POVESTEA CUVINTELOR ( I- III)


POVESTEA CUVINTELOR

I

Vei vrea să începi de la Adam şi Eva, apoi doar căutând mereu acelaşi suflet care simţi că îţi seamănă, vei hoinări în ştire şi neştire aşteptând împlinirea unui miracol. Vei căuta, căci acesta îţi va fi mereu rostul, dând naştere altor şi altor suflete care se vor bucura de lumină începându-şi eterna căutare.

Ai să mori uneori în chinuri, trist şi singur lăsându-ţi învelisul la o parte secătuit de ani, de lacrimi, suferinţe, tristeţi şi dureri chinuitoare, regăsindu-te într-o altă eliberare a sufletului de greutatea materiei, sperând că în urmatorul vis să reuşeşti să-ţi aminteşti cel mai mic detaliu, cea mai mică privire. Te înalţi uşor lipsit de orice minuscule particule, zărindu-te poate doar un nor de praf, simplu şi gol.

Nu îţi e ruşine de toată goliciunea ta, simţi doar singurătate şi aştepţi din nou să vezi cum totul în jurul tău prinde din nou formă.

Urci scările cereşti în fiecare viaţă înălţându-te, dorindu-ţi enorm şi tânjind după cea a împlinirii. E ultima, a şaptea în care siguranţa de a nu mai rămâne singur e cea mai de preţ. Simţi de atâtea ori cum materia te strânge, cum eşti închis într-un corp uneori străin, cum apoi totul se dezlănţuie în jurul tău, cum zbori din nou, în tot ceea ce pierde amintirea, aşteptând o nouă şi nouă strângere, o nouă căutare.

Sufletul, asemenea unui fum de ţigară, unui nor de praf, speriat, priveşte în jurul lui cum particule infinite se adună, înlănţuindu-se uşor fără nici o grabă. Totul începe să prindă formă. E tot mai strâns.

Un avatar dureros al timpului pribeag, însângerat de naşteri şi morţi ne macină, ne chinuie devenind un simplu calător al destinului omenesc neîmplinit şi fără rost.

Căutarea zadarnică şi obositoare a unui suflet în ceaţa eternităţii ne adânceşte în idealuri…în cuvinte de neînţeles.

E doar o altă viaţă.

II

-De ce ai vrea să mă asculţi?

Rupse ea tăcerea.

Mâna ei se pierdu în mâna lui. Liniştea se aşternu din nou. El îi căuta privirea pentru a nu ştiu câta oară în aceeaşi seară. Ea totuşi se ferea.

-Pentru că strigi frumos!

Pentru prima dată după mulţi ani cineva avea să-i audă strigătul acela mut fără ca ea să facă nimic. Îi era ruşine de ceea ce era, de tot ceea ce se ascundea în adâncul ei. Iar acum nu putea să-şi dea seama ce anume o trădase. Ce anume din ea se chinuia să iasă la suprafaţă.

Putea la fel să fie o altă şi altă poveste banală ce avea doar început dar fără de sfârşit.

Îşi trage mâna ruşinată. Erau prea mulţi ani în spate. Ar fi vrut să se ridice de la masă, să plece , să se piardă în mulţime. Fuga pe care şi-o dorea părea singura scăpare. Era prea târziu.

Era târziu şi noapte.

Ar fi vrut să nu se mai ascundă şi toate măştile pe care le folosise de-a lungul timpului să le poată lăsa într-o vitrină pentru cei nevoiţi ca ea. Ar fi vrut chiar să se dezbrace şi pentru prima dată să se admire, să privească în adâncul ei, să fie sigură că nu se înşeală şi că în adâncul ei mai zace un suflet.

-În mine nu zace un strigăt frumos…e doar un urlet zgomotos!

Se pierduse totul.

Îşi lăsă din nou mâna ei mică să se piardă în mâna lui. Era rece. Tremurândă. Şi teama o cuprindea până în ultima celulă.

Pentru prima dată ar fi vrut să spună că dragostea e punctuală. Că o aştepta de mult, că aşteptarea meritase. Dar la fel şi acum ar fi vrut să întârzie. Să caute un alt drum. Să se piardă prin mulţime, să dea vina pe soartă, mai bine ar fi vrut să plângă.

