POVESTITORUL – IV-


De trei zile se închisese în biroul lui de la decanat şi toată lumea era alarmată şi zăpăcită. Profesorul, pur şi simplu se încuiase pe dinăuntru şi refuza să deschidă. O grămadă de zvonuri apăreau şi dispăreau înghiţindu-se unele pe altele. Fusese un gest cu totul surprinzător, neaşteptat, pentru că venea de la un om care dominase atâta amar de vreme mica lor lume. La vârsta lui, avea vreo cincizeci şi doi de ani, mai rupea încă inimile unor studente care ar fi dat orice să petreacă o noapte în patul lui. Înalt, întotdeauna extrem de elegant şi mirosind discret a parfumuri scumpe, păşea cu pas egal şi elastic pe stradă, sau pe culoarele şcolii. Femeile simţeau venind dinspre el, nelămurit, o chemare ce le aprindea curiozitatea, ca să nu mai vorbim de imaginaţia puştoaicelor care abia intraseră în hora erotismului, şi care nu s-ar fi dat în lături de la aventuri exotice. Mai ales că era burlac, nu fusese niciodată însurat, nu se ştia mai nimic despre viaţa sa privată pe care o păzea cu străşnicie. Circula o snoavă confuză, pe care fiecare o modela după bunul său plac, o snoavă despre o relaţie de pe vremea când era tânăr preparator. Se spune că avusese câteva luni o relaţie cu o studentă din anul terminal. Totul şfârşise brusc în condiţii suspecte şi misterioase. O întreagă literatură se născuse din relaţia asta, pentru că nici profesorul şi nici fata nu dăduseră vreo explicaţie. De fiecare dată când cineva dorea să afle amănunte, cei doi deveneau ambigui, evazivi şi evitau diplomatic subiectul. Multe din femeile refuzate de bărbatul atât de râvnit scorniseră poveşti despre neputinţă, despre dimensiuni ruşinoase ale „socotelii”, despre porniri sado şi câte şi mai câte. Oricum, povestea aia fusese singura ce avusese ceva ecou public. Profesorul, pe măsură ce înainta în vârstă, devenea din ce în ce mai râvnit. E drept că şi tânăr fusese un bărbat frumos, dar timpul săpa în el toate semnele care adună femeile, care le ademenesc, fără ca acestea să poată rezista. Din păcate nimic nu era de făcut, bărbatul îşi întărea singurătatea pe măsură ce îmbătrânea. Acum, la vârsta aceasta, era cel mai râvnit, pentru că erau ultimele lui zile de mascul, şi femeile îşi doreau să-l încerce măcar o dată. Doar o dată. Iar el părea să nu bage de seamă nimic, mereu concentrat asupra carierei. Necruţător fusese în modul cum evoluase. Încă de foarte tânăr calculase cu precizie fiecare mişcare, învăţase temeinic fiecare protocol, şi-l respecta cu sfinţenie, îşi alesese întotdeauna cu grijă tabăra, intrase în politică, adică făcuse totul ca să-şi netezească drumul, iar acum nimeni nu se îndoia că va fi următorul rector. Era redutabil în bătăliile pe care le ducea şi n-avea strop de milă faţă de adversar, pur şi simplu simţeai bucuria cu care-l striveşte, şi cum o face public. Cu cât mai mulţi martori, cu atât mai multă publicitate. Studenţii nu-l iubeau foarte tare, dar se temeau să se pună cu el, aşa că acceptau stilul său plat, fără culoare; o sumă de informaţii seci, nimic altceva şi multe dintre ele vechi, nefolositoare, ieşite din uz. Pentru el totul se oprise la câteva personalităţi din tinereţea sa, multe dintre ele profesori ai săi, pe care fusese obligat să-i studieze. Repeta la nesfârşit nişte principii răsuflate dintr-o altă lume, dintr-o eră care se ura pe ea însăşi. Era un profesor prost care avea o carieră strălucită. Aceasta fusese adevărata sa vocaţie: să imagineze un mod infailibil de a face carieră. Nici un gest oportunist sau obedient nu era uitat, nici un gen de lovitură, sau vreo manevră, nici o modalitate de manipulare nu erau lăsate de-o parte. Ştia totul, Profesorul, şi mai ştia să studieze cu atenţie fiecare hârtie venită de la vreun for. Toate aceste hârtii erau treptele pe care îşi clădea fiecare etapă. Pentru toate acestea era foarte temut în şcoală, iar colegii săi, de cum aflau că el îşi doreşte ceva se grăbeau să-l lase să obţină, pentru că nu avea nici un rost să te opui. Nu te alegeai decât cu necazuri, cu daraveli care-ţi luau o groază de timp să le îndrepţi.

