DREPTUL LA NEMURIRE IV


DOAR ŢIE SĂ-ŢI FIU VIS

Hai, lasă-mă

să mă retrag în taină –

misterul este haina mea de gală

Adoarme-mă

de vrei să vezi

în mine cum transpare lumina

grea

opală

Mă scoate-apoi din taină

din veşnicul abis

rotindu-ţi tulburarea

prin petele gălbuie

ce-apar pe-al meu iris

Şi mâna ce desparte

lumina de-ntuneric

mă va reda întreagă

Doar ţie să-ţi fiu vis.

13 decembrie 1987

LASĂ-MĂ SĂ MĂ ÎNTUNEC

Mă-ndrept spre Ţara Înserării

spre anotimpul cel mai lung

Ivită din eternitate

cum aş putea să o alung?

Rotirea mea e-atât de-nceată –

cu fiecare zi mă-nclin

Pe faţa mea albastrul morţii

tu-l vezi ca un reflex divin

Aud cum umbre reci mă cheamă

şi de lumină mă ascund

Hai, lasă-mă să mă întunec

să mă întunec cât mai mult!

18 octombrie 1988

MI-AM INVENTAT O PEŞTERĂ

Mi-am inventat o peşteră

convinsă că în întuneric

voi găsi mai multă lumină

Ah, ce plăcere mai poate să fie şi asta:

să vrei să-ţi vezi sufletul ca o străină!

Da, ca o străină

pentru că mâine

sufletul acesta

care se vrea ţinut în palmă

nu va mai fi al meu

Îl voi prini cu mirare

ba chiar cu disperare

nici năcar cu recunoştinţă

că m-a ajutat să fiu fiinţă

O fiinţă mereu îndreptată spre Nord

ca acul busolei

Ce vreţi

Nordul e

singura posibilitate de orientare

singura posibilitate de plutire

singura posibilitate de a muri

singurul felinar care arde numai pe dinăuntru

ca să nu atragă efemeridele

Ei, cu efemeridele e alră poveste!

Lor le place să moară în plină lumină

în plin soare

şi dacă n-ar avea aripi

ar muri bete de fericire

din picioare

Numai oamenii iubesc Mordul

şi ştiu că iubesc Nordul

Numai oamenii mor în singurătate

şi ştiu că mor în singurătate

sperând până în ultima clipă

să vadă întru nemurire – fiordul.

]7 februarie 1990

IUBITULE, ÎN CARE EV ISTORIC?

Pleoapa tremurând

coboară cerul

şi ceaţa cade

peste faţa mea

Iubitule,

în care ev istoric

am mai trăit

iubirea asta grea?

În care era pământească

norii

i-am mai ţinut sub cap

aă pot să dorm

când muşchii umezi

se-ntreceau cu sorii

să-mi crească dedesubt

un pat enorm?

Simt vântul

cum coboară-adânc

în mine

furtuna se apropie de noi

şi praf stelar

ne va intra în sânge

să-nvârtim mereu:

pustii şi goi.

Iunie 1988

HEGEL ŞI GRECII

Dezbracă-mă mai repede

de taină

grăbeşte-mi arderea –

e toamnă

Dezbracă-mă cu grijă de nimicuri

aşa cum fructul

se dezbracă-n sucuri

Esenţa, ah!

esenţa cea mai pură

de câte zeci de ani nu se îndură

să mă aşeze-n faţa mea pe mine?…

Eu taină nu mă vreau

mă vreau ruşine

Dezbracă-mă de adevăr şi taci!

De câte mii de ani îmi eşti tu vraci?…

3 decembrie 1980

IUBIREA MEA REÎNTOARSĂ SPRE TINE

Poate am fost stea

sau poate râu

sau poate iarbă

crescând din pământ

de nevăzute boturi

păscută

ani la rând

Cine poate şti

cât sunt piatră

şi cât sunt dor?…

Iubirea mea

reîntoarsă spre tine

potolită

adâncă şi caldă

cu mult mai mare decât

atunci când ne iubeam nebuneşte

e o dovadă că

toate curg

întorcându-se spre izvor

aşa cum tu eşti

izvor pentru mine

Doar prin tine

pot să devin

mie însămi ecou

să mă cunosc iubindu-te

aşa cum totul

din prea multă iubire

se naşte şi moare

Un dans nevăzut

ne înlănţuie

o muzică

doar uneori bănuită

ne-ademeneşte

la starea

dintre veghe şi somn

Şi-atunci

răsari din mine

blând şi îndrăgostit

şi nerăbdător

mai aproape de mine

ca oricând

pentru că ne despart

mii de ani lumină

Eu am să răsar

de sub frunze

ruginite şi putrede

şi-am să-ţi fac semn

pentru ca

totul

din nou să curgă

din prea multă iubire

totul

să se desfacă din vină.

18 iunie 1987

CĂLCÂIUL VULNERABIL

Mereu pe urmele tale….

Spre care soare-ţi închini

dimineaţa privirile

Spune-mi: fără cheiţă cum poţi

ceasornicul tălpilor goale să-ntorci

toate tainele universului meu

să le scoţi din Cutia Pandorei?…

Tu eşti Hefaistos

cătuşe de aer de-nnozi?…

Cine eşti tu?

Întoarce-mă

de partea cealaltă-a clepsidrei –

axa pământului să nu se-ncline

de-atâta dor

Tu – îmbrăcat în costumul de zale

râzi şi mă chemi

şi nu te temi

că de-atâta iubire

aş putea chiar să mor

şi în ultima clipă

să te prind de picior

De piciorul

pe care scrie

cu litere de-o şchioapă: Ahile.

1 ianuarie 1988

DEOSEBIREA DE PIATRĂ

Ştiu: deosebirea de piatră

e răsuflarea mea caldă

care din simplă inerţie

continuă să ardă

Nici o crispare în univers

Cerul e neted ca-n palmă

faţa mea pare de var

Doar în oglinda fântânii

chipul mi-l pot regăsi

de când

liniştea mea e un zar

pe care tu îl arunci

ca să vezi

dacă vii dau ni vii

În zadar

aşteptarea devine femeie –

eu rămân doar

un vers fără cheie.

18 februarie 1985

SINGURUL DAR

Singurul dar

pe care pot să ţi-l fac

sunt vârstele copacilor

ale căror inele

s-au mutat sub ochii mei

Singurul dar

pe care pot să ţi-l fac

e apa mării

al cărei freamăt îl poţi auzi

ascultând respiraţia mea

cum fluxul

mereu mai aproape de margine

Singurul dar

pe care pot să ţi-l fac

e cerul

pe a cărui boltă

Parmenide şi Heraclit au proiectat

armonia fiinţei mele.

24 februarie 1985

 Autor: Olga Alexandra Diaconu

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s