Nimic dureros


– Ştefane…

– Scoate bricheta.

Mă caut de brichetă în buzunar, pun tabachera pe cutia galbena din scara blocului şi îi întind bricheta cu o privire de milog.

– Haaai, măăăi, pe bune?! Iar începi?

Ştiu eu la ce se referă când spune asta, dar eu nu i-am zis niciun cuvânt încă. Strică momentul în care încep să mă plâng.

– Înţelege odată, îmi spune el în timp ce strânge ţigara cu buzele şi o aprinde. Te chinui degeaba. Te-aş ajuta, dar amândoi îmi sunteţi prieteni, eu ce fac dacă se supără unul dintre voi?

– Păi ce faci? răspund eu cu cea mai pură curiozitate inocentă în glas.

– Păi ce fac?! Ce fac?! Ce avem noi aici? Spune, a, ce avem? Un om prost de-o parte, o femelă la fel de inteligentă pe partea cealaltă şi tu m-ai băgat pe mine la mijloc.

– Mă, ţie nu îţi pasă deloc de mine, nu? Bine, măi, Ştefane.

– Acum poate nu te duci acasă ca un copil…

– Păi nu mă duc, că-s mai matură decât tine şi tre sî termin ţigara. Sunt mai matură, că eu sunt în stare să fac o treabă, tu nu. Ce ţi-ar putea el face? Şi eu?

– Tu? Păi îmi cazi într-o tetanie de nu ştiu cum să te mai iau.

– Da, domn doctor, sigur de-asta, te gândeşti tu aşa să nu plâng sau ceva. Da’ când a fost vorba să te împac cu Andreea eu nu am zis nu. Şi să ştii că nu a fost uşor, că tu eşti tare idiot şi faci numai prostii, şi am dus muncă grea cu fata, dar am făcut-o şi pe-asta. Oricum, bine.

– Te rog nu începe cu oratoria că ştii că nu am nicio idee ce să raspund.

– Păi nu încep, dar uită-te şi tu cât poţi fi de insensibil. De parcă nu tu mi l-ai băgat în cap pe băiat.

– Eu? Femeie, eu?! Doaaamne, fereşte! Doamne, băi, voi femeile sunteţi plecate rău… Când ţi-am zis eu să te îndrăgosteşti de el?

– Ţi se pare că nu a fost de-ajuns să mi-l aduci la spital când eram internată cu răceala la rinichi? Că vin cu un prieten, că-l ştii, că nu-i problemă, că vine cu mine să nu plec singur de la tine, că e de treabă tipul… Deci ştiai că e de treabă şi că o să îmi pice cu tronc. Chestia a fost premeditată; numai nu ai spus „Uite un băiat super de care o să-ţi placă multă vreme de acum încolo, la care nu ai şanse, dar nici n-o să renunţi”.

– Ai o i-ma-gi-na-ţi-e bol-na-vă.

Ştefan şi-a cam pierdut calmul. M-ar strânge de gât dacă nu ar avea mănuşile mele pe mâini şi de data asta.

– Şi în fond, ce te costă să-i sugerezi ceva? Eu nu zic să mă cuplezi cu el, e o aberaţie asta, dar să îi spui ca să văd şi eu dacă mai aştept ceva. Ţi-am adus şi prăjituri şi tu tot nu. Lui de ce nu i-ai dat prăjituri azi la şcoală?

– Parcă suntem în clasa I. Ce treabă are el, mi le-ai adus mie.

– Era un pretext să vin la tine în clasă.

– N-au fost strălucite, să ştii.

Când vrea să mă jignească, se ia de prăjiturile mele.

– Dă-mi numărul lui, îi spun eu după o pauză în care îmi aruncasem deja ţigara.

– Ia-l. În sfârşit ai curaj.

– Nu că am eu curaj, eşti tu cu picioarele-n sus.

Nu ştiu dacă e din cauza gerului sau pur şi simplu toate fricile acumulate până astăzi circulă prin mâinile mele acum, dar îmi tremură fiecare deget încercând să apelez mai repede persoana pentru care ies cel mai des pe holurile liceului. Când ies în pauze la fumat, prefer să merg în partea mai periculoasă, în sensul că e mai probabil să verifice directoarea acea parte a curţii, decât să mă ascund printre copacii din parcul liceului, pentru că alegând prima variantă, pot trece prin faţa clasei lui Ştefan ca să-l salut, aparent întâmplător, şi imediat în prima bancă de lângă fereastră pot saluta formal şi pe cel care îmi cam provoacă mintea de o bună bucată de timp.

– Ce să-i spun? îl întreb cu glasul sugrumat pe Ştefan în timp ce aştept să raspundă tipul.

