POVESTITORUL I


Motto:

Un roman car ar fi avut succes.

Dacă era scris altfel.

PRECIZARE

Aceasta este povestea unei lumi. O lume care se poate săvârşi lângă tine, şi pe care tu n-o bagi în seamă, nu te priveşte.

Dar te poate cuprinde, şi dacă nu eşti puternic, îţi hotărăşte viaţa.

La fel de bine, ai putea să atingi liniştit bătrâneţea, fără să ai habar că aşa ceva poate exista.

Într-un cuvânt, este o carte despre o lume obişnuită.

De altfel, în existenţă, neobişnuitul nici nu există; vorbim noi despre el, pentru că ne plac poveştile cu zmei şi feţi-frumoşi.

Pârâul acela străvechi, altă dată pierdut pe fundul unui lac bogat, abia dacă mai purta un fir de apă. În unele locuri malurile lutoase ţineau aproape, iarba creştea înaltă, se apleca peste unde şi le ascundea cu totul. Din hăţişul verde de buruieni, aspru şi bogat, ţâşneau ici, colo flori rozalii cu un parfum discret, dar foarte ademenitoare pentru insectele de tot felul. Pentru insecte forfoteau broaştele pe sub ierburi, bălăcindu-se, curtându-se, veghind şiret zborul vreunei gâze. Hăţişurile felurite dobândiseră cu timpul o dezordine sălbatică şi supărătoare pentru spiritul unui orăşean nevolnic, mereu tentat să tundă, să plivească, să taie, să tragă la sfoară. Desigur, aici, pentru un astfel de spirit, totul scăpase de sub control, se destrăbăla într-o mare neorânduială. Din loc în loc, pe lângă trunchiuri de cătină sălbatică, câte o salcie plângătoare îşi apleca crengile până aproape de vârful ierburilor şi ascundea discret o palmă, două de pământ. Într-un astfel de loc, ca să întregească dezordinea, se aciuaseră câţiva boschetari, care căraseră oarece pietre, bătătoriseră pământul câţiva metri pătraţi şi încropiseră o vatră sărăcăcioasă. Se strângeau doar către noapte lângă flăcările tremurătoare, şi de cele mai multe ori adormeau după o ceartă arţăgoasă, în zgomot de voci sparte, răguşite, care se linişteau greu. Era viaţa lor de vară. Se instalau de cum dădea colţul ierbii, cum se zbicea pământul şi puteau să-njghebe o tabără de noapte. Apăreau către asfinţit, uneori cu toţii, alteori răzleţi, aciuându-se sub salcia ce putea să-i adăpostească. Nu erau decât patru, trei bărbaţi şi-o femeie; o femeie tânără, foarte tânără se putea spune, cu toate că sub nici o formă nu realizai cam ce vârstă are, şi doar momâile sânilor mici te duceau cu gândul la ceva feminin.

Luna mai se sfârşea, şi-n după amiaza caldă lumina îşi schimba înfăţişarea pe nesimţite. Fusese o zi însorită şi către prânz totul strălucea înfocat; poteca prăfoasă, năpădită uneori de ierburi, firele proaspete ale plantelor crescute viguros, solzii apei ce vălureau neregulat, frunzele sălciilor, sau a cătinei sălbatice. Era cald şi totul era proaspăt, era tânăr, abia scăpat pe deplin în primăvară. Primii maci înfloriseră şi întăreau un sentiment de siguranţă, un imbold spre bucurie, spre răsfăţul luminii strălucitoare. Asta fusese către prânz, pentru că acum lumina se schimbase, bătea spre un galben molatic, ca prefirată prin miere. Căldura se domolea, o simţeai cum se ridică agale din ţărână, înfierbântând firele de iarbă. Glasul insistent al unui cuc se muta de colo, colo semn că-şi căuta loc sub soare.