Îi prinse mâna în mâna lui , chiar mai mult şi-o deschise să nu o strângă. El şi-ar fi deschis şi sufletul dar în privirea ei se vedea o oarecare încăpăţânare ce dădea semne că refuză să asculte.

Dormise. Încă parcă dormea. Zăcea în starea ei amorfă în care se închise. Era imună. Se speria. Îşi trăgea mâna. Apoi o reda.

Nega.

Şi continua să nege. Ceva anume parcă o speria.

De-a lungul anilor îşi construise măşti sub care se ascundea în funcţie de conjunctură. Viaţa toată era o scenă de teatru. Juca perfect în piesa ei, unde o ajuta până şi decorul. Alegea replicile în faţa fiecărui actor şi juca de parcă era jocul a doua ei natură.

Larvase.

Doar noaptea se trezea.

Trezirea o durea şi atunci încerca pentru a nu ştiu câta oară să nu se asculte.

Nu toate lucrurile o sfâşiau. Doar câteva. Dar reuşea de fiecare dată să le îngroape, ca mai apoi viaţa să-şi decurgă firescul pe care ea-l considera banal.

Căldura mâini lui reuşise să încălzească o mână rece.

Afară era rece. Întuneric. Linişte.

Se foi pe scaun. Un picior îl avea sub ea pregătită de goană în momentul în care ceva avea să o supere. Nu putea rămâne când nu mai era stăpână pe situaţie. De obicei fugea. Era învăţată. Acum era altceva.

Scaunul scârţâia obosit de o altă greutate pe care trebuia să o suporte. Nu că ar fi fost ea prea grea. Dar toată greutatea pe care ea o purta…totuşi era prea grea.

El…parte din aceeaşi poveste…privea.

Erau străini…

Ceva trebuia să rupă aceiaşi tăcere.

-„Acoperă-mi inima cu ceva…”

Ea ar fi vrut să continue ” cu umbra unui copac sau mai bine cu umbra ta” (Nichita Stănescu).

Nu era momentul.

Dar continua el

-” Cu umbra unui copac sau mai bine cu umbra ta”

Venise toamna. Într-adevăr. Era începutul lui octombrie. Şi cine şi-ar fi dorit o poveste în iarnă, când toate îngheaţă. Până şi natura este nevoită de cursul său firesc să se conformeze aceloraşi reguli sinistre de a adormi orice vlăstar care ar prinde viaţă.

Poate dacă era primavară. Când natura ar fi prins viaţă. Ar fi decurs totul mai uşor.

De data aceasta simţea. Simţea o vrajă.

Se foi din nou. Mai stânse o ţigară. El sorbi din vin. Ochii ei se pierdeau în culoarea paharului lui. Îi atinse mâna din nou. O retrase pentru poate a cincea oară în aceaşi seară. Simţise ceva.

Îi blestemase pe toţi. Pe Eliade şi pe Rebreanu, chiar şi pe Eminescu… şi-ar fi vrut să rupă toate foile de le-ar fi avut în mână căci se simţea minţită. Ei n-au învaţat-o aşa ceva. Ei nu i-au spus cum se poate întâmpla.

Îşi amintise de Adam şi Eva.

S-au întâlnit în fiecare viaţă.

Luceafărul…până şi Călin…într-adevăr erau file din poveste.

Avea să treacă oare de la sacru la profan? Să se piardă într-o altă şi altă poveste?

Nu. Ar fi preferat să fie în povestea unui anonim.

O altă şi altă poveste.

Pe care nu o citise nimeni. Voia să fie povestea ei. Iar el…povestea lui. Într-un cuvânt povestea lor.

Ei îi era frică, iar el era nerăbdător.

Pentru o clipă îşi amintise. De metafore şi alte şi alte figuri de stil. Erau uitate. Mai de mult le folosea mai des. Le-a închis. Într-o etajeră. La fel închise şi multe alte lucruri bune într-un balcon. Cu anii părăsise casa. Fugise.

Probabil şi el făcuse la fel. De cu seamă. Trebuia să fie la fel.

Ea era copilă, iar el era cărunt.

Anii trecură. Anii aveau încă să mai apună. La fel ca şi acesta.

Era toamnă.

