Ziua cea mai lungă (1)


Ziua cea mai lungă

Zorii de zi promit o altă baie de căldură. Soarele încearcă să pătrundă cu sfială în camera Corinei. Draperia trasă pe jumătate asista ca o barieră fragilă. Un zgomot scurt şi sec, dar repetat, sparge liniştea din încăpere. Puţin transpirată, Corina mimează o trezire. Sunetul viorii de la concertul la care fusese cu o seară în urmă îi gâdilă încă urechea. Trebuia să ajungă înaintea şefei la farmacie. Lăsase reţete şi facturi pe masă, iar banii în sertarul de la pult. Dacă ar fi zăbovit să ordoneze actele şi să facă monetarul, ar fi întârziat la concert. „Va fi şi mâine o zi!” îşi spusese aseară în timp ce se urca în taxiul care urma s-o ducă la Filarmonică.

După zece minute, acelaşi sunet atenţionează pereţii că dimineaţa îşi cere drepturile. Sare din pat şi, cu gesturi mecanice, efectuează ritualul matinal: spălare, îmbrăcare, mic dejun. Cafeaua o va bea la farmacie în timp ce-şi va face ordine în acte. Nu locuia departe de locul de muncă. Mişcarea o revigora mai bine decât o ceaşcă de cafea.

Se uită la ceas. Avea timp berechet. Programul cu publicul începea la ora nouă, iar ceasul indica ora opt fără un sfert. Gândurile Corinei zburau de la calculele imaginare ale timpului, la ceea ce avea de făcut concret. Scoate cheile din poşetă şi deschide uşa metalică situată pe faţada laterală a farmaciei, apoi uşa de lemn din interior. Sistemul de alarmă piuia în surdină.

– Ce te-a apucat, mă… ???

Îşi adusese aminte în mijlocul concertului că uitase să activeze alarma. Ce se putea întâmpla? Uşile erau solide, iar farmacia era situată la parterul unui bloc cu zece etaje. Greu i-ar fi trecut prin cap cuiva să pătrundă prin efracţie. Şi atunci, de unde piuitul sacadat al cutiuţei mici şi albe? N-o bagă în seamă. Avansează spre intrarea ghişeului. Avea de lucru. Uşa spre sala de servire cu publicul se deschide greu. Împinge cu forţă. Era obosită? Reuşeşte totuşi să pătrundă dincolo…

Un miros închis, aburi şi zgomotul sacadat al unor stropi care cădeau din neant îi dă o senzaţie de repulsie. Face trei paşi în spate, dar nu de frică. Caută întrerupătorul. Era semiîntuneric. Lumina pătrundea greu de la vitrina faţadei exterioare. Era şi o oarecare distanţă şi jocul de lumini şi umbre al dimineţii nu era încă finalizat. Lasă lumina aprinsă doar cât să fotografieze cu privirea dezastrul, apoi o stinge fiindcă pericolul unui scurt-circuit era iminent.

Ce se-ntâmplase de fapt? Reţetele pluteau în apa de pe birou. Picături draconice cădeau cu o ritmicitate de câteva secunde pe monitor şi pe unitatea computerului situată lângă birou. Medicamentele aşteptau cuminţi în rafturile dulapului cu vitrină, dar parcă totul transpirase. Apa se infiltrase prin lemnul masiv căutându-şi impulsivă cotloane libere printre cutii. Ce era de făcut? Întrebare prostească… Nu era timpul şi locul cuvintelor dezmăţate!

Iese din „ploaie” şi aduce din zona „secetoasă” câteva cutii de carton. Protejează monitorul şi computerul. Închide farmacia şi aleargă… Intrase în acţiune. „Arca lui Noe” se fisurase şi medicamentele (dacă se mai putea) trebuiau salvate.

Intrarea în scara blocului era închisă. Sună la interfon (pe rând) la toate apartamentele de la etajul întâi. Nimic. Pierdere de vreme. O locatară vine din interior. Îi explică situaţia, dar femeia dă din umeri. Urcă scările în grabă. O lumină pală din lift îi şopteşte parcă, să respire puţin. Nu prea avea timp… Bate pe rând la cele patru apartamente care îşi etalau uşile pe casa scării. Tăcere. În liniştea totală instalată după stabilizarea propriei respiraţii, din spatele unei uşi, un „fir” de apă îi şopteşte că el fusese cel care declanşase anarhia valurilor pe pereţii farmaciei. Insistă doar la acel apartament. Nici o reacţie. Era inutil să mai piardă vremea acolo. O misiune grea o aştepta la locul de muncă. Trebuia să debaraseze dulapurile din imediata apropiere a izvorului care părea a fi nestatornic. Timpul curgea pe lângă ea mai rapid ca apa din planşeu. Nu găsea ambalaje pentru a depozita cutiuţele de medicamente uscate. Îşi aduce aminte că ieri primiseră marfă şi puseseră coletele în încăperea de dincolo de sala principală. Nu era la curent cu stadiul sortării produselor sosite, dar nici nu văzuse vreo colegă să arunce ambalajele coletelor. Hotărâtă, pune mâna pe clanţa uşii şi dă să pătrundă în acea încăpere. Încremenise. Un fum negru o ia în braţe. Fuge în sens opus. Căuta: cheile de la intrarea principală şi poşeta pentru a-şi lua telefonul mobil. Fumul o urmăreşte. Deschide uşa şi-n faţa farmaciei formează: 112. Nu mai avea altă alternativă.

