POVESTITORUL – II –


Trenul a tras la peron scârţâind îndelung. Vagoane vechi, scâlciate de timp şi de efort, s-au oprit obosite la peronul pustiu, vagoanele unui tren ce mergea ore-n şir, ziua şi noaptea, monoton, hurducat, scrâşnit. Din tren coborâră trei persoane. Atât, trei persoane. Una dintre ele, un bărbat de aproape şaizeci de ani se opri la scara vagonului şi cercetă gara proaspăt renovată. Strălucea gara de vopselele noi, de materialele lucioase, glazurate, sclivisite. O gară străină acum pentru el, un om care trăise în oraşul acesta mult. O!, mult, mult timp, şi care pierduse ore lungi aici în gara altă dată familiară, prietenoasă, cu nopţi în care călătorii se amestecau cu cheflii veniţi pentru un ultim pahar, sau pentru o masă întârziată. Altceva nimic, decât un motiv pentru prelungirea petrecerii, pentru întâlniri care păreau întâmplătoare, dar care, de fapt, erau căutările înfrigurate ale unor oameni singuri, care-şi doreau să petreacă alte câteva ore în compania unor convivi cu care să vorbească. Doar să vorbească şi-atât despre rosturile unei lumi cu care nu prea se împăcau, de care se înstrăinau pe măsură ce venea bătrâneţea. Şi începeau conversaţiile lungi, amestecate, întrerupte; dezbateri aprinse, sau domoale, după cât de încinse erau spiritele. Mesele micului restaurant erau mai tot timpul ocupate în tot lungul nopţii, şi când soarele se ridica deasupra vagoanelor, iar chelnerii ridicau scaunele pentru ora de pauză obligatorie, grupurile se destrămau ştiind că în viaţa lor este ceva sigur, ceva ce nu se va schimba niciodată: restaurantul gării. Dar, uite, în gara asta, restaurantul dispăruse, fusese desfiinţat. În faţa omului stătea o construcţie străină, rece, distantă, cu totul lipsită de farmecul boemei de altă dată. El nu văzuse niciodată gara aceasta atât de pustie, pe peroanele ei nu se aflau decât cei trei călători ce coborâseră amorţiţi de lunga călătorie. Adică doi, plus el. Şi cei doi se îndreptau grăbiţi spre ieşirea din gară, aproape alergau, căutând să dispară, să se afunde în vâltoarea unor interese numai de ei ştiute. Era o senzaţie stranie, nefirească să stai şi să priveşti o gară complet goală. O gară. Oare ce însemna o gară pustie ca asta? Senzaţia de sigurătate, de străin, de abandon începea să devină paralizantă. Îl secătuia pur şi simplu, îl îndemna să caute primul tren cu care să iasă din lumea aceasta pe care n-o cunoaştea sub nici un chip. Ce semnificaţie subtilă o mai fi având contactul cu oraşul ce-i adăpostise copilaria şi prima tinereţe? Când trenul s-a pus în mişcare şi s-a urnit spre depou, omul a rămas complet singur, în locul pustiu. O siluetă întunecată, neclară în mijlocul spaţiului deşert. Geamurile gării străluceau în soarele dimineţii; şinele aruncau sclipiri molatice din loc în loc; stâlpii peroanelor, proaspăt vopsiţi, reflectau fantomatic fiece mişcare a păsărilor ce ciuguleau sprinţar pe peroane, printre pietrele terasamentului. Panourile electronice de afişaj, clipeau necontenit menţinând pentru nimeni anunţuri care curgeau la nesfârşit. Era un tablou foarte trist, şi omul se simţea cumplit de singur şi de nesigur în gara aceasta. Lipsise din oraş douăzeci şi cinci de ani, şi dorul, chemarea sângelui îl făcuseră să-şi dorească aprig momentul revederii, al revenirii sale definitive. Călătoria asta nu era întâmplătoare, momentul ei fusese ales cu grijă, omul se pregătise minuţios, amânase, aşteptase, căutase momentul cel mai prielnic, cel mai bogat. Momentul acela care trebuia să prilejuiască o reîntâlnire emoţionantă, explozivă. O întâlnire care să consume energii sfâşietoare, ca nişte focuri de artificii; cu multe, cu foarte multe, cu nesfârşit de multe emoţii, de toate felurile, de toate nuanţele; unele subtile, intime, altele zgomotoase, la vedere, spectaculoase. Dar el stătea acum într-o gară pustie, rece, proaspăt vopsită, strălucitoare şi străină. Hotărât lucru asta nu era gara oraşului său. Nu era de fel gara sa! Bărbatul îşi prinse chingile sacului de spate pe umeri şi se grăbi să părăsească locul pustiu. Dorea să-şi regăsească oraşul după atâta amar de vreme. Mersul său semăna mai degrabă cu o fugă oarbă, bezmetică, fără orizont, o fugă care încerca să-l scape din strânsoarea frustrării pe care o resimţea înfiptă tot mai adânc în suflet. Gara fusese zeci de ani spaţiul familiar al oraşului, generaţii întregi îşi perindaseră destinele prin interiorul ei: plecări pline de speranţe, spre zări care neapărat puteau schimba ceva, care puteau aduce ceva; o experienţă, o soluţie, o nădejde; sau veniri, uneori ale învinşilor, alteori ale victorioşilor împăunaţi de succes, dar de fiecare dată exista în gară simţământul unei îmbrăţişări familiale de bun venit. Şi dintr-o dată spaţiul acesta se transformase într-un loc inert, ce pe deasupra părea cu totul nefolositor, ieşit din viaţa oraşului, rupt din cursul destinelor lor, al celor care îşi potriveau speranţele cu o aventură care începea şi se sfârşea aici. Bărbatul pătrunse în holul central şi pentru câteva minute urmări jocul rândunelelor ce cuibăreau sub tavanul înalt, arcuit. Alt rând de cuiburi peste cele distruse de intervenţia nepăsătoare a oamenilor. Se părea că doar ele sunt interesate să aducă gara aceasta în condiţia ei veche, s-o apropie de viaţa firească. Se răsucea pe călcâie urmărind zborul aparent fără noimă al păsărilor şi-l încerca o firavă speranţă: se poate ca odată, cândva, gara să devină din nou locul unde oamenii oraşului să se regăsească, să-şi alăture existenţele vorbind despre câte cele: nevoi, bucurii, nădejdi, să-şi alunge singurătăţile legând vorbe, născând povestiri. Avea, poate, să curgă iar noianul de întâmplări trecute de la unul la altul, comentate, cu soluţii propuse în pripă sau desprinse din alte vieţi, ce se rostuiseră după aceleaşi tipare. Poate că va deveni din nou gara aceasta plămânul sănătos al oraşului, care va respira suflul lumii largi, aspirându-l adânc, sănătos, şi-l va sufla în afară până hăt, departe, împestriţând omenirea cu seminţele zburătăcite ale acestor locuri. Chipul omului se lumină privind zborul viguros ale păsăretului harnic. Nu-i nimic, îşi spuse, totul este trecător.

 Autor: Ion Manzatu

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s