Luminiţa ochilor mei


Ooo, oameni, oameni, oameni,
Semănaţi, cu iubire… Cărările…
Ooo, voi oameni, vooi oameni
Minuaaaţi…

Fusese încă un succes la scenă deschisă. Repertoriul lui Gică Vancea era compus exclusiv din preluări ale cântecelor altor artişti, cel mult cover-uri. Asta i-a oferit industria muzicală unui nevăzător cu un sâmbure de talent. Aşa sunt industriile, parşive, caută în principal câştigul, iar un om „neom”, mereu vinde. Când există o apariţie ce se detaşează de canoanele cu care e învăţată populaţia, aceasta mereu va rupe gura târgului, şi-aşa prea clevetitoare.

Ajutat de Ovi, asistentul său, Gică pornea, încetişor, spre culise. Numele său real nu fusese schimbat într-altul de scenă, impresarul era convins că imaginea va vinde, dincolo de nume. La aproape 50 de ani, Gică era o apariţie. Un bărbat masiv, la 1.90 cu o voce fermă şi o alură de copil mare, Gicu n-avea cum să nu placă. Trecând peste handicapul cu care s-a născut, lui îi plăcea să cânte mereu despre lucrurile pe care nu le vedea. Oameni, câmpii, orizonturi, copaci. Îşi alegea cântecele dintre cele preferate pe care le ascultase la radio cu ceva timp în urmă, dar nu avea mare spor cu selecţia. Tot impresarul îşi dădea girul şi aici. Singura sa speranţă rămânea Luminiţa…

Un cuplu îl aşteaptă în culise pentru a-l felicita:

– Aţi făcut furori, domnule Vancea. De mult vă urmăresc la televizor şi am vânat această apariţie… şi arătaţi foarte bine!

Gică zâmbeşte timid, lasă puţin capul în pământ, apoi îşi dă replica:

– Ăsta e meritul Luminiţei… ea mă face frumos.

Luminiţa se ocupa cu machiajul său de ani de zile. Fusese lansat la o televiziune privată prin intermediul unei emisiuni de tabloid. Şi când te gândeşti că şi lansarea sa a fost o vânzare… Pe-atunci, Luminiţa se ocupa de machiajul invitaţilor la emisiunea respectivă. A prins atâta drag de Gicu, încât a ajuns să devină machieza sa personală, angajată fiind, imediat, de impresarul lui Gicu. Simpatia dintre cei doi fusese, evident, reciprocă. Gică tresărea mereu la vocea Luminiţei şi, spre deosebire de alte persoane, ştia imediat de unde vine, în ce parte a camerei era Luminiţa sa. Între timp, Gicu a simţit o dragoste curată pentru femeie, astăzi era ziua cea mare, „declaraţia de război”.

– Cum eşti, mândrule? Te-ai delectat puţin cu publicul?

– Sunt sigur că n-au mai văzut aşa un show până acum… nici eu.

Gicu râdea mereu de handicapul său şi îi plăcea să-i facă şi pe ceilalţi să râdă. Luminiţa, care-l aşteptase cuminte în cabina teatrului unde avusese loc reprezentaţia, nu fuse „scutită” nici ea.

– Vezi ce frumos te-am făcut?

– Nu văd, dar simt. Simt că tu eşti de vină, lumina mea. Tu îmi faci viaţa mai frumoasă şi pe mine cu ea, aşa,ca-n trecere.

Amândoi zâmbesc mulţumiţi cât timp Luminiţa îl piaptănă şi apoi face ultimele retuşuri la machiaj. Pauza până la următorul calup de melodii nu e lungă, iar lui Gicu nu-i place să întârzie. Cu toate astea, se simte în aer o tensiune, gândurile trebuiesc descărcate prin vorbe.

– Aş vrea să-ţi spun ceva după concert. E important.

– Cum n-ar fi? Dac-ai şti cât de importantă eşti şi tu pentru mine. Şi eu vreau să-ţi spun ceva, dar vreau s-o spun acum.

Îi prinde mâna Luminiţei, care îi retuşa machiajul, în palma sa. Cu cealaltă mână îşi dă jos ochelarii.