Sprijinită cu spatele de trunchiul salciei, tânăra femeie privea pungile de plastic din faţa ei. Le suflecase la gură şi cerceta pe rând conţinutul fiecăreia. Stătea pe vine, aproape atingând pământul, cu genunchii la gură, cu coatele sprijinite în rotulele proeminente, frecându-şi îngândurată obrazul de antebraţul subţire. Fuma o ţigară fără filtru şi aproape la fiecare fum scuipa firele de tutun ce i se lipeau de buze. Trăgea fumul adânc, îşi freca obrazul de antebraţ şi privea nehotărâtă conţinutul pungilor: ceva oase, câteva bucăţi de carne crudă, nişte mezeluri ce se iţeau dintre afumături şi bucăţi de slănină, iar în ultima pungă ceva legume amestecate de-a valma. Era evident c-ar fi vrut să încropească o cină dar nu se putea hotărî ce anume să facă. Parcă ar fi făcut ceva gustos, de sărbătoare, dar prea era multă muncă, bătaie de cap. Nici să perpelească la repezeală cărnurile n-ar fi vrut şi simţea un fel de sfârşeală care n-o lăsa să ia o hotărâre. Se ridică şi cotrobăi în fundul unei boccele, scoase o doză de bere, o desfăcu şi bău îndelung, însetat. O clătină apoi, să-şi dea seama cât mai rămăsese, râgâi zgomotos şi-şi aprinse o nouă ţigară. Îşi privi picioarele fără motiv, privea labele mici încălţate în nişte pantofi sport, un fel de tenişi ceva mai de soi; îşi mişca vârfurile şi aştepta să se întâmple ceva. Apoi un gând îi trecu prin minte şi plecă în susul pârâului să adune lemne pentru foc. Lângă firul apei se simţea umezeala care, la ora asta nu era încă răcoroasă, dar ridica un parfum amestecat, în care se simţeau şi delicatele flori, şi sevele din firele de iarbă, dar şi izul de putreziciune al mâlului. Femeia privi malul în susul apei cercetând mulţimea florilor primăvăratice, apoi se apucă şi culese cam doi pumni de flori amestecate. Îi plăcea tare mult să-şi facă ceai dimineaţa din florile astea, aşa proaspete, aşa pline de lumina zilei. Ieşea un ceai parfumat care-i lua cu mâna mahmureala de cu seară, un ceai ca o sevă trasă direct din pământ, cu toată puterea lui, cu toată vlaga, cu toată sămânţa pe care o are el acolo înlăuntrul lui. Îi plăcea să se gândească la sămânţa pământului, se gândea la ceva care era ca şi sămânţa bărbatului, dar nu întocmai; era mai deplină, mai adâncită în simţuri. Nu ştia de ce, dar o treceau fiori când se gândea la sămânţa pământului. Cucul se auzea când deasupra ei, aproape, când hăt în cine ştie ce colţ al cerului. Femeia a chicotit, a băgat mâna în buzunarul pantalonilor şi-a strâns banii, scuturând pumnul şi împingându-l în sus. Voia să-i arate cucului prin stofa pantalonului că are bani. Anul acesta a prins-o cu bani. Muncise peste zi la o doamnă, făcuse curăţenie; lună făcuse nişte acareturi de pe lângă ditamai căsoaia, nişte acareturi de vară în care să stătea musafiri mai nepoftiţi, mai de mâna a doua. Rude sărace de pe la ţară, ori cunoştinţe de ocazie, spunea doamna, o femeie ce i s-a părut cumsecade cu ea. O femeie care a mai chemat-o şi la sfârşitul lunii ce va să vină, c-a fost mulţumită de munca ei. Dacă toată vara va munci la casa aia poate să strângă ceva bani. Era grijulie cu banii câştigaţi. Pentru mesele ei se mulţumea cu ce aduna de prin pieţe, de pe la negustorii din cartier, care-i dădeau ce-ar fi trebuit să arunce, sau cu ce agoniseau bărbaţii. Erau zile când nu mânca nimic, dar nu se îndura să cheltuiască. Aşa era de mică, aşa învăţase de la fata ce-o hotărâse să rămână pe stradă, îi arătase canalele, îi arătase cum să-şi capete dreptul ei, dar şi cum să ia cu hapca la cea mai mică ocazie. Măi întâi lipsise de acasă ziua; pleca dimineaţa, venea seara, apoi a început să lipsească cu zilele şi parcă nu s-ar fi întâmplat nimic, nimeni n-o băga în seamă. Încetul cu încetul s-a înstrăinat cu totul şi nu s-a mai întors. Mai primea ceva veşti întâmplător, veşti pe care nu le băga în seamă, şi nimeni n-o căutase vreodată, nimeni din familia ei.

S-a întors sub salcie cu braţele pline de lemne, a băut restul de bere şi s-a simţit vlăguită. S-a uitat din nou
la cărnurile întinse pe jos, musca începuse să se adune, aşa c-a strâns punga cu mezeluri, a legat-o la gură şi-a atârnat-o într-un cui pe care-l bătuse cineva în trunchiul copacului. Carnea şi oasele le-a aruncat într-o oală, a adus apă de la pârâu şi s-a pregătit să facă focul.

 Autor: Ion Manzatu

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s