Domnul Ghiorţanu


Domnul Ghiorţanu

Ne-am văzut de la distanţă.

Eu l-am văzut cu siguranţă printre capetele unor tineri ce tocmai alergau spre gura Metroului. Am strigat cu voce tare, atât de tare că toţi cei din preajma mea s-au oprit locului speriaţi!

– Domnule, domnule, Ghiorţanu, domnule Ghiorţanu, nu se poate…

Mi-a făcut semn că m-a văzut şi s-a apropiat de mine cu pasul uşor legănat, aşa cum îl ştiam eu că merge de obicei.

Ne-am luat în braţe ca nişte copii şi ne-am privit în ochi preţ de câteva secunde!

– Să fiu al naibii dacă te mai recunosc, zise tare domnul Ghiorţanu, adică Doru Ghiorţanu, prietenul meu din copilărie. Mă, nu te mai ştiu de-un secol, înţelegi? continuă să vorbească prietenul meu, Doru , de un secol şi ceva… De une ai apărut? Unde te duci? Spre cine alergi, dragul meu?

– Lasă-mă câteva clipe să te studiez, îi răspunsei şi eu, la fel de nedumerit, şi continuai! Uite, nici nu mai ştiu unde vreau să merg, recunoscui eu cinstit. Faptul că te ţin de mână ca la şcoala primară, ca atunci când şedeam amândoi în bancă şi învăţătoarea te lua de urechi…

– Da, da, da, învăţătoarea… A dracului fiinţă era învăţătoarea, dragul meu! numai pe mine mă ţinea de prost în clasă, mai ştii?

– Ei, lasă, făcui eu împăciuitor, aşa erau vremurile! Spune-mi te rog ce faci acuma, ce face prietenul meu Dorel Ghoirţanu, acuma, la început de secol douăzeci şi unu…

– Chiar vrei să ştii?

– Vreau! confirmai eu mai hotărât şi fără să-mi dau seama, prietenul Dorel mă şi trase de mână spre localul de la parterul imensului hotel din apropiere.

– Uite, zise Dorel, hai să ocupăm o masă şi să ne spunem cinstit, fiecare de unde vine, ce-a mai făcut prin păcătoasa asta de viaţă, şi mai ales, încotr-o vrea s-o apuce! Ce zici?

L-am privit ca pe un salvator al dimineţii mele, o dimineaţă destul de cenuşie, poate cea mai cenuşie dimineaţă din ultima vreme, dacă am în vedere că plecasem de acasă numai şi numai pentru a-mi pierde timpul, cum se spune, adică, plecasem pur şi simplu fără un scop în sine.

Trebuie să vă mai spun că întâlnirea asta cu Dorel a venit ca o minune de la Dumnezeu, parcă cineva a aflat că sunt într-o pasă proastă şi mi l-a trimis la fix, exact pe cel ce nu l-am mai văzut de la absolvirea şcolii generale! O viaţă de om, ce mai…

– Ce vrei să servim? a întrebat Dorel cu tonul uşor ridicat!

– Păi, eu cred că aici n-ar trebui să servim mai nimic, recunoscui eu încet! Tu nu vezi unde m-ai adus? Aici sunt preţuri de preţuri, o cafea mă lasă pur şi simplu fără o pătrime din pensie…

– Ai, mă, ce dracu, nu mă face de râs, zise la fel de înţepat, Dorel! Mie să-mi spui ce vrei să serveşti. Te văd după un secol de nenorociri şi tu îmi vii cu chestii de sărăcie? Te-am întrebat eu de bani? Spune-mi ce vrei să servim, şi gata! Să fie la început un aperitiv?

– Aperitiv? făcui eu uşor speriat. Păi dacă luăm un aperitiv aici se duce naibii…

– Gata, taci, nu-mi spune că se duce dracului pensia pe o lună dacă mâncăm aici un aperitiv…

– Domnule Dorel, stai un pic, că nu înţelegi! încercai eu să mă apăr… N-am spus că…

Cu mîinile ridicate spre imensitatea tavanului înflorat al barului de la hotel, Dorel îmi răcni aproape lângă nas:

– Mie, dragule meu prieten, să nu-mi spui niciodată, domnule! Mie să-mi spui, tovarăşe, ai înţeles? Să-mi spui aşa cum auzi; tovarăşe! Eu am fost dom, aşa cum spui tu, numai până la Revoluţie, acuma, gata, s-a terminat, am devenit tovarăş!