– Să înţeleg că e serios? Ochelarii…

– Am mai făcut-o şi înainte în prezenţa ta. E foarte important să-mi vezi ochii, chiar dacă ei nu te văd. Luminiţa… nu e o coincidenţă că te-am găsit şi că porţi acest nume.

– Există coincidenţe?

– Pentru mine, nu. Totul a fost scris. Poate nici pentru noi doi…

– Gicule, ce vrei să-mi spui? Mă simt puţin jenată.

Bărbatul tresare şi îi prinde mai tare palma ei în palma sa.

– Nu, să nu te simţi! Sunt vorbe ca oricare altele.

Evident, nu era aşa. Gicu aşteptase mulţi ani să îşi pună sufletul pe tavă în faţa Luminiţei. O iubea sincer şi simţise de cu dimineaţă că aceasta e marea zi. Evenimentele importante se simt încă de dimineaţă, e ca un semnal primit din eter.

– Ştii că atunci când sunt pe scenă şi cânt, eu văd imagini în mintea mea cu fiecare lucru ce poate fi reprezentat acolo? M-au învăţat încă de mic cum arată fiecare obiect din jurul meu, în sfârşit, cele mai importante. Aşadar, atunci când sunt pe scenă văd, atunci duc şi eu o viaţă normală, aşa ca tine, aşa ca voi. „Normală”… Dar mai e ceva. Ştii? Când sunt pe scenă şi cânt, tu-mi apari mereu, alături de fiecare alt obiect pe care mi-l imaginez, îmi apari în viaţa din mintea mea şi… mi-ar plăcea… mi-ar plăcea să-mi apari şi în viaţa de zi cu zi. Ce zici?

– Păi, eu sunt alături de tine în viaţa de zi cu zi, e drept, doar atunci când ai concerte şi ţinând cont că ele s-au îndesit…

– Nu aşa! Vreau să-ţi spun, mai pe româneşte, că te iubesc, lumina mea! Şi ca să vezi că tu începi să-mi apari şi în viaţa de zi cu zi, la exterior, hai să-ţi spun ceva. M-am întâlnit cu un cuplu mai devreme în culise. M-au complimentat pentru ce am cântat, cum arăt, dar mai e ceva. Ştii ce-au spus? Au spus că simt că am o lumină în ochi atunci când cânt, deşi privirea îmi este ascunsă de ochelarii ăştia obscuri. Şi au dreptate… tot tu eşti de vină şi pentru acea lumină din ochii mei, draga mea.

Luminiţa îşi scoase, uşor, palma sa din palma bărbatului şi se plimbă alene prin cameră. Era răvăşită, ea avea să-i spună cu totul altceva. Primise locul de muncă la care visase mereu, într-un salon de reper din Capitală sub conducerea unuia dintre cei mai reprezentativi oameni din branşă. Voia să accepte job-ul, gândindu-se că în toţi anii petrecuţi cu Gicu, îşi îndeplinise rolul. El era mult mai sigur pe el decât în acea zi când se văzuseră pentru prima oară, avea succes tot mai mare şi, probabil, impresarul îi va aranja o echipă întreagă care să se ocupe de el de-acum încolo. Pe scurt, credea că nu va mai avea nevoie de ea. Se înşelase.

– Ce faci, Luminiţo? Te-am supărat?

Femeia revine zâmbind în spatele scaunului lui Gicu şi îl ia în braţe cu scaun cu tot.

– Cum ai putea? Ai vorbit aşa de frumos despre mine, încât m-am înmuiat toată.

– Şi te-ai înzdrăvenit la loc? glumeşte Gicu.

– Da! Cu toată gura şi dantura îţi zic că da! Mi-am revenit… adică am revenit la locul unde îmi era locul. Simplu.

– Şi ce-mi zici?

– … Rămân aici, în preajma ta.

– Doamne, ce mă fericeşti, lumina mea! Poate mai aveam nevoie doar de asta ca să mă simt împlinit, ca să simt că fac parte total din lumea asta. Tu ce voiai să-mi spui?

– Eu? Cam acelaşi lucru… Hai, du-te! Eşti aşteptat. Nu e momentul acum…

 Autor: Mihai Cotea

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s