Ciufu


-/

CIUFU…

Acolo l-am pomenit, acolo şi numai acolo îl văd şi stăzi după trei sferturi de secol…

Râzând cu subânţelesuri greu de descifrat copilului din mine, mama mi-a spus că nenea Marin Ciufu coborâse pe un nor, se înţelege, din Cer, exact acolo, pe scaunul de lemn cu spetează de pe prispa casei. Faţa prelungă, acoperită de barba uşor tăiată în foarfecă, cu plete lungi, brumării, cămaşa cu poale cusute în altiţă şi pantalonii de şai alb-gălbui, făceau oricum din domnul Ciufu, un „Om din altă lume”!

Acolo, în scaunul lui special, domnul Ciufu îşi începea ziua şi tot acolo şi-o sfîrşea, astfel că pentru mulţi dintre noi, prezenţa lui acolo şi numai acolo, devenise ceva obişnuit.

Acolo, în scaunul acela cu spetează înaltă îl auzeam cum silabisea amuzându-se, cuvintele din „România Liberă”.

– Va să zi-că, vin la pu-te-re, li-be-ra-lii! Li-be-ra-lii? Măi, măi, măi, măi… Nici domul dracu, nici Sfântul Dumnezeu nu mai înţelege nimic, iar eu, eu nici atât! Bă, fratele meu, voi nu ştiţi să vă faceţi nici proagandă? Nu ştiţi sau nu aţi învăţat încă să minţiţi frumos? Hai, că proşti, proşti nu vă cred! Sau sunteţi chiar proştii-proştilor? Ce să caute bă, iubiţii mei, liberalii la putere, acuma, când suntem sub ruşi? Ştiu ruşii ce înseamnă „li-be-ra-lii”? Au avut ei, în viaţa lor, vreodată aşa ceva şi n-am aflat eu? Doamne, Doamne, Doamne, câtă neruşinare, câtă prostie, câtă minciună… Asta este aşa, o făcătură cusută cu aţă albă, să-i scoată la suprafaţă pe ăia mai fără minte şi să-i ducă la Canal! Fraţii mei, oameni buni, luaţi aminte! Liberalii nu mai ies nenică de la cutie acuma! Gata, vremea lor s-a dus! A păpat-o bolşevicul rus… N-or fi aşa de proşti să le facă pe plac demenţilor…

După o astfel de concluzie, domnul Ciufu dă pagina ziarului, uşor, cu delicateţea omului obişnuit cu foaia scrisă, alungă muştele ce se tot învârt peste capul lui de sfânt răms aici la marginea Roşcovei să se lupte cu ideologiile străine şi ajunge cu privirile peste titlurile mari din „Tara noastră, azi”, o rubrică specială în care sunt trecute numai şi numai „realizările măreţe ale neamului muncitor, încurcat destul de greu de nemernica asta de chiaburime, otrăvurile astea de ciocoi, care sug sângele muncitorului de la sate şi de la oraşe”!

Domnul Ciufu îi zice, „rubrica de satiră şi umor” a ziarului, dar e bine că nu-l aude nimeni, fiindcă pentru astfel de vorbe nechibzuite, cât o fi el de bătrân şi de sfânt, la Canal îi este drumul!

Citeşte la fel de silabisit şi, de data asta râde, râde ca un copil care a făcut o mică trăsnaie!

Să-l priveşti este o bucurie, să-l auzi este un răsfăţ:

– Auzi, tu, fratele meu, ce le trece prin cap! Să scoatem agricultura ţării din mâinile chiaburimii şi s-o dăm ţărănimii muncitoare! „Nu-mai ţă-ră-ni-mea mun-ci-toa-re ştie, poate şi face din a-gri-cul-tu-ra ţă-rii , astăzi sub-dez-vol-ta-tă, o ra-mu-ră … „

Domnul Ciufu nu mai citeşte. Îi este de ajuns, pare plictisit şi nici nu are cu cine comenta ştirile „rubricii de umor”! Împătureşte cu grijă ziarul şi-l aruncă uşor spre coşul cu hârtii din apropierea scaunului. Ţâţâie uşor printre buze, aşa, ca o încercare de fluierătură seacă şi tuşeşte înnecat. Abia îi aud vocea tremurândă cum silabiseşte câteva vorbe. Parcă ar citi, aşa cum citea când era grefier la judecătoria de plasă, o sentinţă ce nu-i face plăcere:

– Să dai agricultura pe mâna pu-tu-ro-şi-lor…asta da ispravă! Ispravă, ce mai… Praful se alege domnule, praful şi pulberea!