Toate privirile din imensul bar s-au întors spre masa noastră. Cred, fără să am vreo oglindă prin apropiere, că la baza zulufilor mei, primele picături de transpiraţie au şi apărut. De multă vreme, nici nu mai ştiu exact de când, poate din perioada când mergeam la mitingurile electorale ale Partidului oamenilor fără Probleme, nu mai simţisem o stare de jenă atât de apăsătoare! Am răspuns cât se poate de încet:

– Dorele, te rog frumos, hai să ieşim de aici, că nu mă simt bine!

– Serios? Da, ce, eu mă simt mai bine? Ţi-am spus, pur şi simplu, să-mi spui „tovarăşe” şi-atât! Crezi că este greu? Crezi că este un cuvânt ruşionos? Nu mai crezi în „tovarăşi”? Ia să vedem noi cine mai crede în cuvântul „tovarăş”! zise repede Dorel şi până să-i atrag eu atenţia că în acest bar am recunoscut deja chipurile unor figuri marcante ale oraşului şi-n consecinţă ar fi cazul să ne păstrăm cumpătul, prietenul copilăriei mele a şi strigat cât de poate de tare:

– Alo, domnilor, mai este cineva şi „tovarăş” în sala asta? Vă rog frumos, cine mai crede că este „tovarăş” să ridice mâna în sus…

– Dorele, Dorele, stai liniştit, făcui eu speriat!

– Cine ridică mâna-n sus şi recunoaşte că este „tovarăş”, primeşte de la mine o cafea gratis, zise repede Dorel şi se ridică în picioare să privească peste capetele consumatorilor.

De undeva din spatele sălii, doi tineri mormăiră ceva nedesluşit şi ridicară mâna spre Dorel.

– Bravo, zise Dorel satisfăcut! Voi doi o să primiţi două cafele gratis de la mine! Dacă mai este cineva care le urmează exemplul… Vreau să măresc miza! Plătesc cafelele, plătesc şi masa pentru cei care ridică mâna şi se declară „tovarăşi”, acuma, aici, de faţă cu prietenul meu din copilărie…

– Dorele, am ţipat eu aproape îngheţat de ruşine, stai jos că altfel plec! Hai să nu ne dăm în spectacol! În sala asta sunt…

N-am mai apucat să spun nimic. Dorel s-a ridicat pe scaunul acoperit cu o sofa dintre cele mai scumpe şi a strigat ca o poruncă:

– Plătesc şi băutura pentru cei ce au servit deja masa!

Am rămas stupefiat! Dorel, prietenul meu din copilărie, parcă intrase în transă!

De undeva din strălucirea luminilor de la bar, un domn, probabil un chelner, după felul în care era îmbrăcat, veni spre noi cu paşi agitaţi.

Dorel îşi scoase cardul dintr-un potmoneu de piele fină şi i-l dădu fără să mai aştepte întrebarea acestuia.

Era un gest de perfectă legalitate, dacă stau să judec la „rece” momentul! Omul anunţase ceva, vroia să facă o plată pentru consumatorii indicaţi de el cu câteva secunde mai înainte şi acuma era gata să plătească consumaţia.

– Tovarăşe, zise Dorel, spre cel ce veni spre noi, te rog să pui la plată tot ce se consumă în acest moment în local, şi să-ţi opreşti cota-parte aferentă, pentru buna servire! Vrei cumva să-ţi dau şi PINUL? Să ştii că îmi place cum arăţi şi am încredere în dumneata!

Chelnerul rămase şovăitor în faţa noastră şi mai ales în faţa lui Dorel. Prinse între degete cardul prietenului meu, îl învârti pe toate părţile de parcă îi studia formele, îl duse spre nas ca pe o floare rară pe care vrei neapărat s-o miroşi şi făcu o plecăciune ca în faţa unei mari personalităţi!

– PINUL, o să-l puneţi dumneavoastră, zise chelnerul. Aş vrea să ştiu din ce moment încep să adun plăţile şi mai ales, vreau să ştiu cine se va bucura de respectivele plăţi…

– Tovarăşii, zise scurt Dorel! Toiţi tovarăşii din această sală, toţi consumatorii de la această oră vor primi, dacă se declară „tovarăşi”, masă, băutură şi toate cele consumate, gratis! Dumneata, ai înţeles dorinţa mea? Cine ridică mâna şi se declară „tovarăş” primeşte gratuit tot ce consumă…

Chelnerul s-a îndepărtat cu spatele înconvoiat şi după câteva minute, de undeva din spatele barului a ridicat aprobator o mână-n sus, în sensul că şi el, începând din aceaste clipe se consideră „tovarăş”!