Şi dintr-o dată povestea asta cu el care se închide în cabinetul său de decan şi refuză să iasă. De trei zile n-a deschis uşa, n-a răspuns la telefon, nici la e-mailuri. Toţi colegii săi se temeau cel mai mult şi mai mult să nu afle presa. Putea fi cine ştie ce manevră scornită pentru vreo lovitură în care avea nevoie de multă publicitate. Avea nevoie de presă pentru a se aşeza pe un piedestal şi-ai trimite pe ei, pe toţi, pe linia a doua. Cu toţii se gândeau la ce făcuseră în ultima vreme, îşi puneau febril ordine în hârtii, îşi scriau cu toţii planul cursurilor, îşi completau condicile, mă rog, se pregăteau de ce era mai rău. Profesorul nu făcea niciodată ceva gratuit şi nici în folosul obştii, cu toate că mereu vorbea despre faptul că trebuie să existe o gândire colectivă şi acţiuni purtate întru folosul tuturor. Mereu vorbea despre echipă, despre efortul comun. Ajungea să strige, să dădea exemple din istorie, de pe la alte universităţi de succes, dar în tot timpul acesta avea grijă să aşeze rezultatele pe panoul său de onoare. Aşa că toate lumea se întreba, ce dumnezeu pune la cale, acum?! Cariera lui se apropia de apogeu, la următoarele alegeri va fi ales rector, era şeful filialei judeţene a unui partid şi una dintre figurile marcante din conducerea centrală, prim-vicepreşedinte, sau ceva de genul acesta; în fapt omul din umbră care hotăra multe din direcţiile de urmat. Ce mai punea la cale? Ce voia să obţină acum folosindu-i pe ei? Secretara sa nu înceta să sune pe toate telefoanele, să-i trimită sms-uri, întrebându-l de hrană, de somn, de alte nevoi, dar biroul era mut şi ei ascultau pe la uşi să înţeleagă dacă mai trăieşte sau s-a prăpădit, doamne fereşte! Abia în aceste trei zile au înţeles pe deplin, cu toţii, câtă putere are acest om. Câtă putere are asupra lor, şi, în acelaşi timp, au înţeles pe deplin cât de tiranică fusese ascensiunea lui. Absenţa sa fizică, claustrarea aceasta voită, întărise şi mai mult imaginea forţei cu care îi domina. Nici unul dintre ei n-ar fi recunoscut asta faţă de ceilalţi, dar grija cu care rostuiau amănuntele birocratice, modul cum verificau iară şi iară ca toate detaliile funcţionăreşti să fie în cea mai perfectă ordine, grija asta trăda spaima că omul acesta poate să le dea viaţa cu totul peste cap. Recunoşteau în felul acesta indirect că erau legaţi indisolubil, erau la discreţia voinţei unui om mic, ambiţios, capricios, egofil. Îşi dădeau pe deplin seama abia acum că sunt cu totul vânduţi unui om, unui singur om. Se priveau cu alţi ochi. De cum se vedeau, liste lungi de păcate, de laşităţi, de compromisuri se înşiruiau în minţile lor, şi fiecare îl condamna pe celălalt pentru slăbiciunea rostogolită cu sârg de-a lungul timpului. Întâmplarea asta pusese o oglindă în faţa lor, şi începuseră să se vadă aşa cum erau de fapt, cum deveniseră. Din nefericire era prea târziu, fiecare dintre ei era prins adânc în mlaştina aceasta, şi oricum ar fi evoluat lucrurile ei trebuiau să-şi termine existenţa profesională în felul acesta. Nu mai aveau nici o şansă să schimbe ceva, ba, dimpotrivă, ei trebuiau să lupte acum ca nimic să nu se schimbe, pentru că ştiau bine, nu ar face faţă unor condiţii noi. Prea mult timp, prea mulţi ani se antrenaseră în sistemul acesta, iar acum, ca nişte soldaţi orbi, executau din reflex ordinul primit.

