Cartea cu miros de mir şi tămâie


Întorc paginile unei cărţi îngălbenite de timpul îndărătnic şi gândul îmi zboară departe. În cameră se simte un miros accentuat de mir şi tămâie. Îmi umezesc degetele fără noimă şi dau filă după filă, fără să înţeleg mare lucru. Reiau răsfoitul ca într-un film şi mă pierd pe drumuri parcă umblate, parcă nu.
Este scrisă cartea într-un dialect izolat de mine? Am găsit numai cuvinte noi sau arhaice şi nu dau de idee, ce carte am în mână? Hei, tu cârcotaş, de ce pierzi vremea? Fă ceva, nu mai deregla mersul drept al celor din jur, altfel cine ştie cum se vor simţi.
Rafalele tale de îndemnuri venite ca din cer, nici de tine aprofundate, încălzesc mintea adormiţilor de pe paturi pline de praf şi scorogite de timp. Ştii asta?
Nici acum, când frigul atât de pătrunzător şi ca niciodată umed până la plâns, nu m-ajută la judecata devenită amalgamată rău de tot. Mi-aprind lumânarea din paharul cu sare şi mă-nchin. În cele câteva minute de rugăciune plec de lângă lumina aceea mică şi ating crucea celui răstignit. Mă ard degetele, dar şi mai tare inima, pe care o am deja în palme. Parcă sunt chinuită de temperatura fierberii apei, dar nu simt slăbirea corpului şi nici sudori abundente, mă ţin în frâu şi fac cruci, repetând rugăciunea iertării păcatelor.
Deîndată privirea-mi cade pe candela cu uleiul de culoarea şofranului şi mama-mi spune să ţin cutia cu chibrituri. Se întinde în casă miros de mir şi tămâie…şi e linişte, e bine. Fiecare se gândeşte la ceva.
Pe scaunul de lângă soba plină cu lemne trosnind a scânteiere, tata îşi odihneşte trupul obosit de peste zi. E tot linişte şi numai focul aduce câte-o tresărire din gânduri. Sora mea îmi clipeşte complice şi-i înţeleg ideea. Aşteptăm ca să ni se dea semnalul ieşirii din casă. Afară e lumină sclipitoare şi copacii s-au pus pe nins. Vrăbiile par şi mai mici şi mai gri şi mai grăbite. De ce?
Nimic nu aminteşte de sunet, toate sunt ca în filmele mute şi acum pentru mine sunt dureroase şi mă frâng. Mâinile îmi trădează neliniştea, iar pleopele mele triste şi apăsate de greutatea amintirilor, mă împrăştie în toate colţurile lumii.
Pe fiecare nor îl văd numai pe Hristos. Îmi frec ochii obosiţi, uimindu-mă de acest chip luminos şi extrem de frumos. Îl văd de câteva luni la fel de grandios, calm şi plin de iubire.
Caut să citesc în continuare. Nu mă prinde somnul, nu mă simt trează. Faţă de fiecare noapte, afişez o atitudine savantă, dar numai pentru început. Cedez în următoarele ore şi stau ghemuită sub tutela ei deautoritară atroce ca şi cum am intrat într-o transă, consecinţa unor arome şi descântece ancestrale.
Fac planuri pentru viitoarele vieţi, port dialoguri cu scrântiţii de pe marginea oceanelor care mănâncă grăsime de balenă, strig la toţi posesorii de maşini cu şase viteze care-şi mătură semenii ducându-i repede şi sigur în iad, caut cărţi pentru copiii fără şcoală, fug şi iarăşi fug, Doamne!
– Lasă-mi, noaptea noapte şi ziua zi! Restabileşte-mi, te rog, balanţa durerii şi a nefericirii din mine şi iartă-mă! Nu vreau vreo compensare a cotidienelor mele aplecări, dar nici torturi fără rost a presupuselor răutăţi. Nu am avut explozii de bucurii sau poate nu le-am apreciat pe cele trăite, dar recunosc că s-au năpustit asupra mea toate justiţiile pământeşti pentru a-mi primi pedepse ale faptelor mici şi prea puţin răutăcioase. Vicierea celor din jurul meu era cu iubire, dar cum să aduci cârcotaşii la rang de oameni cu mintea limpede? Cum?
Am rătăcit puţin prin aduceri aminte şi mi-am făcut rău. Sunt ajutată de lumina zilei să cobor din patul cu patimi nocturne şi să mă apropii de cana cu cafea. Înving, spre mirarea-mi de moment, apetitul pentru gustul amar şi merg să mă spăl pe ochi. Fiorul de tranşare a şirei spinării mă ameţeşte ca şi cum eram într-un depozit de ambră şi mosc şi durere fizică nu simt, dar deodată ochii văd mai limpede oglinda veche cât casa. Atmosfera îmbibată cu miresme de vis în plină zi nu mă uimeşte şi mă întreb ce perspective v-a avea ziua de azi?
Mă-nchin la icoana din colţul de est al camerei lila. Spun rugăciuni pe moment create, le repet şi până la sfârşitul statului în genunchi le uit. Le spun pe cele ştiute şi le repet ca să fiu sigură că măcar de asta sunt vrednică. Simt oboseala de la primele orele ale zilei. Mă aşteaptă altă icoană, care se vrea desăvârşită. Culorile stau cuminţi la rând întrebându-se, cine va fi cea care va da contur operei. O pensulă roasă de atâtea mângâiere a blatului stă alături de una nouă şi cu atâtea dorinţi.
– Ajută-mă, Doamne, la tot şi toate!
Dă-mi liniştea unei zile şi odihna unei nopţi!
Am uitat cum sunt, dar nu am uitat să-mi fac cruce.

 Autor: Macovei Lilioara

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s