Afară vântul adie uşor. Frunzele încep să se despartă de ramuri. E totul galben şi trist. Pământul seacă. Iarna se lasă aşteptată.

Încă mai trebuie mu
lt să miroase a primavară. Natura să prindă viaţă. Florile să înflorească.

Cine s-ar fi îndrăgostit în toamnă?

Încă mai speră că noapte va trece şi dimineaţa va fi la fel de rece. Şi recele-i va amorţi pe amândoi.

Că se vor pierde. Ea în cărţi şi el în stele.

S-ar mai fi gândit că într-o zi povestea lor avea să fie o proză, sau măcar un fragment dintr-o proză.

Ea dormise prea mult. El nu o trezise.

Ştia. Ştia şi ea şi abia apoi avea să-i spună şi lui, deşi ştiau amândoi că poveştile erau scrise de mai apoi. Poate nu toate s-au scris într-o Joi.

Ele erau ale mai marilor scriitori. Erau de mult spuse. Aşa le-au scris ei.Poate fără să le simtă şi poate nici nu le-a păsat. Dar ea poate avea să continue povestea lui, ca mai apoi într-o zi, să i-o ceară.

Îşi retrage mâna mereu. O ascunde când în mânecă, când în haină.

Ar vrea să plece dar rămâne mereu.

O vrea şi ea…o cere şi el.

El îi spune că vânează.

Ea îl crede Dumnezeu.

Îşi aprinde o altă ţigară. El soarbe din vin mereu.

Ar vrea şi el să plece, dar timpul nu îl lasă. Scaunelor le e tot mai greu. Afară cerul luminează.

III

Copacii se dezbracă. Îşi pierd frunzele. Vântul îngână melodi printre crengile goale. Ultimele raze de soare se pierd prin stratul gros de frunze moarte. Puţinele vreascuri rămase se rup sub paşii lor înceţi. Amândoi îşi târâie picioarele înaintând cu frica de a nu deranja ceva din firescul banal al toamnei.

Ea în dreapta lui. Merg umar la umar, cot la cot, pas la pas. Cu mâinile în buzunar. Ea cu mâinile în buzunarele unui palton, el cu mâinile în buzunarele unui veston.

-De ce-l citeşti pe Eliade?

Îi aruncă o privire fugară. Dar ochii lor nu se intersectează. Ea continuă să privească la picioare cum se târâie şi cum încet mişcă tot în urma ei.

-Pentru că a murit în anul în care m-am născut eu.

O creangă se rupse. Zgudui liniştea prin cădere ei. Ei îşi continuară drumul afundându-se tot mai tare în pădure.

-Dar de cele mai multe ori, când vreau să răspund la această întrebare, trebuie să iau o pauză înainte, să mă gândesc.

Se afundă parcă mai tare în gândurile ei. Se pierdea. Ceva parcă o făcea să se piardă tot mai mult.

-Ştii? De cele mai multe ori îmi vine să răspund invers şi dacă nu sunt atentă, chiar o fac.

Nu înţelegea. Poate cuvintele ei nici măcar nu-l ajunseră. Se pierdură în liniştea moartă a toamnei. Se opri. Se aplecă şi ridică o frunză. O roti între degete ca şi când căuta mereu ceva să o ţină ocupată, sau măcar, ceva să o ţină mai aproape de acel moment, de acest pământ pe care trăia.

-Îmi vine să spun mereu, că-l citesc, pentru că s-a născut în anul în care am murit eu.

Apoi căzu pe gânduri şi zâmbi apăsător. Nu putea să-l privească. Ceva în adâncul ei o făcea să fie rece şi seacă. Ar fi continuat discuţia dar nu mai putea.

Ar fi putut să-i povestească ore în şir de cărţile pe care de mult le-a citit şi cum le-a recitit. De toate cuvintele pe care deşi le cunoaşte, acum le găseşte pentru prima dată. De iubirile intense care, de multe ori nu se consumă. De acel ceva ce intervine mereu fără voia sa. Chipuri şi priviri angelice, sentimente pure şi intense. Lucruri care se petrec şi de cele mai multe ori te fac să-ţi doreşti să le trăieşti. Să te pierzi mereu cu regrete că nu faci parte din aceeaşi poveste. Acele multe decoruri din natură cărora ajungi să le simţi mirosul. Să plângi pentru faptul că uneori zăpadă pare murdară. Să ajungi uneori să te îndoieşti de Dumnezeu şi de faptul că el există, căci dacă ar exista…nu ar fi fost posibile toate. Să te pierzi în religii. În tot ceea ce devine sacru.

