Limbaju’, conştiinţa şi feisbucu’


La un moment dat îmbrăţişăm vremurile fără să ne gîndim la consecinţe. Sîntem tineri deci nu ne pasă. Ulterior, cu aceiaşi pasiune, nu mai îmbrăţişăm nimic în afară de sloganul „pe vremea mea era altfel”. Şi asta e cu atît mai grav cu cît acest slogan apare la o vîrstă cînd se presupune că omul e încă tînăr.
De fapt,nu e nimic altfel. Totul e la fel, se schimbă doaraparenţele. Şi se recombină culorile (care oricum au mai fost în combinaţia cu pricina dar n-o băga nimeni în seamnă) de parcă atunci s-ar descoperi noţiunea de „culoare”.
Îmbătrînim nu fără să ne dăm seama ci fără să vrem s-o acceptăm. Nu mă refer la procesul de degradare fizică, mă refer la cel de degradare mentală. Semnele acestei tumori nu-s decît două şi seamănă între ele ca două picături de apă:
a) ajungi să fii tot mai melancolic la „cum era pe vremea ta”
b) aproape nimic din fenomenele contemporane ţie dar preferate de cei tineri nu-ţi place. Le consideri ciudăţenii şi te întrebi, la fel de melancolic, „unde o să ajungă lumea asta?”
De exemplu, arhicunoscutul Facebook. Atît de cunoscut încît, conform unui slogan de dată recentă,dacă nu ai cont aici înseamnă că nu exişti. Atît de cunoscut încît unii l-au criticat (mai în glumă, mai în serios), altora li se pare la fel de normal ca mersul pe bicicletă, milioane îl adoră dar, luaţi la bani mărunţi, puţini ar putea spunece este el cu adevărat. E de la sine înţeles că ideea dereţea de socializarecade. Care socializare dacă nu există, confom definiţiei, contact live între persoane? Faptul că diverşi ciopîrtani şi dudumance postează filmuleţe cu cîini şi pisici, anecdote mai mult sau mai puţin regizate, citate ale unor personalităţi (cu atît mai suspecte, unele, de autenticitate cu cît nu este precizată sursa contextuală) nu defineşte facebook-ul drept reţea de socializare. Care, apropo de asta, a fost considerat, în minunata noastră ţărişoară daco-romană, spaţiu public de către o instanţă de judecată, ceea ce i-a pus pe jar pe toţi aceia care, naivi, aveau impresia că au ceva al lor, o zonişoară intimă virtuală unde să transmită cosmic ce vrea muşchiul lor cerebral.
Sigur, au fost voci care au subliniat laturaautohedonistădin Facebook sau deînlocuire virtuală a maidanuluiunde, chiar cu mult înainte de apariţia internetului, copiii se adunau şi spuneau lucruri trăsnite, schimbau oracole, jucau prinsa şi căţăratele pe animale, pe scurt: o ardeau oraliceşte. Ori, din punctul meu de vedere, Facebook are ceva din toate astea şi ceva în plus: toate acele aspecte aletrăncănelilorrostite la masa sărbătorilor şi onomasticilor cînd aminteşti consătenilor fazele din trecut (pe care oricum le-ai mai reamintit şi altă dată), cînd te lauzi cu diverse chestii din viaţa ta (ultrabanală dar percepută ca una ultracomplexă), cînd vorbeşti, pur şi simplu, din virtutea inerţiei, pentru a umple un gol de altfel imposibil de umplut pentru că, nu-i aşa, o găleată de gunoi cumpărată nu e un recipient cu aer ci doar o găleată de gunoi. Facebook a materializat astfelfrivolitatea,superficialul,obsesiile naţionale,meschinăria cu abur mizantropdin fiecare din noi. Iar asta nu-i neapărat un lucru negativ atîta timp cît înţelegi limbajul (comunicarea) ca pe un bun cultural. Unassetcum spun englezii – o marfă. Care circulă şi pe care o foloseşti.
Stai toată ziua cu nasul în reţeaua virtuală chiar şi atunci cînd eşti cu prietenii? Nicio problemă, se chiamă că ai înţeles (cel puţin la nivelul subconştientului) gradul imens deconvenţionalismpe care-l atingem în clipa cînd ne oprim din actul de înţelegere, de acceptare şi îmbrăţişare a lumii.
Facebook nu e nici pe departe un reper moral, artistic sau cultural, în schimb a realizat ceva pe care pînă acum nimeni şi nimic nu l-a putut îndeplini: exorcizarea (mental vorbind) a tot ceea ce e mărunt, banal, lipsit de profunzime.
Concluzia? După cum zice şi cîntecul: „people talk too much for what they have to say” – oamenii vorbesc prea mult pentru ideile pe care vor să le transmită. Aşadar:nu scurt şi la obiectci doaresenţial. Dar se pare că asta e o utopie. Ca oricare alta. Poate că, hm, limbajul nostru articulat nu e deloc articulat, e doar o formă sofisticată de exprimare a instinctelor. În fine, o să întreb un cîine!

 Autor: Iancu Mihu

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s