Poezii din vol. <>


DREPTUL LA NEMURIRE

Uneori

îmi vine să cred că ceaţa

e-o intrare în lumea de la-nceput

în care toate lucrurile sălăşluiau împreună

fără ca ele să fi ştiut

Ce minunat trebuie să fi fost

să-ţi schimbi în fiecare clipă identitatea!

ca într-o mare călătorie prin lumi

şi-apoi nimic să nu mai ştii pe de rost

Nimic nu era

mare

nici mic

nici sunet

nici culoare

Totul era

numai ură şi dragoste

Totul era

nedumerire

Pentru memoria

care-n curând avea să ne ia

dreptul la nemurire.

MENITĂ SUNT SĂ PLEC CURÂND

Ci iată-mă:

eroare pe-o tâmplă de pământ

de mine desprinzându-mă

până mă-ntunec

până din nou voi fi punct

umilul punct…

Mă-ntâmpină în mine ceaţa –

menită sunt să plec curând

Până atunci voi înflori

într-un imens şi trist sărut

şi devorată de lumină

rămân o casă mişcătoare

cum melci cu balele uscate

la întâmplare duşi de vânt.

EPIFANIE

Ci iată-mă:

în orizontul auroral

al firii –

deschidere

lumină

Născându-mă

din mine

eu sunt

deja iubire

Mă poţi numi Eva –

sunt ziua

sunt noaptea ta

Cât timp rămân

de pază

la Poarta Cerului

desferecă-mă de mine

şi-ai să te naşti şi tu,

Adam!

De fapt

nu sunt sigură

că sunt eu Eva

ştiu doar că

ocup un teritoriu

împrejmuit

de existenţa mea

Pot fi oricine

oricine altcineva

numai să vin

să vin ascunzându-mă

în proprii mei paşi

Urăsc plecările –

ele sunt

numai ascunsul

fără mine

Ele pun

în aceeaşi clepsidră

iubire şi ură de iubire.

PYTAGORA

O, Pytagora,

întoarce-ţi tabla

să-nchidem universul

într-un număr!

Poate că Atlas

s-ar trezi din somnu-i

şi n-ar mai ţine cerul

pe un umăr

Mai lesne

muzica astrală

ne-ar cuprinde

şi cifre reci doar

ne-ar dansa pe gură

Noi înşine

doar cifre muzicale-am fi

şi viaţa-ar deveni

cu mult mai pură.

ÎNTRE FIRE ŞI GÂND

I

Cheamă-mă! –

tu eşti

însăşi chemarea firii

a firii care se dăruie

Ocroteşte

adevărul nostru

dezvăluit

în pragul cuvântului

Eu sunt

undeva

între fire şi gând:

jumătate frumuseţe

jumătate adevăr

Dăruie-mi

libertatea

de a asculta

porunca firii

şi prin ochii ei

să contemplu

înălţimea locuirii mele.

FAVOARE

În ochii mei

a izbucnit lumina

în mine adunată

nici nu ştiu

şi astfel eu

am devenit regina

din lumea de pustiuri

şi de viu

Mă învelesc în slove

mereu ca-n altă haină

mereu mă las furată

de-un farmec ce s-a dus

şi jocul se repetă:

aceea;i sunt;i… nu-s

Mereu rămân străină

de mine

nu m-aud

aşa că mie însămi

nu-mi sunt

decât o taină

Ştiu lucrurile de povestea

de umbra lor în mine se revarsă?…

Abia le-ating

şi-n prelungire firii

ideea nechemată iar se lasă

Eu însămi sunt favoarea

ivirii în lumină

De-atâta strălucire –

ajunsă –

mă aprind

şi ard cu nepăsarea

de fiecare clipă

a focului nestins

numit de greci destin.

MIRAREA

Mirarea doar –

ştiu –

ea a fost principiul

celor ce

nu ştiau să vadă

De-aceea poate

când ai apărut

întunecoase muzici

m-au pătruns

şi-am învăţat să zbor

ascuns

şi nu ştiam că

mituri gem în mine

nu, nu ştiam că

sunt bogată

De-atâta

nebănuită fericire

cred

sufletul mi s-a topit

şi n-am băgat de seamă

că nu mai eşti cu mine

Oare atunci să fi murit?…

 Autor: Olga Alexandra Diaconu

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s