şi vorbea, îi îngheţa sângele în vine, aproape că nu înţelegea ce spune atât de tare îi suna vocea omului. L-a măsurat acesta un timp şi pe urmă s-a tras deoparte cu naşu-său, au vorbit între ei, şi din ziua aia a rămas acolo. În primele luni acolo a şi dormit, până când i-au găsi o gazdă nu departe de atelier. Trecuse o viaţă de om şi Serghei tare ar fi vrut ca meşterul să fie azi la atelier. Ar fi aflat veşti din tot acest timp cât el fusese plecat şi i-ar fi ascultat vocea joasă, tunătoare. Când a împins poarta, primul lucru pe care l-a văzut a fost meşterul care stătea pe o bancă, stătea cu spatele sprijinit de perete şi cu un baston între picioare. Scormonea cu vârful bastonului în pământul bătătorit. Nici până azi nu asfaltase curtea, în fiecare an se lăuda că nu-l mai apucă toamna fără să pună asfalt şi când începeau ploile se apuca să înjure ghinionul şi lipsa de vreme.

– Ziua bună, gospodarule! Meşterul ridică ochii, trecuse bine de şaptezeci de ani, se cam scofâlcise-n obraji şi mai scăzuse în greutate. Ridică ochii, îl privi pe Serghei, bătu cu bastonul în pământ şi se trase mai deoparte pe bancă.

– Nici n-ar trebui să-ţi dau bună ziua.

– Nu te supăra, meştere, ştii că niciodată n-am fost om bun.

– N-ai fost pe dracu’. Da’ şi puşlama ai fost, nimic de zis. Stai jos.

– Mulţumesc! Cum merge?

– Da, mă, dar un telefon măcar, în atâta amar de vreme. Hai, să zicem nu atunci când erai sculă, că de… Da’ pe urmă?! Merge cum ştii, dar acum se ocupă fiu-meu, eu doar mă-nvârt de când am avut accidentu’, şi a trebuit să mă operez şi să-mi pun fiare la şold.

Dinspre meşter venea un miros de detergent scump şi Serghei îşi dădu seama că tot mai simte energia pornită din omul acesta. Era ca atunci, în adolescenţă când se simţea în siguranţă lângă meşter doar pentru că era energia aia care izvodea din trupul lui masiv. Îl ştia mare, aspru, bolovănos, dar şi ocrotitor cu cei din preajma lui. Avea felul lui de a înţelege să se poarte, moştenit probabil din familia veche, de oameni cu puţină carte, de mahalagii care învăţaseră temeinic legile cartierului, alea despre care se vorbea puţin, despre care cu toţii ştiau, doar că: „se cade”, sau „nu se cade.”

– Ai făcut schimbări, aici.

– Făcut.

– Mai vin studenţii?