-Tind să cred că tot ceea ce se întâmplă pe pământ e destinat eşecului.

Îl privi. Ridică capul din drum. O privi şi el. Pentru prima dată privirile lor se ating. După o secundă amândoi se detaşează. Se pierd în lumea lor.Poate avea dreptate. Acum pentru prima dată cineva reuşise să-i citească gândurile. Îi invadase mintea şi acum îi găsea fiecare cuvânt ce îi alerga şi nu-şi găsea locul. De cele mai multe ori ideea de goliciune mentală îl speria, dar acum se regăsea în ea. Toate întrebările pe care le avuse şi îl chinuiau de atâţia ani au încetat. Ar fi vrut să plângă. Să fie luat în braţe ca un copil abandonat. Să se agaţe de gâtul unei femei cu chip angelic şi glas blând. Să-şi piardă degetele asemenea aceluiaşi copil prin părul lung bălai ce-i atârna pe umeri. Să plângă cu suspine. Să uite măcar pentru o clipă de toată povara pe care o căra cu el peste tot, fără să uite măcar o dată să o lase altundeva, căci fără ea, fără povara sa, nu se mai simţea om, decât pe jumătate. Ajunse în momentele în care credea că povara vieţii lui, era singura care îl întregea.

Uitase de mult să mai spere că poate într-o zi cineva îl va mai putea înţelege. Acum când poate întâlnise acel înger ce scăpase din neant se sperie.Îngerul lui nu putea să vină din rai. Se considera prea păcătos ca cineva dintr-o lume a fericirii să-şi plece privirea asupra sa. Vedea în ea un înger decăzut. Avea şi ea în spate povestea sa. Condiţia de om banal nu îşi găsea locul între ei. Normalul omenesc făcea de cele mai multe ori ca între ei să apună cele mai adânci ecouri ale unor ţipete îndurerate. Erau sfâşiaţi amândoi. Ar fi vrut să înceapă fiecare cu întrebări care îi macină. Se opriră. Timpul nu le-ar fi ajuns. Viaţa aceasta pământească era prea scurtă să poată amândoi să vorbească. Timpul nu i-ar fi suportat. Au învăţat de-a lungul anilor că tot ceea ce se petrece este relativ. Zilele deşi trec ele nu mai există. Doar nopţile există. Orele şi minutele se pierd. Există întuneric. De fapt nici măcar întunericul mai nu există. El se poate defini. L-ar fi considerat lipsa desăvârşită de lumină. Există suferinţă. La fel şi de fapt nici măcar suferinţa nu mai există. Există doar absenţa iubirii. De fapt nu există nimic.Dacă ar fi existat măcar oameni. Dar nici ei nu există. Există doar suflete. Suflete care rătăcesc. Rătăcesc o parte din existanţa lor în perioadele cu Soare şi o parte din existenţa lor în perioadele cu Stele. Nici măcar ceea ce pare a fi atât de concret nu mai reuşeşte să-i îndrepte spre crezarea că lucrurile mai există. Există doar o lume materială. O lume care sufocă şi de care fiecare se va desprinde şi se va îndepărta.

Abia acum înţelegea de ce îl citeşte pe Eliade.

Ar fi putut să o invidieze. O invidia poate pentru inteligenţa aceea naturală pe care ea o ascundea. Ea niciodată n-ar fi considerat că este un lucru cu care să se mândrească. Pe pământ mulţi oameni au aşa ceva.Erau diferiţi. Amândoi. Simţeau. Nu se puteau pierde în discuţii. Tăcerea nu îi lasă.

-Toate poveştile se termină la timpul lor cum vor ele şi niciodată cum vrem noi.

Ar fi vrut să o contrazică. Ar fi contrazis-o mereu, ajungând doar să-şi înghită propriile cuvinte. Dar din nou avea dreptate. Ştia şi el că nu putea să fie Dumnezeu. Toate poveştile lui şi toate cele pe care le citise şi mai apoi, toate cele pe care le auzise nu s-au terminat niciodată cum a vrut el. Chiar şi propria creaţie când prinde viaţă se destramă cum vrea ea.