Îşi face imediat o cruce mare de parcă s-ar închina în faţa sfântului Altar din Biserică, spune ceva şoptit, probabil o rugăciune, îşi trece degetele lungi, străvezii prin părul alb şi mătăsos de om bătrân şi pentru câteva secunde îşi închide ochii, de crezi că nu mai vrea să vadă pe nimeni , niciodată…

Ai impresia că s-a dus, că a plecat dincolo.

Nici respiraţia nu i se mai aude.

Eu, care-i ştiu obiceiurile, stau acolo în faţa lui, nemişcat, şi-l aştept să-mi vorbească…

Şi minunea se petrece aşa cum se petrece în fiecare zi!

Îşi deschide ochii încet, încet, foarte încet… Mă priveşte pe sub ochelarii cu ramă de aur, ochelarii lui de pe vremea când „grefier unu” fiind la judecătoria de plasă îşi încânta asistenţa cu glasul lui ca un dangăt de clopot, şi-mi zice, aşa, cum îmi zice de fiecare dată:

– Pe la voi, pe la şoală ce se mai aude, măi, băiete?

Îi răspund cât se poate de politicos:

– La noi, la şcoală este bine! Învăţăm de toate şi o să fiu făcut pionier… Aşa mi-a zis tovarăşa învăţătoare!

Domnul Ciufu nici n-a ascultat vorbele mele. Ştiu că nu le-a ascultat pentru că şi-a întors capul spre Cer, şi-a făcut din nou o cruce mare pe piept şi a spus mai mult îngânat, „Tatăl nostru”!

Nu era nici-o exagerare că domnului Ciufu i se spune şi Sfântul!

Privit din orice parte ai vrea, nu poţi să nu observi că în jurul domniei sale există ceva ce nu există nicăieri, există o stare de linişte specială, o lumină aparte îi stă alături şi toate gesturile lui sunt altfel decât ale noastre, ale oamenilor de rând!

Tata zice că domnul Ciufu n-ar mai trăi cam de multişor în timpurile astea ale noastre, că este atât de singur şi de departe de zilele noastre, încât nimeni nu mai poate ajunge la el şi nici el nu mai poate ajunge la nimeni, că ar trăi deja „pe o altă lume”, o lume mult mai curată, mai cinstită , o lume în care el, domnul Ciufu şi-a lăsat slobodă toată viaţa.

În lumea aia a lui, alta decât lumea asta a noastră, domnul Ciufu a muncit şi a fost fericit.

– Pentru lumea, asta, a noastră , spune tot tata, omul ăsta nu a fost pregătit să trăiască! Asta este drama lui sau bucuria lui, nimeni nu ştie!

Uitat de lume, domnul Ciufu privea senin peste toţi şi peste toate şi din când în când, se ridica din scaunul cu rezmătoare şi-mi cerea să-i aduc o cană cu apă! „Să-mi dai tu un picuşor de apă”, zicea, „uite, cu cana asta” şi eu mă duceam la vadra cu apă rece adusă de mama cu un ceas mai devreme şi-i aduceam cana cu apă.

După ce-şi sorbea apa, se aşeza la loc pe scaun, îşi desfăcea brâul din copcile gălbui, scotean curelele din catarame şi cu cămaşa desfăcută respira cu nesaţ tot aerul din curte.

Când respira el o dată adânc, aveai impresia că nu mai există aer în toată curtea.

– N-am crezut să apuc vremurile astea, măi, băiete… Pentru mine, asta este o vreme mai rea decât moartea care nu vine mai repede să mă ia! Aş vrea să merg mai repede la ai mei. Aici nu mai am ce să fac, aici nu mai este nimic care să-mi placă!

Astea au fost ult
imele vorbe pe care mi le amintesc eu spuse de domnul Ciufu.

Ştiu că într-o noapte s-au auzit nişte motoare de maşini urlând, după care, nimeni n-a mai auzit nimic de domnul Ciufu.

Zvonuri sunt multe, dar nu le dau crezare!

Precis, domnul Ciufu a fost luat de Dumnezeu şi dus acolo, la ai lui! Eu numai asta cred, pentru că şi el asta a vrut să se întâmple!

Gurile rele spun că a fost ridicat de nişte foşti legionari deveniţi comunişti şi dus la muncă, la Canal!

Aşa ceva nu mai cred!

La vârsta lui, domnul Ciufu era bun numai pentru munca specială din Cer, sfaturile lui erau, oricum, sfaturi pentru sfinţi, şi nu mai era bun pentru munca grea a pământului de pe aici…

George Rizescu, Bogaţi, 15 iulie, 2013.

Din viitorul volum de proze scurte:” Portrete şi statui”

 Autor: George Rizescu

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s