Tuburi Fluorescente în Lumina Asfinţitului


Tuburi Fluorescente în Lumina Asfinţitului

Creionul stătea nemişcat pe masă de mai multe ore. Nimeni nu se mai gândea să îl atingă, cu atât mai puţin să îl mai folosească la scris. Vârful său ascuţit era pregătit să înfrunte albul colii aşezate câţiva centimetri mai jos de acesta. Dar toţi plecaseră din sala de clasă şi geamul rămăsese deschis în timp ce vântul făcea să tremure jaluzelele verticale atârnate din tavan până la nivelul podelei. Pe tablă mai stăruiau scrise doar câteva şiruri de cuvinte din ultima prezentare.

Litere grăbite prinse pe suprafaţa tablei aminteau trecerea unor gânduri împărtăşite clasei de către instructor în ora care tocmai se încheiase. Uneori mai comprimate, alteori mai lăbărţate, iar alteori uitate în spatele altor semne, aceste litere se agăţau unele de altele în încercarea de a contura un sens sau o idee. Alături de câteva schiţe făcute cu cretă colorată, ele ilustrau involuntar haosul negrăit al naturii ce înconjura abundent clădirea de oţel şi sticlă pe suprafaţa căreia se desena undeva, către ultimele etaje, sala de clasă care acum se odihnea după larma şi forfota unei zile normale de lucru.

Cumva natura pătrunsese în interiorul prezentării ultimului lector, care preţ de câteva clipe privise de la înălţime pe fereastră nesfârşitele rânduri de copaci desenaţi pe suprafaţa dealurilor ce se întindeau vălurit până departe în zare unde se întâlneau cu şiruri dense de munţi reliefaţi abrupt pe albastrul cerului aflat la limita orizontului. Între sutele de concepte abstracte însuşite pe o perioadă de câţiva zeci de ani, în câteva clipe, natura reuşise să creeze o breşă generatoare de haos în ordinea impusă de logica prezentării.

Straniu, dar plăcut şi atractiv, atenţia prezentatorului a rămas fermecată de priveliştea pură a mediului natural în forma sa brută prin care nu trecuseră încă uneltele transformatoare ale omului, ce prin atingere preschimbă în obiect de folosinţă orice lucru. Cum să înţeleagă impactul unei singure priviri? El se afla în acel loc pentru a instrui pe cursanţi cum să utilizeze unele dintre cele mai avansate concepte ale îndrăznelii omului de a schimba faţa lumii, şi cu toate acestea, o simplă imagine putuse da la o parte toate acele gânduri sădite în suflet pe parcursul zecilor de ani de educaţie în şcoală şi facultate. De unde izvora puterea naturii de a vorbi mai puternic decât orice glas omenesc?

Dar creionul rămas lângă coala de hârtie albă vorbea despre un cursant care surprins de jocul cuvintelor ce aparent îşi pierdeau logica pe tabla cea neagră din faţa clasei, s-a întrebat despre natura perturbaţiei ce pătrunsese în mintea lectorului. Ore în şir ascultase tot ce i se spusese, iar creionul alergase cu sârguinţă pe suprafaţa netedă a colii de hârtie, mâzgălind uneori ordonat, alteori diform, cu idei şi concepte acel fragment de celuloză presată obţinută din lemnul copacilor tăiaţi de alţi oameni în numele civilizaţiei. Cuvintele înşirate se strâmbau caraghios sub aglomeraţia de informaţii transmise mult prea grăbit într-un timp relativ scurt în care mintea nu mai raţiona, ci doar consemna.

Şi toate evoluaseră aşa până la momentul distorsiunii evidente, când logica discursului s-a frânt brusc în faţa infinitului naturii. În acele clipe, oboseala alergării grăbite a creionului l-a determinat pe cursant să se oprească şi să reflecteze asupra sensului prezenţei sale în acel loc. În urmă se afla o lungă perioadă de instruire şi de activitate care brăzdase cute adânci pe frunte, îi albise o mare parte a părului, îi opacizase privirea şi îi cocoşase spatele sub greutatea unei poveri imense de cunoştinţe ce creştea de la o zi la alta. Aşa ajunsese să acceadă în poziţii tot mai influente şi mai bine plătite, însă cu sarcini tot mai multe de efectuat şi cu zile tot mai pline de activitate, însă deopotrivă însoţite de o viaţă golită de preocupări personale şi de alte relaţii în afară de cele strict profesionale.

Pe altarul ambiţiei personale jertfise totul, iar acum se afla la un curs de perfecţionare care să îi permită să urce pe o poziţie mai înaltă decât cea pe care o deţinea acum în compania unde lucra. Profesia se confunda cu viaţa sa în cele mai mici amănunte. Dar acest plin de activitate genera un gol sufletesc pe măsură ce nu se compensa cu uşurinţă. Tensiunea interioară dintre acest prea-plin şi acel prea-gol îl împingea mereu către noi obiective de îndeplinit şi spre noi ţinte de atins într-un suprem efort de uitare-de-sine. Însă echilibrul fragil atins în acest fel se fărâma la cea mai mică atingere emoţională neaşteptată.