De cele mai multe ori reuşise să vadă finalul fiecarei poveşti pe care o scrise. Nu avea scrise una sau două, avea o carte. Dar acum, pentru prima dată, îşi dădu seama că toate s-au terminat de fapt cum au vrut ele. Cuvintele au început să fugă pe tastatură. S-au aşezat cum au voit ele. Niciodată nu au întrebat. De cele mai multe ori un singur cuvânt a reuşit
să strice tot. El şi polisemia lui. Ştia că toate vin de la sine. Era conştient de toate dăţile în care era absent. De cele mai multe ori, când nu mai exista, când se lupta cu el. Abia acum reuşise să vadă de ce nu putea să fie el Dumnezeu lui şi a tuturor . Căci şi poveştile aveau propria lor viaţă. Şi ea ar fi vrut să scrie. Încercase o dată. De mult. Poate chiar reuşise. Dar la final, s-a pierdut ea în povestea ei. Îi anticipase finalul ca orice alt scriitor. Dar a ajuns într-o zi să se întrebe dacă într-adevăr era povestea ei. Îi devenea străină. Ar fi vrut să o considere prietenă, dar la urmă a început să o urască deoarece prietenele nu s-ar răni. Da! Povestea ei o rănea. A prins viaţă şi s-a terminat la fel cum a vrut ea. Fără să întrebe măcar o dată, fără să se consulte cu ea.

Aceasta este singura explicaţie de ce nici un autor nu-şi cunoaşte cuvintele. Cu siguranţă nici Eminescu nu-şi ştie poeziile. Dacă le-ar fi ştiut, poate le-ar fi încurcat şi erau toate la fel. Probabil nici Nichita nu-şi amintea de toamnă şi nici Eliade nopţile din Serampone.

Până şi citirea propriului text pentru prima dată dă fiori. Recitirea de cele mai multe ori devine insuportabilă. Aceaşi simplă idee pierdută de nenumărate ori, derulată asemenea unui film, apoi revăzută iar şi iar , transformată, aranjată devine chinuitoare, iar ecoul surzitor al cuvintelor lovesc. Lovesc adânc provocând o durere sfâşâietoare. Aceleaşi cuvinte ajung să-şi rănescă părintele asemenea unor copii. Sunt doar nişte copii obraznici. Niciodată nu se aştern cum ar trebui. Tot timpul o fac cum vor ele. Tot ceea ce pierzi din tine provoacă o ruptură. E doar durere. Dăruieşti o viaţă şi ea te reneagă. Nu te mai cunoaşte.

Pe chipul ei se citea melancolie. Nu era de vină toamna. Era ceva mai presus. Era o ruptură. Adâncă. Sufletescă. Poate chiar veche. Dar totuşi la fel de nouă. Nu o cunoştea de mult, dar acest timp i-a fost suficient să-şi dea seama că o adoră. A adorat-o din prima clipă, fără măcar ca ea să-şi dea acordul. Nu. O adora de când a văzut-o, fără ca ea să scoată un cuvânt, să spună ceva.Suferinţa ce i se citea în ochi la privirile atente o făceau mai frumoasă, îi reda o aură angelică. O făcea mai atrăgătoare decât orice veşmânt brodat pe care l-ar fi putut purta. Pentru prima dată a devenit gelos. Gelos pe durerea care o îmbrăţişează, pe lacrima care îi apare în colţul ochiului şi nu vrea să se despartă de ea, pe toate gândurile care îi ating mintea, pe vântul care îi mângâie pielea şi pe toate frunzele care se lasă călcate de picioarele ei. Avea un piedestal pe care era urcată şi asta o făcea tot mai greu de atins.

Gelozia unui bărbat poate fi foarte chinuitoare şi mai ales dureroasă. Era gelos! Ar fi vrut să întrebe dacă există cineva în viaţa ei. Dar îi era teamă. Teama aceasta avea să devină tot mai chinuitoare. Nu-i cunoştea trecutul. Se mulţumea doar cu prezentul de care ar fi încercat să tragă tot mai mult, să nu devină trecut şi să nu o lase să se îndrepte în viitorul ei. Nu credea că acest viitor al ei, atât la fel de necunoscut ar putea să-l includă şi pe el.