În următoarele clipe, încet, aşa ca o mişcare de balet făcută cu măiestrie,
de la fiecare masă începură să se ridice în sus mâini de tot felul! Mâini de femei, de bărbaţi, de bătrâni ori tineri, mâini de funcţionari, de profesori, de elevi aflaţi în pauza de clasă şi fugiţi la „o gustare”, mâini catifelete, delicate, butucănoase, mâini care începură să semene cu nişte capete de şerpi ce adulmecă fioroase aerul pentru a şti de unde vine mirosul prăzii…

– Ce zici, prietene? Îţi place ce vezi? zise Dorel râzând ca un copil ce tocmai a făcut o trăsnaie! Priveşte-i, mai zise Dorel satisfăcut, priveşte-i pe noii noştri tovarăşi! Mai ai ceva de zis?

Speriat, i-am răspuns cu acelaşi sentiment de teamă:

– Eu nu pot, nu pot să cred că aici este momentul să ne revedem aşa…

– Ei, lasă, zise Dorel, zi-mi şi tu „tovarăşe”, că oricum sunt hotărât să plătesc toată consumaţia!

– Da, dar…

– Dacă nu vrei, nu vrei! Eu doar te anunţ că plătesc cinstit şi gata! Şi stai să mai vezi ceva…

– Nu, nu mai vreau să văd nimic!răspunsei eu speriat. Gata, îţi zic „tovarăşe” şi dacă vrei plec! Cred că am suficienţi bani să-mi plătesc şi singur consumaţia! zisei eu cu oarecare îngrijorare, mai ales că, la cele ce deja se adunaseră pe masa noastră, plata consumaţiei mele părea destul de ridicată…

– Hai, nu fii prost, zise încet şi calm Dorel! Ne vedem după atâţia ani şi vii aici cu mofturi de curvă bătrână…

– Dorele, te rog frumos…

– Hai, mă lasă, nu mă face să cred că ai rămas Iisus Hristos! Uite, dacă vrei, pot să-ţi ofer şi un oarecare divertisment!

Fără să mai aştepte reacţia mea, Dorel se ridică în picioare şi pocni din degete de parcă toată viaţa lui numai asta a făcut.

Se făcu din nou linişte. Glasul lui Dorel se auzi cu limpezimea necesară:

– Tovarăşe chelner, te rog eu frumos, spune-i celei mai tinere domnişoare din trupa de balet a hotelului că vreau să vină la masa mea! Ce zici, se poate?

Câteva râsete, apoi nişte voci ce tocmai încercau să dea glas unor păreri, ciocnit de pahare, zgomot de furculiţe adânc înfipte în mâncarea primită deja gratuit, acoperiră imediat spaţiul înconjurător.

Am vrut să mă ridic şi să plec, să ies afară din luxosul local, dar privirile tuturor celor acolo prezenţi s-au agăţat de mine ca o imensă povară şi m-am făcut imediat mic, mic de tot în superbul meu scaun de cinci stele! Nici nu mai ştiu când a apărut lângă Dorel o tânără sumar îmbrăcată, cu zâmbetul deschis spre toate înţelesurile lumii şi cu un început de întrebare pe buze.

Dorel a întins uşor mâna spre trupul firav al domişoarei şi a întrebat-o încet:

– Poţi să-mi spui câţi ani ai?

– Pe bune, sau aşa ca între noi…

– Pe bune!zise Dorel la fel de încet.

– Am împlinit oşpe, acum trei zile, răspunse fata râzând.

– Se spune optesprezece, dar n-are importanţă, zise şi Dorel. Vreau să-mi spui, aşa cum îi spui unui tătic care te iubeşte, cu ce fel de cărţi te-ai distrat în ultimul timp!?

– Matale vrei să fii tăticul meu? zise balerina, şi chicotind răspunse cu siguranţa omului care ştie exact ce vrea! Citesc foarte bine aşii, popii şi mai ales cavalerii…

– Bine, zise Dorel, se vede că le ai cu astea! Stai lângă noi până ni se face poftă de mâncare şi dacă vrei poţi să-ţi comanzi şi tu ceva!

