Pe pragul timpului alb


Pe pragul timpului alb

I-ai dat paingului

sporul înalt de-nţelepciune

că firul lui

subţire

ca duhul plutitor

tristeţii din oglindă

i-ajunge ca să-i fie

odaie, foişor şi tindă.

Asemeni lui m-ai plăsmuit,

răscrucilor cărări şi strune

pe care niciodată

n-am reuşit să plâng

şi nici să strâng

în mreaja lor

( eu, vânător de-austru

şi-al nopţii Tale

robul)

aghiazma lacrimei cu rod ascuns

cum el îi prinse bobul.

Hambarul gol îmi înfloreşte

când simt cum treci prin mine,

Tu, boare de stihiră nouă…

Am zeci de strune-ntinse pe căluş

spre agrăirea buchilor de rouă.

N-ai vrea cumva pentru culesul lor,

măcar pe-un început de veşnicie,

să-mi împrumuţi lumina ca arcuş?

 Autor: Dumitru Ichim

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s