– Alo? Mă numesc Amza Corina şi lucrez la Farmacia Stejărel situată pe strada 24 ianuarie la numărul 19. O situaţie gravă m-a determinat să vă contactez. Farmacia e inundată prin planşeu şi dintr-o încăpere auxiliară iese fum.

– Ce miros are fumul? Pare a fi de cauciuc ars?

– Nu ştiu, doamnă. Medicamentele băltesc în apă, fumul se extinde… Cred că am nevoie de pompieri, în primă fază.

– Vă fac legătura la Pompieri.

– Unitatea de Pompieri 00xxy.

O tuse seacă îi încurcă puţin cuvintele, dar reuşeşte să repete:

– Dintr-o încăpere a Farmaciei Stejărel situată pe strada 24 ianuarie la numărul 19 iese fum.

– Vom fi acolo în cinci minute…

– Mulţumesc!

În farmacie, fumul dirijează apa. Dar unde este flacăra? Nu că i-ar fi dor, dar… intră „s-o localizeze”. Frica o lăsase la uşă. Luase de mână curajul. Cutia pusă pe computer se umezise bine. Nu mai avea alta. Situaţia era greu de controlat. Priveşte cu teamă spre „izvorul” fumului şi vrea să facă stânga-mprejur. Se loveşte de sertarul întredeschis unde lăsase aseară (din grabă) banii încasaţi. Pluteau într-o baltă. Îi ia, şi grăbeşte pasul spre ieşire, fiindcă fumul îi gâdila cu putere nările.

În faţa farmaciei, colega ei Otilia, o întâmpină:

– Ce-ai păţit?

– Eu, nimic. Avem inundaţii, fum… Aştept pompierii.

Cu o mână pe pântece, cu cealaltă pe propria poşetă, Otilia încremenise. Cuvintele-i îngheţaseră sau poate s-au „afumat”. Sirena maşinii de pompieri le trezeşte la realitate.

– Ţine tu banii ăştia! Şterge-i cu şerveţele şi între timp sun-o pe şefa. N-am avut timp… trebuie să ştie…

Aleargă spre stradă. Zgomotul sirenei se auzea lângă ea. Face cu mâna localizând nenorocirea. Din maşina pompierilor, trei bărbaţi în uniformă mai mult sar decât coboară.

– Bună… acolo…

Disperată, Corina nu-şi mai găseşte cuvintele. Al patrulea pompier coboară din maşină. După aspect părea superiorul celor trei care pătrunseseră deja cu un stingător în farmacie.

– Bună ziua. Iese fum dintr-o încăpere. Doar fum, flacăra n-am văzut-o.

Şeful pompierilor trece rapid pe lângă farmacistă fără s-o bage în seamă. Era în misiune. Era mai important dialogul cu fumul decât cu femeia.

Cu telefonul mobil în mâna dreaptă şi banii uzi în stânga, Otilia se apropie de ea.

– Vorbeşte cu şefa.

– Alo, şefa. Of… dezastru. Avem inundaţie cu… fum. Am sunat la 112. Au venit pompierii. Nu mai pot vorbi, a sosit şi poliţia. Vă aşteptăm…

Întrerupând brusc convorbirea se îndreaptă spre grupul compact al celor trei poliţişti care ajunseseră deja pe trotuar.

– Vă rog să veniţi cu mine, la vecinii de deasupra noastră. Se aude apa curgând, dar nu-mi răspunde nimeni.

– Prima dată trebuie să-mi arătaţi cartea dumneavoastră de identitate, apoi…

– Da, da. Imediat.

Şi Corina se desprinde ca o săgeată de lângă poliţist, intr
ă în farmacie să-şi caute poşeta. Ia doar telefonul mobil şi cartea de identitate. Poşeta o aruncă undeva în spate, ferită de stropii care nu mai conteneau…

– Poftim.

Va urma.

 Autor: Pop Dorina

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s