– Păi nu pot, că intru în spectacol, zise fata uşor îngrijorată, după care continuă, aşa, ca o părere. Dacă tăticul meu este bun, pot să rămân aici după spectacol, e bine?

Am îngheţat definitiv!

Dorel s-a ridicat spre fată, a pupat-o pe obrazul machiat şi a dat afirmativ din cap. Întorcându-se spre mine, zise cu subânţeles:

– D-asta iubesc eu Bucureştiul, mă, prietene! Când am făcut Revoluţia, că am uitat să-ţi mai spun şi aspectele astea, atunci, în optzeci şi nouă, eram un terchea-berchea, un neica nimeni, un prăpădit de angajat, la statul comunist! Nici nu mai vreau să-mi amintesc de vremurile alea nenorocite.Tu ştii foarte bine cum se purtau comuniştii cu noi, parcă eram nişte animale! Muncă, muncă şi iar muncă, iar distracţie deloc… Chiar atunci, în vremurile alea nenorocite vroiau să mă aresteze pentru nişte chestii… Ca orice nenorocit, furasem şi eu două roţi de Dacie din târg… M-au alergat, era gata să mă prindă! Noroc că tocmai începuse nebunia asta de revoluţie şi se adunase prostimea în Piaţa Universităţii…Am profitat de prostime, m-am băgat în faţă, am ţipat, am scos şi eu câteva pietre din caldarâm, acolo, la Universitate şi m-am aşezat cu burta pe asfalt, să nu mă mai vază miliţienii ăia care mă urmăreau pentru furtul roţilor… Drace, mi-am zis, o să mor aici ca prostu! Tu ştii, se trăgea din toate părţile, acolo chiar se murea pe bune şi, probabil chiar se dorea o altă lume… Undeva în apropierea mea, miliţienii care mă pierduseră ţipau ca apucaţii! „Hoţul, hoţul, unde este bă fratele meu, hoţul”? Cineva, nu ştiu cine, Dumnezeu să-i dea sănătate în vecii-vecilor, m-a lovit cu ceva dur în cap. Nici nu mai ştiu ce-a urmat! Acolo, la lovitura aia nenorocită s-a hotărât soarta vieţii mele, după câte am aflat mai târziu. M-am trezit direct în spital, cu capul spart, cu piciorul drept rupt şi înfăşurat în bandaje… Abia mai târziu am aflat că fusesem filmat şi că, fără voia mea ajunsesem erou al Revoluţiei! Îţi dai seama de mişcare? Dintr-un hoţ mărunt şi-un terchea-berchea oarecare, am ajuns, graţie evenimentelor din Piaţa Universităţii omul cel mai special al vremurilor! Dar, gata, asta a fost! Nici nu te-am întrebat ce-ai făcut la Revoluţie… şi nici nu te întreb! Fiecare a făcut ce-a vrut şi fiecare, bănuiesc, că n-am de unde să ştiu, a trăit cum şi-a dorit! Eu, graţie faptului că am devenit Erou, am luat un lanţ hotelier, că asta mi s-a dat, şi, fără să am experienţă, l-am făcut praf! Praf l-am făcut… Când am intrat în afaceri adevărate, afaceri importante, pierdusem deja nişte milioane bune. Nici nu mai ştiu ce-am făcut cu primele milioane. A propos, Ia spune-mi, tu cu ce te ocupi?

– Eu? Cum cu ce mă ocup, eu? Nu ştii?

În mintea mea se derulau imagini de tot felul. Oare ce făcusem eu la Revoluţie? Unde am fost după Revoluţie? Ce pot eu să-i spun bunului meu prieten despre mine? Că am fost ca şi el în primele rânduri, acolo unde s-a tras ca la balamuc? Că m-am dus acolo din convingere că s-ar putea să scăpăm de un regim nenorocit şi absurd? Că am scăpat de moarte dintr-o simplă întâmplare? Că n-am primit nimic de la Revoluţie şi nici n-am cerut ceva special… Ce să-i răspund la această întrebare directă şi chiar justificată?

– Nu, nu ştiu răspunde Dorel, la fel de blând, şi tot el continuă. Poate nu ştii, dar eu am stat mai mult pe afară. Am prins nişte posturi bune în administraţia ţării şi m-am dus acolo unde mi s-a cerut. dacă aş fi ştiut de tine, dacă mi-ai fi spus cu ce te ocupi, poate că te-aş fi ajutat… Am ajutat lume multă, am dat bani în stânga şi în dreapta, mi-am făcut, în egală măsură prieteni şi duşmani… Hai, spune-mi cu ce e ocupi, că poate fac ceva pentru tine!