– Vin, da’ mai puţini. Mai mult puşlamale, oameni fără căpătâi care simt că-i rost de parale. Şi târguiala se poartă altfel, după alte reguli. Dracu’ ştie ce s-a întâmplat cu lumea asta de se izmeneşte într-un asemenea hal. Bătrânul scociora pământul cu vârful bastonului, îl ţinea cu ambele mâini şi-i înfigea vârful cât putea de adânc, îl răsucea, făcea o gaură, apoi cu alta o astupa pe prima. Când se sătura, bătătorea ţărna cu talpa şi-o lua de la capăt. Serghei s-a ridicat de pe bancă şi-a pornit să vadă atelierul atras de un iz care-i era atât de familiar. Mirosuri amestecate de cremene, uleiuri arse, lemn bătrân şi sudoare de om, de piele de la şorţurile groase şi de câte şi mai câte materiale care se amestecau zilnic. A început să se învârtă în curtea largă, privea lucrările în diferite stadii, cam aceleaşi lucruri ce făcuseră şi ei ani de zile: porumbei, îngeri dolofani, trandafiri, lalele şi liliac, lespezi grele cu literele desenate cu cărbune, texte lungi sau scurte despre virtuţile răposatului. Apoi şi-a amintit de cotlonul din spatele magaziei. A fost surprins să vadă schimbările, apăruse o bancă şi pământul era acoperit de un strat gros de mozaic alb, două scrumiere înalte, modelate din tablă groasă, dar cel mai trist era că dudul fusese tăiat şi umbra lui nu mai proteja ungherul. Dintr-o dată şi-a adus aminte de noaptea aceea cu Adina înfierbântată rău de alcool. S-a văzut chircit de durere, când femeia l-a lovit crunt, neaşteptat. Se ţinea cu mâinile de podoabe, strângea din dinţi şi nu putea să-şi stăpânească hohotul de râs. Afurisită muiere! O mai simţea încă, cu toată durerea, simţea alcătuirea fierbinte, moale şi umedă în care era mereu tras de palmele mari şi puternice, apoi spasmele ei şi zvâcnetul final, când s-a smuls şi l-a împins într-o parte. Iar gestul cu lovitul, fusese pentru el unul de mare intimitate, un fel de complicitate golănească, în consecinţă dură, necruţătoare. Nu ibovnica, nu amanta, nu curva fusese, ci tovarăşa, camaradul de toată isprava, cel în care trebuie să ai cea mai mare încredere. Simţise cum îl cuprinde bucuria că ajunsese să treacă într-o altă stare a vieţii, iar lovitura aceea era botezul, credea atunci, era vama pe care trebuia s-o plătească. Serghei, copilul, râdea ţinându-şi strâns organele ca să-şi aline durerea, dar ştia că atunci când totul va trece, el va fi de acum bărbatul Serghei. Pe măsură ce arsura din vintre i se potolea, începea să simtă că-l muşcă frigul. Şi-a ridicat pantalonii, s-a aranjat şi un timp s-a gândit dacă face să se întoarcă la petrecere. Oamenii ăia vorbeau atât de frumos, erau atât de deştepţi încât nu s-a putu abţine şi s-a întors, s-a aşezat pe scaunul lui, dar n-a mai fost nimic interesant, pentru că Adina se dezlănţuise şi-i ţinea pe toţi
din scurt. La o vreme erau beţi mangă, vorbeau doar pentru ei, nimeni nu asculta nimic şi şi-au găsit refugiul în cântece porcoase. Dar, pentru el, oamenii aceia erau dintr-o altă lume, spuneau de multe ori vorbe pe care nu le înţelegea şi cuvinte c-un miez pe care n-avea curajul să creadă că l-a pătruns pe de-a-ntregul. Iar vorbele făceau să se zbată aprins în sinea lui o nevoie teribilă de a se lămuri odată. Ar fi vrut să-i întrebe pe ei, dar n-avea curajul, şi de multe ori ştia că nici măcar nu ar şti cum să întrebe. Începuse să poarte în el o continuă nelămurire, cu toate că devenea tot mai atent la discuţiile lor, căuta să le fie prin preajmă, să privească desenele, să citească cu greu fraze din cărţile groase şi pline de poze grozave. Se străduia să-şi astâmpere cât de cât curiozitatea care devenea tot mai adâncă şi-şi pusese nădejdea în Adina, dar fata era parcă mai nepăsătoare după întâmplarea aceea, mai rece şi mereu îi îngheţa întrebarea pe buze. Din când în când îi mai iscodea pe băieţi, fără folos însă. Se alegea doar cu o zeflemea, cu îndemnul de a fi folositor, îndemânatic, el, ucenicul dintr-un atelier de pietrărit. Serghei înţelegea că lui nu-i va fi dat să ajungă în rândul lor, pentru că-i lipsit de carte şi toată viaţa lui nu va fi altceva decât un muncitor. Avea de-acum paisprezece ani, muncea de un an, începuse să deprindă una, alta, dar trecuse vremea şcolii şi toată ştiinţa lui se va aduna din vorbele oamenilor de prin jur şi din ceea ce putea fura privind la munca celor pricepuţi. Nu suferea din cauza asta, aşa îi fusese dat lui, aşa îi fusese rostuită lui viaţa, doar că rămânea mereu curiozitatea neastâmpărată ce nu-l lăsa să se împace cu acea curgere a faptelor. Mereu se pomenea întrebând, aproape fără să vrea, şi mereu primea o zeflemea şi totul se stingea într-un hohot de râs. Totul în afară de nelămurirea lui care devenea şi mai grea.

