Insomnii smomite


…mă gîndesc, nu ştiu clar de ce, probabil din cauza atmosferei de primăvară din acest mijloc de ianuar, că nebunia atentatelor teroriste din Franţa ar fi asemeni cazului în care nişte rromi (cu cetăţenie română) ar fi castraţi pe viu de paznicii unui parc britanic pe motiv că au fost surprinşi halind o lebădă pe grătar; lebădă găbjită de pe însăşi lacul parcului cu pricina. Adică un fel de exces de zel superinutil. Ca atunci cînd te-ai lega la cap fără să te doară şi după aia chiar dă durerea peste tîmplele tale (multîncercate de stresul vieţii cotidiene) dar nimănui nu-i mai pasă de asta. Ba chiar te priveşte cu dispreţ pe motiv că joci teatru în condiţiile în care viaţa e aşa de grea, bre…”
…am contemplat toate astea în timp ce stăteam la rînd la KFC pentru nişte amărîte destring strips. Cică astea-s cele mai bune, în aripioarele picante bagă euri şi le mai prăjesc şi-n pieliţă. Mhm, te pomeneşti căstring stripsor fi un soi de aliment sosit din Paradis via controlul tehnic de calitate ghereta Sfîntului Petru care pune ştampile direct din cap după ce, tot din cap, a mirosit care produs e alterat şi care nu. Stai puţin: produs alterat în Paradis??? În fine, nu-i vina mea căfantezieînseamnăStăpînul InelelororiStar Wars.
Am contemplat toate astea după care mi-a venit rîndul să comand. Tinerica din faţa mea era o trupeşă cu ochelari cu ramă neagră şi încerca să-mi zîmbească întocmai unui poştaş cu o casă de copii care ţi-ar aduce ştirea că ai cîştigat milionul de parai la Loto. M-a întrebat, am răspuns. Niciodată nu mi s-au părut alegeri mai imbecile decît acelea legate de comanda la un fast-food: cu sare sau fără sare, piper sau fără piper, răcoritoare de care: Fanta, Cola, Sprite, string strips 5 sau 8, porţie mică, medie sau mare? Shit, man, da’ despre nuanţa materiei materializată din treaba mare (după ce voi fi digerat toate aiestea) nu mă întrebi?
Am comandat şi în clipele alea, cînd vorbeam, nimic din jur nu mai conta. Cădea o lumină galben-pară din spotul încastrat în tavan, în stînga mea era o grasă cu un început de mustaţă, în dreapta se găsea un tată cu început de chelie, expert în navigarea printre opţiunile meniului. De ce a părut că nimic din jur nu se mai aude în afară de comanda mea habar n-am. Poate că aşa ar fi trebuit să fie. Poate că, de fapt, sîntem singuri în univers ori poate că sîntem atît de înapoiaţi, civilizaţional vorbind, încît şi cel mai umil extraterestru s-ar uita la noi cum se uită un star de filme americane la opincile ţăranilor români de la 1907.
Percepţia asupra propriei persoane (self-awarenessîn engleză!) nu funcţionează nonstop.
Aşadar iată dilema: ar trebui să funcţioneze nonstop sau mult mai importantă e calitatea clipei/clipelor cînd percepţia acţionează.
În cazul primei întrebări concluzia e simplă: oricît ne-am strădui s-o mascăm n-o putem ascunde –sîntem limitaţi. Cine nu descoperă cît mai curînd că trebuie să se împace personal cu acest concept va suferi cumplit întreaga viaţă. Cu atît mai cumplit cu cît această bătălie are loc pe tărîmul subconştientului. Cine nu-şi descoperă limitele riscă aşadar să se transforme într-un monstru. I se mai spune acestui monstru „animal social”, „fiinţă venală”, „instinctual”, „om simplu”. Cine cîştigă bătălia asta trebuie să ia în calcul faptul că o va avea de purtat toată viaţa şi să îi ia în considerare şi pe cei care încă nu s-au angajat în bătălie şi care, mai mult decît atît, nu se vor angaja niciodată pentru că, na, pădure fără uscături nu se poate.
Mi-amintesc de un coleg de la primul meu loc de muncă (undeva pe la începutul anilor 2000) şi care, observînd că pusesem ceva pe masă cu ocazia zilei mele de naştere, remarca faptul că „mă bărbierisem, mă dădusem cu after-shave, mă făcusem băet gigea pentru ocazie”. Iniţial mi-am zis că omul e dintre aceia care au un soi de simţ al umorului olecuţă strîmb (fac glume la graniţa dintre gafă şi jignire, glumesc cînd lumea înjură de mama focului pe toţi aceia care se cred umorişti, spun bancuri deocheate cînd în jurul lor domneşte atmosferă de înmormîntare a unui şef de partid care i-a ţinut pe toţi sub teroare) după care mi-am zis să-l las în pace, să se desfăşoare după cum vrea muşchiul lui pentru că n-o să schimb eu lumea. Ce rost ar mai fi avut să-l întreb despre cînd mă văzuse el ultima dată cu barbă de patriarh în condiţiile în care el părea că tocmai atunci lua cunoştinţă de existenţa mea? Vorba aia: fiecare pasăre pe limba ei piere.
Cuvînt de închidere:
-sigur că varianta a doua! Nu percepţie nonstop ci intensitatea ei.
-cum te compoţi cînd, băgînd bani de un bilet de tramvai, primeşi 3 în schimb? Lauzi gerul ce a îngheţat/dat peste cap mecanismul de tipărire/eliberare al biletelor sau… ăăă… altceva? Hm, hai că încerc să concep un text pe chestia asta după ce voi fi consumat juma’ de stecluţă de pălincoşenie marca Tîrgu Secuesc, nemtudomu’ mă-sii de biznis…

 Autor: Iancu Mihu

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s