Mi s-a pus un nod în gât! Ce să fac? Să-i spun adevărul lui Dorel? Are el nevoie de adevărul meu? Mai este el, Dorel Ghiorţanu, ăla, cuminte, pe care-l ştiam eu? M-am hotărât pe loc şi i-am răspuns cât se poate de clar!

– Spre deosebire de tine, dragă, domnule Dorel…

– Tovarăşe, Dorel…

– Fie! Spre deosebire de tine, dragă, tovarăşe Dorel, eu am făcut numai ceea ce -am vrut! M-am căsătorit cu cea mai frumoasă femeie din lume, cu Matilda pe care o ştii foarte bine, pentru că ai stat cu ea în bancă, la generală…

– Tu, te-ai însura,t cu Matilda? întrebă surprins Dorel.

– Eu! Am şi doi copii deştepţi, o casă şi
o carieră… N-am cerut şi nici n-am primit nimic de la Stat, aşa că, mulţumită lui Dumnezeu am ajuns deja la pensie ca un om normal!

– Bravo, frumos! Uite că te-ai descurcat! N-am făcut degeaba Revoluţia! Îţi dai seama în ce nenorocire am fi trăit dacă mai rămânea Marele Odios?

Vorbele lui Dorel cădeau deja alături. Urechile mele refuzau să-l mai asculte iar privirile mele se fixaseră deja pe ochiurile larg deschise ale ferestrelor din faţa noastră.

L-am întrebat din pură curiozitate:

– Nu înţeleg chestia asta cu „tovarăşe”… Poţi să-mi explici?

Dorel m-a privit ca pe un străin, poate chiar ca pe un duşman şi dintr-o dată s-a pus pe râs! Aşa, printre hohote, mi-a răspuns sarcastic:

– Măi Georgică, tată, măi băiete, pe vremea Odiosului ne spuneam toţi, tovarăşi, mai ţii minte?

– Ţin!

– Şi eram noi, atunci, tovarăşi? Poţi tu, omul care le ştiai pe toate, poţi să-mi spui?

– Probabil că eram!

– Eram pe dracu! Eram nişte amărâţi, nişte cretini care pozam în cei mai fericiţi oameni ai Planetei, când de fapt eram sărăntocii lumii…

– Poate că ai dreptate!

– Sigur că am dreptate! Tovarăşii de-atunci aveau toată puterea politică, toată economia ţării, tot, tot, tot! Noi nu aveam nimic, dar absolut nimic. Abia acuma, după Revoluţie, am ajuns cu adevărat tovarăşi, înţelegi? Abia acuma avem şi noi tot ce aveau atunci tovarăşii, dacă pricepi ce vreau să-ţi spun…

– Tu, da, ai de toate, după cum se vede, dar restul oamenilor, ce crezi că au? Ştii tu, dragă Dorele câţi sărmani are Ţara asta, acuma, după Revoluţie? Ştii?

M-am ridicat şi i-am făcut semn chelnerului să-mi aducă nota de plată.

Dorel m-a prins de mână şi mi-a şuirat la ureche:

– Bătrâne, stai cuminte, că mă faci de râs! Aici eu sunt stăpânul, înţelegi? Ăsta este unul dintre localurile mele, este Hotelul meu, dacă pricepi! Dacă ţi-e greu să-mi mulţumeşti, zii dracului bogdaproste şi ieşi, că altfel pun să te arunce afară, ca pe un cerşetor…

Mi s-au înmuiat picioarele! Prietenul meu, Dorel Ghiorţanu, devenise deja Stăpânul unei lumi pe care eu n-am reuşit nici s-o înţeleg, nici s-o cunosc!

Chelnerul a venit şi i-a adus nota de plată.

Nu ştiu cât a plătit şi nici pentru cine a plătit.

Mi-am lăsat pe masă suma calculată conform preţurilor din Meniu şi am plecat singur pe uşa din spatele localului, ca un străin intrat prin efracţie într-un loc ce nu-mi aparţine…

În mintea mea, chipul prietenului meu din copilărie, Doru Ghiorţanu, dispăru definitiv în burta aceastei malefice zi…

Doamne, Tu care le ştii pe toate, spune-mi şi mie, încotr-o s-o apuc?

 Autor: George Rizescu

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s