– Că te-ai îndrăgostit de el şi nu te-ar deranja să contribuiţi împreună la creşterea natalităţii din ţară.

– Idiot mai eşti…

– Bine, frate, că eşti tu mai deştept. Ce faci?

În secunda în care am realizat că Ştefan nu mi-a dat replică şi că vocea pe care am auzit-o nu era a lui, Ştefan îmi luase deja telefonul din mână. Văzând că m-am blocat şi că nu ştiu ce să zic, a preferat să nu se facă de râs în faţa prietenului său şi să vorbească el.

– Dar ce faci, măi, dulău? îi strigă Ştefan entuziasmat la telefon. Hai la o ţigară. Aa, eşti pe la stadion? Păi foarte bine, că io-s aici, la scara de unde m-ai luat când am fost la revelion. Da? Aa, hai, te-aştept.

La asta nu mă aşteptam. Se pare că nu există niciun gând din partea niciuna să deschidă gura până va apărea musafirul. Ok, liniştea asta merge cu ceaiul rece din pahar.

– Aa, na, ţi l-am adus. Să văd ce îi zici.

Într-adevăr, mai are vreo 10 metri până ajunge la scară. Cred că e cel mai bun moment să plec, dar Ştefan mă ţine într-un fel pe loc stând ca bodyguard în faţa mea. Salutări, vorbe, glume.

– Băi, staţi aici că mă duc să iau ceva de-acasă, spune Ştefan.

Urâtă figură, tinere, n-am s-o iert.

Rămaşi singuri, încercăm să nu ne plictisim prea tare unul de altul şi mai spunem câte-o vorbă, unul în continuarea celuilalt. Când îi sună telefonul, mă uit la el pe deasupra ochelarilor, notând ezitarea.

– Răspunde, îl încurajez eu.

– Da, iubita.

Răspunsese deja când a rostit vorbele astea. Deci nu erau pentru mine. Nu are rost să descriu puterea furtunei care s-a iscat în tot trupul meu. Am aşteptat cuminte să termine conversaţia şi apoi:

– Uite că se întoarce Ştefan. Hai că eu mă duc să-mi iau nişte aspirine. Am cam răcit. Ne mai vedem.

Poate nu ne mai vedem. După câţiva paşi dau nas în nas cu Ştefan. Se uită întrebător la mine însă nu apucă să spună nimic pentru că i-o retez eu:

– Ne vedem mai pe seară.

Merg încet dar hotărâtă şi îl las în spatele meu. Îi aud paşii repezi pe zăpadă, îndepărtându-se.

– De ce-a plecat, mă? ţipă el la actuala mea dezamăgire care încă se uita în telefon.

– A zis că se duce să cumpere aspirine.

– Ce aspirine, mă, că asta-i alergică la aspirine! strigă Ştefan stupefiat.

– Nu ştiu, frate…

– Dă telefonul tău să-i dau mesaj că eu l-am uitat acasă, îi cere Ştefan.

– Stai aşa că m-a sunat ***** să îi trimit numărul tipei de la calculatoare.

– Vorbeşti cu ea din nou?! Mă, tu te-ai împăcat cu ea cumva?

– Da, frate, îi răspunde el senil.

– Când, fratele meu?!

– Ieri.

Ştefan a trecut de la disperat la nebun ţipând din ce în ce mai tare.

– Băi, omule… hai să-ţi zic o treabă frumoasă…

I se calmează glasul şi începe:

– Uite, ea a cam început să ţină la tine. Nu ştiu ce a fost în capul ei, dar nici nu vreau să aflu, oricum. Ea pe tine te vrea. Vrea să fii „mica ei chestie drăguţă de buzunar, cel mai drăgălaş accesoriu”. Ştiam că nu se poate. Dar eu am amânat-o. Am amăgit-o. Şi-o mai amăgeam puţin şi gata, că asta nu ştiu din ce are sufletul făcut, dar nu respiră decât afecţiune de proastă calitate, de-aia care vrea să se dea şi nu primeşte niciodată. Cea mai dureroasă afecţiune, mă înţelegi. Se plictisea ea la un moment să te vadă pe calul alb şi îşi băga din capul în pernă seara fără să se mai gândească la altcineva în afară de autorii ei. Ce eşti aşa prost? O vezi tu aşa, da’ şi asta suferă. Nu-i din carne făcută, că-i prea rece, dar nici din piatră. E de sticlă, mă, de-aia scumpă, şi ferească domnul să spargi o sticlă de-aia, că numai înfloriturile de pe ea te costă o avere.

– Lasă, dulău, măcar aspirinele nu-s aşa scumpe.

– Păi să te duci să i le cumperi, că tu ai răcit-o.

 Autor: Lorena

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s