Şi astfel, trăirea prezentatorului uimit de mirajul naturii se transmisese involuntar sufletului său. Îndoieli vechi şi noi ieşiseră la suprafaţă din adâncul memoriei profunde, chiar din vremea copilăriei. Nu dorea să dea atenţie la aşa ceva. „Un adult priveşte doar înainte şi ignoră trecutul la fiecare pas,” îi spunea pe vremuri profesorul de matematică. „Raţiunea exprimă cel mai bine natura omului prin care acesta modelează natura şi o supune prin exerciţiul voinţei,” îi răsuna în minte un citat binecunoscut dintr-o carte inclusă într-o bibliografie necesară finalizării unui curs de specialitate.

Dar creionul rămăsese departe de coala de hârtie chiar şi după ce lectorul reluase firul discursului său presărat cu simboluri şi formule amestecate cu multe cuvinte explicative ce atârnau sub greutatea informaţiei îndesate în cuvinte puţine şi semne multe. Cuneiformele scrierii se opriseră la jumătatea paginii în momentul în care aerul proaspăt al asfinţitului zilei pătrunsese prin fereastra deschisă în timpul pauzei precedente. Cu dibăcie, aerul încărcat de miresmele florilor din grădina botanică de vis-a-vis evitase gurile de captare ale aparatelor de climatizare, ce filtrau orice amprentă a naturii, şi direct învăluise atmosfera încăperii după ce traversase spaţiul îngust al deschiderii ferestrei.

În acele clipe se produse o înviorare neaşteptată a clasei prin suspendarea firului logic ce înfierbânta minţile cursanţilor cu şiruri de concepte abstracte desprinse de realitate. Imaginaţia se întorcea către izvorul ei primordial prin trezirea orizontului înmiresmat al percepţiei. Ochii împăienjeniţi de lumina proiectoarelor video se decuplau sub impactul nevăzut al baghetei senzaţiilor trăite la începutul călătoriei prin această lume. Fiecare se simţea din nou copil şi se vedea în lumina răsăritului vieţii când alergarea după ţinte, obiective şi scopuri reprezenta ceva străin şi necunoscut.

Mulţimea tonurilor de miresme florale atingea corzi ale sufletului ce nu mai vibraseră din vremurile fericite ale copilăriei. Involuntar, atenţia fiecărei persoane se decupla de la înşiruirea de vorbe amestecate cu imagini halucinogene proiectate pe ecrane de plasmă încinsă. Imagini pline de viaţă ieşeau la iveală însoţite de trăiri pline de forţă ce alergau în cuprinsul naturii la ora începerii nopţii ce acoperă suprafaţa vizibilă, dar descoperă pe cea nevăzută a sufletului. Cuvintele deveneau zgomote, iar diagramele se răsfrângeau ca simple pete de cenuşiu cu alb desenate grotesc de un copil care stătuse prea mult în c
asă şi acum dorea să iasă să se joace afară împreună cu alţi tovarăşi asemenea lui.

Nimeni nu mai dădea atenţie prezentării pe măsură ce timpul dedicat acelei activităţi se apropia de sfârşit. Lumina rece a tuburilor fluorescente încerca zadarnic să lungească ziua pe care natura decisese să o încheie. Becurile incandescente ale spoturilor din dreptul ferestrei încercau să ascundă realitatea de afară, dar reuşeau prea puţin în faţa negrului mat al nopţii, care asemenea unei draperii de catifea înveşmânta încet, dar ferm, întreaga zare. Până şi insectele, obosite să se lupte cu uscăciunea aerului filtrat de climatizoare se retrăgeau pentru odihnă şi părăseau sala de clasă pentru a se adăposti sub frunzele ce generos înveşmântau copacii pădurii.

Şi atunci, instructorul se opri şi se uită la ceas uimit de repeziciunea cu care se mai irosise încă o zi în acea sală de clasă din clădirea înaltă de oţel şi sticlă aflată lângă grădina botanică a oraşului. Îşi dădu seama că nu mai avea sens să mai continue în acea seară şi spre deosebire de zilele precedente, cu un gest simplu de rămas bun salută şi plecă pe uşa ce se deschise larg să îl primească spre ieşire. Imediat, toată sala se goli, iar creionul rămase aşezat pe prima bancă la doar câţiva centimetri de o hârtie albă şi neatinsă încă de funinginea neagră a minei de cărbune mâzgălitor de formă şi conţinut. Nu după multă vreme lumina se stinse, iar sala împreună cu clădirea cea zveltă se alătură spectacolului nocturn al naturii ce se desfăşura fără oprelişti peste întinderea oraşului cuprins de braţele somnoroase ale întunericului căruia nimeni şi nimic nu i se poate opune în vreun fel.

Octavian Lupu

Bucureşti

20 ianuarie 2015

 Autor: Octavian Lupu

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s