Ziua cea mai lungă (2)


Ziua cea mai lungă (2)

(continuare)

Poliţistul notează datele personale ale Corinei într-o agendă, apoi se îndreaptă spre scara blocului, însoţit de farmacistă şi de un coleg. Cu o uşoară incoerenţă în vorbire, femeia le descrie oamenilor legii, în monolog, tragicul eveniment. Cuvintele şi dorinţa de aplanare a dezastrului se împotmolesc în uşa închisă a imobilului.

– Ce s-a-ntâmplat, Corina?

La un balcon de la etajul doi, o bătrânică, văzând farmacista însoţită de doi poliţişti la ora opt şi jumătate dimineaţa, vrea să ştie, să ajute… să…

– Tanti, ne deschideţi?

Un da şters şi apoi sunetul interfonului indică faptul că piedica s-a evaporat. Intră în bloc în grup compact. Corina grăbeşte pasul secondată de poliţişti. Locatara de la balcon îi întâmpină la etajul întâi. Dialogul în viteză dintre farmacistă şi bătrânică îi limpezeşte celei din urmă gândurile şi ideile. Între timp, la sugestia Corinei, poliţiştii bat pe rând la cele patru apartamente. Nimic.

– Hai să urcăm la preşedintele blocului, poate ştie un număr de telefon al proprietarei…

Între etajul unu şi patru, unde locuieşte preşedintele, bătrânica informează auditoriul că apartamentul cu pricina este închiriat unor studente.

– Lăsaţi-mă pe mine să bat la uşă. Sunt bătrâni, să nu se sperie…

Cu un calm englezesc, oamenii legii se supun voinţei femeii. Farmacista îşi trage puţin sufletul. Din spatele uşii, o femeie trecută bine de a doua tinereţe priveşte buimăcită. Într-un monolog plin de viteză şi spasme, Corina argumentează motivul deranjului.

– Îmi iau un halat pe mine şi vin imediat.

– Mai repede, vă rog.

N-o bagă nimeni în seamă. Disperarea ei e justificată. Viteza de acţiune pluteşte pe un nor somnoros. Şirul indian al cercetaşilor coboară după soţia preşedintelui la etajul al treilea. O altă vecină, probabil prietenă cu proprietara apartamentului, are numărul de telefon al acesteia. Din fericire este acasă. Soţia preşedintelui îi explică sumar ce se-ntâmplase. Viteza de reacţie a celor două este ca a unui melc înainte de a adormi. Urletul nervos al Corinei întrerupe pentru moment şoaptele locatarelor:

– Grăbiţi-vă puţin!

– Hai să coborâm, poate studentele dorm… afirmă unul din poliţişti în timp ce paşii săi alunecă pe trepte.

– Poliţia, deschideţi!

Nici o mişcare. Poliţistul repetă bătăile în uşă amplificându-şi gesturile. Uşa de vis-a-vis se deschide şi un tânăr de vreo 27 de ani, puţin somnoros, explică posibila lipsă a chiriaşelor.

Corina n-are stare. Misiunea ei acolo devine nulă. Uşa (conform legilor în vigoare) nu au voie s-o spargă. Trebuie să aştepte sosirea proprietarei.

Şi farmacista, ca un regizor de platou, aleargă spre acţiunea care se derulează în faţa scenei – farmacia. O bandă galbenă delimitează intrarea. Maşina pompierilor parcată în apropiere sugerează trecătorilor epilogul unei tragedii. Fumul se risipise. Ridică banda şi intră în farmacie. La măsuţa din sală, şefa şi un reprezentant al pompierilor întocmesc procesul verbal de constatare a distrugerilor. În alt colţ, aproape de intrarea în farmacie, Otilia priveşte în gol.

– Pune banii ăştia bine, i-am uscat.

– Mulţumesc, Otilia.

– A venit şi directorul general.

– Unde-i?

– Afară, pe trotuar.

Corina priveşte prin vitrină. Un bărbat destul de tânăr pentru funcţia indicată şi îmbrăcat la „patru ace” se plimbă nervos pe trotuar. La câţiva metri de el, alţi trei bărbaţi aşteaptă la umbra unui tei. Corina zboară:

– Bună ziua. Domnul director?

– Da. Vom rezolva problema cu diplomaţie. Pagubele cred că sunt colosale.

– Dumneavoastră sunteţi director, mi se pare normal să fiţi diplomat. Eu… o simplă farmacistă o voi trata cu tupeu şi atitudine.

Unul dintre „argaţii” directorului se apropie de farmacistă sugerându-i să se şteargă pe faţă.

– Lăsaţi-o pe doamna. Ce contează cum arată? Nu vă puteţi imagina prin ce-a trecut.

Adevărul este că imaginea Corinei devenise şifonată rău. Părul şi-l prinsese rapid cu o agrafă, iar pe chipul rumenit şi pigmentat cu pete de funingine dansează stropi obosiţi de apă care-i curg din păr. Nu-i pasă. Sau… mă rog, nu este momentul eleganţei. Trăieşte clipa acţiunii.

Îi explică (pe scurt) domnului director ce se întâmplase şi care este actualul stadiu al dezastrului. Analizându-i fiecare gest, directorul o ascultă. Nu concluzionează nimic. Nici nu poate. Situaţia trebuie gândită puţin. Terminându-şi pledoaria şi simţindu-se inutilă acolo, Corina îşi argumentează „retragerea”:

– Mă duc să văd dacă a sosit proprietara apartamentului cu pricina. Revin.

– Mergeţi.

Va urma.

 Autor: Pop Dorina

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s