Câmpia din inima mea


cum mureau gutuile la fereastra mea

din adânc îmi ţâşnea un ţipăt mut ca o fiară

şi mă frângeam şi mă pierdeam şi mă uitam /într-o lume nebună

căci timpul te roteşte cu rost şi slavă, câmpia mea

venită din ţara luminii, din ţara lui soare răsare

şi te împrumuţi la nesfârşit stării de floare

iar dorul tău nu doare doar te moare /câmpie din inima mea

împleteam broboanele de lumină în fulgerări divine

pe sub duzii pitici pe sub prunii arşi de un apus de soare

aruncam cu îngeri după cuci să plouă în livadă

ţigancă rudă /ieşi de ne rugă /roua ne udă /câmpia din noi

cum alergam pe uliţe cu praful fierbinte trecut peste glezne

în urma noastră nori groşi de ţărână de ziceai

că trec avioane sălbatice prin sat,

pe uliţă, cum se scurgeau din tâmplă până în suflet /până la glezne

cum spuneam, împleteam broboanele de lumină până când

se făcea un întuneric ud sub geana de lună

peste câmpia din noi, peste satul din umbră

peste păsările cerului peste amintirile cu miros de brumă

zi cu zi noapte cu noapte /până când se stinge

şi lacrima îţi curge tot mai grea

mie câmpia îmi vorbea

cu grâul ei cu păsările ei /cu batalioanele de maci

şi câmpul bântuit de umbre

şi vorbele ei sirene flămânde

după ce se hrăneau cu lumina-mi din ochi

mi se lipeau de suflet ca un timbru

de eram bolnav îşi schimbau cumva culoarea, putrezeau

atunci câmpia mirosea a cruce /văd îngeri învăluiţi în mov şi molii cu zăbale

din tălpi îmi creşteau rădăcini de maci peste smoală

pe umeri deodată răsărea luna ca o rană de aur /înmugurea lampa a fitil

mama aprindea candela să-mi descânte frica /fugi frică din carne din vămi

îmi zicea de deochi de spaimă şi ură

îmi stingea cărbuni în apă sfinţită

apoi aprindea tămâie

şi abia atunci îngerul cu o singură aripă în vrie venea la mine

nici nu începuse dimineaţa

când deodată clopotul spart de aer

a lovit vântul în dungă b-a-n-g, b-a-n-g!

mama scotea din ştergar pâinea să o închine

apoi îmi rupea din ea o fărâmă

îngerii mai dormeau încă pe umărul de humă

în lăstărişul subţire de sub prunii stingheri

undeva la marginea câmpului de cânepă udă

uf, cum ţâşneau păsări măiestre din lanuri

pe sub gene până în ochiul înrudit cu plânsul

– îţi răzuiai ochii de lumină într-un alt timp într-o altă lume

aici în câmpie în vremurile vechi ne năşteam din lumină

câinii nopţii se înfigeau în noi a neputinţă

balaurii bătrâni cu paloşe lungi din argint

tu trăgeai cocoaşele puştii şi ţipai glonţul zbir

în oasele lunii, te aud parcă a moarte venind

întunecai şi lumea şi cerul şi focul sfânt

grâul se făcea întuneric în hambare

morile măcinau deodată prunci

ies mamele la marginea cerului să îşi boteze fiii

hei, voinice voinicele te scoală şi seceră grâul

cu lancea de fier cu braţul stâncă!

– noi bărbaţii câmpiei ne naştem în cer, cu luna în piept şi dorul în suflet

 Autor: Petre Ioan Cretu

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s