O carte, „Năzăriri”de Mihai Miron, pe placul sufletului meu


O carte, „Năzăriri”de Mihai Miron, pe placul sufletului meu

La început de an, la sugestia prietenului meu Ioan Romeo Roşiianu, am reuşit să citesc o carte antrenantă, cu subiecte şi teme multiple, plină de învăţăminte, scrisă din viaţa autorului ei, Mihai Miron. Autorul ne conduce prin epoci diferite şi ne arată că şi în viaţa cotidiană trebuie să gândim, să avem principii şi coloană vertebrală, să ne iubim ţara, să ne intereseze viitorul ei.

Cele 42 de articole, care la fel de bine pot fi editoriale deoarece au valoare intrinsecă şi deşi au fost publicate de autor la editura IULIUS Baia Mare, colecţia Media în 2005, acum 10 ani, adevărurile spuse atunci de Mihai Miron, omul de Radioteleviziunea română, dar şi de ziaristul Mihai Miron sunt mereu actuale. Pentru că acesta nu uită amănuntele!

Iată ce spune despre televiziune: „Televiziunea satisface false nevoi spirituale, aplatizează opinii şi gusturi artistice. (…) O televiziune condusă de audienţă merge sigur spre banalizare, omogenizare, exigenţă minimă, renunţare la artă, ştiinţă, la cultură în programele sale.” Într-un alt articol, fostul director de departament al RTV ne vorbeşte despre „ASEMĂNĂRI ŞI DIFERENŢE între REPORTAJUL ŞI ANCHETA de televiziune.” Ca să nu plictisească, ne prezintă câteva personaje dragi lui sau cu care s-a intersectat, cum ar fi: realizatorul TV Tudor Vornicu, nea Biju, lelea Maria Arpagic din Gorj, scriitoarea Elvira Ivaşcu, vecinul şi prietenul lui din tinereţe, evreul Ozi, profesorul Marin Voiculescu, regizorul Paul Sireteanu, etc.

Cartea o citeşti cu nesaţ deoarece nu are fragmente redudante iar axiomele vieţii trăite de autor cât şi experienţele prezentate te îndeamnă să citeşti întreaga carte pe nerăsuflate.

Despre politicienii români, autorul afirmă: „…după 20 de ani, mă îndoiesc de promisiunile tuturor politicienilor făcute înainte de alegeri, mă îndoiesc de intrarea în nu ştiu mai ce, mă îndoiesc de calitatea anotimpurilor româneşti. Doar un lucru îmi este clar, că pentru noi iarna nu-i ca vara şi ştiu şi de ce – pentru că nici Bucureştiul nu-i ca Timişoara.” În „Dreptul la opinie. Băgatul mâinii-n buzunar”, dl. Miron zice despre aceiaşi politicieni: „Iată promisiuni de care noii guvernanţi se ţin: S-a spus că va creşte preţul abonamentului telefonic? S-a spus! Şi … a crescut. S-a spus că va creşte preţul energiei electrice? S-a spus! Şi ce, nu creşte? S-a spus că va creşte costul la gaze naturale? S-a spus! Şi…uite, creşte! S-a inventat, de ăia vechi, rovigneta? S-a inventat! Au spus ăştia noi, că o vor desfiinţa? Nu, n-au spus şi n-au desfiinţat-o!”

Despre Revoluţia română: „…pentru mine Revoluţia Română din 1989 a fost ca o nebunie frumoasă care ne-a adus colinde adevărate de Crăciun, frăţietate timp de câteva zile şi speranţe aşişderea. Ce s-a ales de frăţietate? Vedeţi şi dumneavoastră, mai ales la televizor, unde aţi văzut şi revoluţia: certuri, insulte de tot felul, ură şi minciuni, îndeobşte electorale. Ce s-a ales din speranţe? Mai nimic pentru omul obişnuit: şomaj controlat, muncă la negru, prost plătită, exod de tineri şi mai puţin tineri peste hotare, produse câte vrei pe tarabă şi lipsă de parale în buzunare pentru cei mai mulţi, pensionari greu de suportat pentru cei activi, copii lipsă de la şcoli, câţiva îmbogăţiţi peste noapte sau peste luni de afaceri grele- de cele mai multe ori cu şi în defavoarea statului.”

