POVESTEA CUVINTELOR ( IV-V )


IV

S-au aşezat pe trunchiul unui copac răpus de mult de furtună. Simţeau nevoia să se odihnească. Picioarele le-au obosit de greutatea frunzelor pe care au călcat. Lina adiere a vântului aduce cu ea un parfum. Parfumul ei discret în amestec cu mirosul pielii ei. Doar o dulce tentă de magnolie şi arome de trandafir mai aminteau de vară.

Ar fi vrut să o prindă de mână, să o consoleze, ar fi vrut să-şi lase capul în poala ei, dar la fel era inertă. Mâinile continua să şi le ascundă în buzunarele aceluiaşi palton. Dacă i-ar fi stat lui în putere ca măcar o dată să poată alina o suferinţă ar fi făcut-o fără cutezare. Şi-ar fi dorit să o vadă rotindu-se sub frunzele ce cad ca o ploaie, că părul i se învârte ca o rază de soare, că zâmbeşte…dar ea încă stătea nemişcată alături lui pe acelaşi copac căzut ce le ţinea loc de bancă.

Un tril se pierdea în ecou. Soarele se ascundea după nori ca în orice zi, iar asfinţitul era aproape. Recele se lăsa şi el. Mai erau câteva zile şi noiembrie abia aştepta să-şi intre în drepturile lui depline. Acest octombrie blând se lăsa dus şi aşteptat în anul care vine. Dacă mai vine! Dacă îi va mai găsi pe amândoi?

Ar fi fost un adevărat tablou. Privirile curioase admirând o iubire în tonuri calde de culoare. Un asfinţit ce arde de durere. În toate frunzele acelea care plâng căci natura prin propria ei putere adoarme. Adoarme până şi puterea unui vânt, ultimul cânt, ultima pasăre călătoare, oprind chiar şi lumina unei stele căzătoare.

Pământul s-a oprit din propria lui inerţie, doar timpul mai mişună nepăsător.

V

Neputiinţa fiinţei umane se regăseşte în cele mai mari drame. Cele mai intense sentimente păşesc în urma unei poezi. A descris-o atât de des în stările sale încât acum când o întâlnise era şi el absent. I-a dat viaţă de atâtea ori, a creat-o, a îmbrăcat-o, a şi îmbrăţişat-o în toate serile înainte de culcare, iar acum nu o mai putea atinge. A creat un personaj pentru nevoia lui de iubire. În toate poeziile sale se regăseşte umbra ei. Valul de ceaţă în care se învăluie şi roua de dimineaţă. Sufletul ei. A creat-o în aşa fel încât ea a prins viaţă. S-a născut din cuvinte metamorfozate, din epitete uneori stricate şi multe alte figuri de stil uitate.

Şi-a găsit alinarea în mâna ei iar lumina în ochii ei deşi era totul imaginar. A iubit-o în plimbările din mai, a adormit-o în serile din august, dar a şi pierdut-o. A pierdut-o în momentul în care nu a mai putut crea. A întâlnit-o în viaţa reală şi asta l-a detaşat de starea sa. Înfiriparea în propriile patimi i-a întunecat judecata. Uita-se că e un artist. S-a impus cu vehemenţă împotriva acestei naturi, acestei condiţii umane de om al cuvintelor, crezând că şi frumosul inspiră. Dar a fost dezamăgit. A mângâiat cu mâna pielea ei şi ar fi vrut să se îmbete adesea cu elixirul trupului ei, a invocat-o cu tot spiritul lui sărac pentru a o ocroti chiar şi de ea. Să o apere de ea însăşi, de toată tumultoasa ce s-a adunat în ea. A aşteptat atât de mult ca ea să se nască încât a uitat, a uitat să trăiască, şi a îmbătrânit. A îmbătrânit singur şi temut.

Doar gândul că ea l-ar fi putut de cele mai multe ori aştepta în cealaltă odaie în timp ce el o descria îl făcea să se piardă. Îl făcea să-i simtă respiraţia atât de aproape încât îl îngheţa. De cele mai multe ori şi-o imagina într-o odaie goală întinsă pe un divan cu o carte în mână din care se făcea că citeşte. Ar fi privit-o cum parcurge paginile în aşteptarea lui. Ar fi vrut ca în pauzele lui lungi şi dese să-şi lase capul în poala ei, ca ea să-i mângâie tâmpla şi să-i aranjeze părul cărunt, să-l sărute pe frunte şi apoi să-şi odihnească degetele obosite pe inima lui. Să-şi lase ea toată durerea şi să îmbrăţişeze taina lui. Frageda lui iubire.

Mult timp a scris cu uşa deschisă privind pe geam cum ea se pierdea de fiecare dată printre alte şi alte femei. Seara o aştepta căci era atât de reală încât credea că se va întoarce mereu. O iubea atât de intens încât se apropia de o nebunie rară.

A ieşit să o caute atât de des încât a uitat, a uitat toate scrierile sale, toate laudele şi criticile din operele sale. Târziu şi-a dat seama că doar suferinţa provocată de lipsa ei îl mai readuce la viaţă. Doar absenţa ei totală îl mai ajută în găsirea de cuvinte creatoare de idei. Astfel a închis uşa. Nu a mai privit pe geam. A mutat divanul în odaia sa. I-a pus şi o carte în semn că o aşteaptă să se odihnească din calea sa. Apoi a început să o vadă cum citea la lumina slabă a unui palid opaiţ. Ea citea şi nu ştia nimic de prezenţa lui. El o admira, o descria în cuvinte, o dezmierda în poezii şi ea apărea în toate poemele sale. Dragostea acesta între un muritor şi muza sa avea să-l îmbolnăvească. De multe ori se întindea şi el pe divan, lângă ea, o privea şi o mângâia. În fiecare dimineaţă la ruperea zorilor se ridica şi se pierdea. El de fiecare dată după plecarea ei îi lua locul. Adormea pe locul ei.După o vreme ea nu a mai apărut. A aşteptat-o în fiecare seară. I-a schimbat până şi cartea crezând că nu-i mai place acestă proză naivă. Poate-şi găsise alt divan? Sau poate un alt muritor de rând? A mai aşteptat-o multă vreme în timp ce scria amintirea ei caldă şi blânda lui alinare. Într-o noapte adormise pe divan cu aceaşi carte . Ea veni şi-l sărută pe frunte. Se aşeză lângă el cuibărindu-se în braţele lui. Cu mâna ei subţire , angelică şi rece îi mângăie tâmplele aşa cum o făcea demult. Se adâncise tot mai tare la pieptul lui. Se ghemuise. El o strângea la piept cu o caldă îmbrăţişare încât respiraţia ei era mult mai aproape de pieptul lui. O sărută pe frunte. Dar ea brusc se întoarce să privească lumina ce bate pe geam. Se smulge din braţele lui. Se roteşte într-o stranie agonie şi se ridică în capu oaselor privindu-l cum l-a lăsat pe divan. Ia pătura şi o adună în jurul sânilor ei, ţinând-o sub bărbie cu mâinile împreunate. Lacrimile se rostogolesc pe obraji ei asemenea unor cristale . Apoi se apleacă uşor, lăsându-şi capul peste capul lui. O lacrimă se desprinde şi cade pe buza lui. S-a ridicat fără nici o remuşcare. Din faţa uşii s-a rotit ca o floare dupa nişte raze de soare şi l-a mai privit o dată fugar. Apoi a plecat.

A fost noaptea în care s-a născut muza lui. Muza pe care avea cândva mai târziu să o întâlnească într-o toamnă rece şi murdară.

 Autor: Erdo Ana

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s