Încă era străină, era doar o altă femeie fără „stare civilă”. Ar fi zis un necunoscut. Un necunoscut care a ştiut să atragă toate privirile asupra sa în acestă poate ultimă toamnă murdară. Cineva care, în ultima instanţă, mai acceptă doar mângâierea unui vânt, a unui strop de ploaie şi care aşteaptă în toată suferinţa sa primul fulg de nea, cu speranţa că-i va îngheţa până şi ultima suflare.

O cercetase atât de atent în minutele în care ea se pierdu în gândurile ei încurcate, încât devea tot mai gelos. Devenea gelos până şi pe melancolia ei căci o răpea, o făcea să se piardă mereu. La început crezuse că e de vină doar această toamnă care-i inspiră dar într-un final şi-a dat seama că nu e aşa. Ar fi vrut să întrebe ce anume îi provocase această stare de frumoasă adormită dar gândul că în viaţa ei ar mai putea exista cineva îl ucidea. Ar fi vrut ca ea să fie doar pentru el. Nu putea să o împartă cu altcineva, nu accepta că ar putea să o împartă nici măcar cu gândurile ei atât de sumbre. Naturaleţea, simplitatea, maturitatea şi toate acestea împreună cu melancolia ei, o făceau angelică. Era îngerul lui decăzut. Singura lui parte dintr-un rai uitat.

Se simţea netrebuincios căci nu o putea apăra, nu o putea apăra de un trecut necunoscut pe care devenea din ce în ce mai gelos. Poate dacă ea nu ar fi suferit nu mai era atât de atragătoare şi atunci nu o mai găsea. Atunci s-ar fi pierdut şi ea pe străzile citadine într-o mulţime greu de înţeles.

Spiritul creaţiei desăvârşite se regăseşte în cele mai adânci suferinţe. Dragostea niciodată nu inspiră. Dragostea e arta picturii unde penelul se joacă în pete de culoare. Unde liniile se împart între ele deosebindu-se doar de umbre. Iubirea inspiră doar un joc de tonuri şi nuanţe. De cele mai multe ori starea de agonie te face să te pierzi în cuvinte. Singurătatea de care te desprinzi înalţă iubirea mai presus de orice. Dar nimeni nu ştie că sacrificiul suprem al oricărei iubire descrise este pierderea ei.

Pierderea într-o lume iluzorie a unor întâmplări anterioare dau impresia de resuscitare a unei ultime speranţe. Privirile şi ritualurile celor mai simple atingeri, stările simţite şi retrăite de nenumărate ori cu o intensitate nemărginită ar avea puterea să rupă neantul.

Începea să devină gelos chiar şi pe povestea ei. Acum înţelegea de ce o rănea, de ce s-a pierdut în ea, de fapt ea era cea care pierduse ceva. Pierduse ceva înainte de a avea ocazia să iubească acel ceva.

Mult timp povestea ei a fost doar o idee. O idee de care mereu i-a fost frică să se atingă. Niciodată nu a ştiut cum avea să înceapă. Apoi a uitat de ea. A uitat-o într-un sertar pe care l-a închis. Doar frica de a scrie a făcut-o să adoarmă. Frica de a pierde iubirea. Dar într-un final a pierdut-o. A pierdut-o cu primul cuvânt care s-a aşternut pe foaie. Cele mai multe nopţi care au urmat le-a petrecut scriind. Închizându-se în odaia sa. Retrasă de lume căci orice suflare sau scârţâit de podea aveau să o distragă. Ziua era închisă, pierdută în gândurile sale, iar noapte se revărsa în stările pe care le crea. Cu cât înainta povestea cu atât pierdea mai mult din ea. A sperat că toată această amintire a unei iubiri pământene, pe care ar fi descris-o în cel mai mic detaliu să nu o rănească, dar în final s-a întors împotriva ei asemenea unui bumerang. Acum doar toamna şi melancolia o mai urmăreau.

Arta creaţiei a fost împărţită scriitorilor şi pictorilor. La fel şi anul a fost împărţit în două. Primăvara şi vara desenelor, toamna şi iarna nuvelelor.

 Autor: Erdo Ana-Maria

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s