La sfârşitul celei de a patra zi, uşa cabinetului se deschise şi în prag stătea drept, relaxat, Profesorul. Aparent fără nici un motiv, secretara s-a ridicat în picioare şi-l privea pe omul acesta atât de temut. Trecuseră patru zile de când stătea închis în biroul său
şi el arăta de parcă nimic nu s-ar fi întâmplat. Costumul era ca scos din cutie, nici o cută pe sacou, sau pe pantaloni. Colţul discret al batistei albe, întotdeauna albă şi probabil uşor scrobită punea în evidenţă culoarea stinsă a stofei foarte scumpe. Cămaşa avea piepţii netezi, imaculaţi, iar cravata cu nodul dublu, strâns perfect atingea baza de jos a centurii, nici un milimetru mai sus sau mai jos. Obrazul bine ras avea o prospeţime matinală, arăta odihnit şi relaxat ca în fiecare zi. Femeia ştia că omul nu mâncase nimic de patru zile, pentru că plecase seara foarte târziu, aproape de miezul nopţii, iar dimineaţa, înainte de şapte, era la serviciu aşteptând un semn din biroul zăvorât. Cu tot acest post, cu toate zilele petrecute în biroul care nu avea o canapea, sau un fotoliu mai larg, acest om arăta impecabil. Era impresionată; nu, nu se putea spune aşa. Era înfricoşată. Un tremur abia simţit îi străbătea tot corpul şi încerca din răsputeri să facă faţă situaţiei. „Mâine dimineaţă la ora unsprezece să convoci o şedinţă cu toate catedrele. O seară bună, Angela.” Profesorul ieşi, cu pasul său elastic şi măsurat din totdeauna. Rămasă singură, femeia a simţit cum o presiune uriaşă a ieşit pe uşă odată cu omul acela. Stătea în picioare şi-o podidise plânsul, plângea cu faţa îngropată în mâini, iar în mintea ei se conturau clar gândurile pe care încercase de atâta amar de vreme să le oprime. Acum nu se mai putea face nimic, după toată situaţia prin care trecuse în aceste patru zile nu mai putea să nu recunoască ceea ce începuse să ştie de ani buni, de foarte mulţi ani. Ea terminase ştiinţe politice, facultate pe care n-a înţeles niciodată de ce a făcut-o. Probabil pentru că-i plăcuse cum sună: „Ştiinţe politice”, părea un domeniu foarte misterios şi plin de responsabilitate. Foarte repede a înţeles că nu are nici o legătură cu ceea ce încercau profesorii ei s-o înveţe. Mulţi dintre ei, la rândul lor nu ştiau cu ce se mănâncă ştiinţele astea politice, totul se desfăşura după instrucţiunile venite de la minister, după materialele găsite te miri pe unde şi după ce mai prindeau pe internet. A trecut prin cei trei ani tocind cu disperare în sesiuni, iar când totul s-a terminat a refuzat să se gândească la un master, sau alte născociri academice. Ea avea nevoie de-o slujbă, ştia asta, o slujbă care s-o scoată din condiţia de aspirant. Aspirant la ce? La cai verzi pe pereţi, la vise că va intra în diplomaţie, că va fi în echipa vreunui politician de succes? Că va contribui la propăşirea ţării? Cu ceea ce învăţase în facultate nu se putea conduce nici o dugheană; şi mai grav era că nici nu ştia dacă era ea de vină sau sistemul. Vorbea mereu urât despre facultate, deşi ştia că ea se aruncase orbeşte, fără să gândească, fără să se întrebe care-i va fi viitorul, şi cu toate acestea nu voia s-o recunoască în ruptul capului. Când a auzit de postul ăsta a simţit că aici va fi viaţa ei. Universitatea de Arte! Adică un loc doar cu oameni aleşi, cu artişti şi cu studenţi capabili, talentaţi, curajoşi, boemi. O! Doamne, ce lume?! Ce lume aleasă! S-a încredinţat cu totul Domnului, cu rugi fierbinţi. Mergea zi de zi la Mitropolie şi aprindea lumânări, se ruga îndelung şi apoi se întorcea acasă să studieze bibliografia de concurs. Sistemul de tocit deprins în anii facultăţii i-a prins acum teribil de bine şi s-a prezentat excelent la concurs. Dar şi relaţiile unchiului, ca şi un plic groscior cu bani, de care a aflat peste ani, au contribuit la succesul ei. Femeia se lăsă pe scaun şi plânse îndelung aşa cum o făcuse de multe ori în cei douăzeci şi trei de ani de slujbă.

 Autor: Ion Manzatu

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s