De remarcat faptul că apelează la glume sau bancuri de pe vremea lui Ceaşcă, pline de învăţăminte. Apoi mai descoperim în „Năzăriri”un patriot în adevăratul sens al cuvântului, vezi articolul „Prietena mea, Dacia” ( e vorba despre automobil) sau „Mă mir” ori „Lăsaţi tinerii…”.

Mihai Miron abordează şi alte teme (şi tare ale societăţii postdecembriste), cum ar fi: religia („Radiografii în Alb”), sistemul sanitar („Ce se întâmplă, doctore?”), economie („Cum?”), turnătorii la securitate, foşti membrii PCR, actuali: „democraţi, europeni, pe alocuri regalişti, anticomunişti, antisârbi, pro CE, por NATO, pro Vita, pro TV, pro-movabili”, generaţia pierdută („Mă mir”), piaţa cea de toate zilele, care reprezintă pentru români „locul unde se cumpără, unde se vinde, unde se negociazp ceva. Aşa a fost istoria noastră cea care ne-a creat şi limba, să tot cerem, să tot dăm, să vindem şi să primim în şi la piaţă. (…) Serioase, sobre, exprimând înalte sentimente umane: Libertate în 1989 în Piaţa Romană şi Piaţa Palatului, Democraţie în 1990 în Piaţa Universităţii, Drepturi sindicale în 1991 în Piaţa Victoriei şi de atunci mai tot mereu în Piaţa Victoriei sau cea de la Leu, Monarhie sau Republică pe drumurile dintre pieţe.”

M-a impresionat şi „Limba noastră cea uitată” şi după ce autorul ne „traduce” ce înseamnă fântână (ciutură), vătrai (cociorvă), flăcău (dănac), femeie păcătoasă (drăcoaie), vreme călduţă (moleşniţă), etc., iată ce text ne propune autorul: „Miercuri desniţă, se sculă drăcoaia de vecină, luă apă tăcută din ciutură, barba lui Dumnezeu – făcută la seceriş – din cuiul casei, stropşi focul cu cociorva de ridică bobota cât statul de om şi, după ce boteză stâlpii şi pietrele bolţii, puse la foc ceaunul cel mare şi negru să facă o zamă de galiţă şi curechi. Gătejele ardeau tare şi fumul ieşea hojma pe hogeag, de ziceai că-i pară-n curtea ei. Dintr-o latură, de pe un ţol, se ridică şi muma a bătrână care, cu o căţuie într-o mână şi cu lumină în alta se plecă asupra pruncului şi-i ursi să ajungă dănac. După o vreme, după fiertul zămii, luă melesteul şi bătu făina de păpuşoi în apa hierbinte până se-ntări mămăliga aşa ca o pită mare, galbenă şi aburindă. Atunci scoase totul în tindă, puse pe masă o scoarţă cu arnici, pe ea tablaua cu merinde, scoase stupuşul de la ţuică, făcu trei cruci, bău şi dete şi lehuzei: Bea femeie şi gândeşte-te de bine, ca să-ţi vină tatăl la copchil, să fie de priinţă, să aibă în tot vacul! Cu năvalnic să-ţi chemi omul şi toată vremea vieţii voastre molaşniţă să fie!”

Şi aşa cum a spus şi lectorul de carte, scriitorul Ioan Romeo Roşiianu, în postfaţa cărţii: „Prof. dr. Mihai Miron, crează premiza unei lumi numai a cuvintelor bune, rodnice, luminatoare, a unei lumi în care cuvintele pot fi strunite, învăţate, şcolite să se supună, dresate să spună exact numai ce simte, gândeşte şi trăieşte semnatarul lor”,

Cine n-ar începe anul cu o asemenea lectură?!

Gelu Dragoş

 Autor: Gelu Dragoş

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s