S-a aşezat pe banca meşterită din scânduri groase, şi-a băgat de seamă că zidul de cătină era mai bogat şi mult mai înalt. Din poziţia aceea putea vedea doar cerul cu norii rari şi nestatornici care-şi schimbau formele mereu, mereu. Gândurile sale au prins a se limpezi, au început să apară înţelesuri, le aduceau întâmplările din curgerea timpului. De atunci, din zilele când era un ucenic la pietrar şi până în momentul acesta de răgaz, pe o bancă de lemn. Se lumina acum sensul vieţii sale, şi voia să se bucure de asta, pentru că acum ar fi putut să facă o alegere. Putea din nou să facă o alegere, una care venea dintr-un moment adânc de luciditate. Aşezat pe bancă, privind forma compactă a plantelor bătrâne, începea să treacă dincolo de limita fiinţei sale şi astfel putea să înţeleagă că tot ce făcuse fusese pentru că era dominat de imaginea lui din nefire. Toată viaţa voise să fie egal cu această imagine a lui în adâncul nefiinţării, că alesese de timpuriu ca modelele sale omeneşti să fie doar aceia care-l ajutau cumva să ajungă tot mai aproape de această imagine a lui în splendoarea ideală a nefiinţei. După ea alergase toată viaţa, renunţase pe rând la tot ce omeneşte ar fi fost justificat. Nici oameni nu prea mai erau în jurul său, şi nu putea spune că se lepădaseră ei, ci mai degrabă se speriaseră şi aşteptaseră un gest omenesc din partea lui, gest care n-a venit, n-a mai venit. El doar a vrut cu încăpăţânare să fie egalul aceluia, a sublimei făpturi din mizul nefiinţării. Pe acela a vrut să-l pună în slujba semenilor săi, pentru că i s-a părut că este plin de generozitate, de forţă, de adevăruri, iar dacă el izbutea să fie egalul aceluia, ar fi fost folositor, nespus de folositor. Doar că drumul până la imaginea aceea însemna tot mai multă singurătate, tot mai multe renunţări, însemna suferinţa unei alegeri temerare, abia acum realiza lucrul acesta. Întreg curajul său nebunesc fusese până în clipa asta inconştient, izvora doar din dorinţă. I se păruse că totul este doar fulgerarea unui moment care va aduce normalitate, şi până la urmă se dovedise o alegere de-o viaţă. Acum când devenise lucid şi înţelegea cu precizie putea să facă o nouă alegere. Putea să se dezlege, doar că tot ce adunase în lungul unei vieţi, a singurei sale vieţi, s-ar fi pierdut. Doar nişte semne răzleţe ar fi rămas şi poate că, dacă ar fi fost norocos, cineva în viitor ar fi descoperit vreo unul dintre ele şi s-ar fi bucurat, dar se putea la fel de bine ca ele să rătăcească în veşnicia timpului acestuia, care nu există decât pentru că noi ne naştem şi murim, iar asta trebuie să se numească într-un fel. Şi-a şters palmele şi s-a ridicat de pe bancă. Acum putea să se întoarcă şi să stea de vorbă pe îndelete cu bătrânul Meşter. Instinctul său funcţionase din nou şi întoarcerea la matca meseriei sale fusese cu folos. Ştia că acum făcuse alegerea potrivită, şi mai ştia că se va întoarce în vechiul său atelier şi va povesti. Va povesti cu mijloacele la care ajunsese acum şi poveştile pe care le va izvodi vor fi mărturii. Un singur lucru nu era foarte lămurit pentru Serghei: marturii la ce? Sau mai bine zis la cine? Povestirile lui nu-şi doreau un auditoriu, ele doreau doar se existe. Şi atât.

 Autor: Ion Manzatu

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s