Cât mai aproape de pământ


Soţia aşa zice că are o curcă fermecată, oriunde se duce în grădină se trezeşte cu ea alături, ghemuindu-se şi aşteptând mângâierile. Parcă ar avea nevoi umane. E albă, imaculată, îşi fixează privirea în ochii ei şi stă cu ardoare numai s-o audă vorbind, lucrând, râzând. Poveştile ţesute în jurul ei le ascultă incandescentă.

Pe parcursul vremii ne-am înconjurat cu păsări şi animale mai mici. Ana le dădea câte un nume fiecărei găini care îi mânca din palmă, acceptând atingerea cu supunere. În alt an ea boteza, cu nume de compozitori şi domnitori, pisicile adunate pe deal, care neavând hrană regulată dar ascuţindu-şi auzul, în mod uimitor, la sunetul motorului maşinii noastre, se adunau în grădină ca la poruncă. Pe când recepţionau primele sunete familiare, fugeau peste hotare şi garduri ca să ajungă cât mai repede pe parcela în pricină, unde le aştepta raiul de pe pământ, în chip de lăptic cald pentru doisprezece pisici şi pisoi. Până ghiceam numele pus ad-hoc fiecăruia în funcţie de culoare, nuanţă, petice ori personalitate, laptele se termina iar şiroiul de pisici dispărea. Nu degeaba se spune că pisica e un animal parşiv care mănâncă şi pleacă. Dar venirea lor dârză, tumultoasă, prin toate parapetele puse de natură şi de mâna omului, fără să cunoască vreodată regula de respectare a graniţelor de gospodării, ne-a fost dragă. Unul era Bismark, altul Beethoven, Chopin sau Schubert iar ceilalţi cu alte nume sonore.

De anul trecut, însă, nevasta răsfaţă o curcă fermecată, cum o numeşte ea, neavând până acum niciodată una, care, lăsându-se jos, o invită s-o mângâie, răsplătind-o cu câte un ou la două zile. Ouă mari, albe şi pestriţe, lăsate alături de celelalte ouă de găină. Iarna, Ana nemaivenind la grădină, curca a devenit nostalgică şi nu mai expulza niciun ou. Trăia doar cu furajele aduse de mine şi din amintirile de astă toamnă.

Primăvara sosind devreme, cu elan reînnoit însemânţam pământul pentru o vară caldă şi toamnă roditoare, cu salată, arpagic, usturoi şi mazăre. Ana, ocupată cu usturoi, se trezi deodată cu ea, curca fermecată, venită direct din curte pe deal ca s-o întâlnească. Aşezată în iarbă şi uitându-se cu privirea ei blândă la Ana. Numai nu torcea ca şi pisicile. Stătea, sorbindu-i cuvintele şi mişcările, ahtiată de socializare. Le-am făcut poze pentru albumul familiei, după care mi-am văzut de treabă, pregătind şi afânând stratul următor, pentru mazăre. Între timp aruncam câte o ocheadă spre nevastă mea şi curca însemnată, lucrând tot mai anevoios.

Ana, cum era aplecată asupra curcii, îmi dădea fiori, văzând-o din spate, cu picioarele îndepărtate şi întinse peste straturi, picioare lungi şi subţiri, care se împlineau în curbura unor coapse afişate în vânt… ascultam vocea ei blândă, felul cum îşi dezmierda curcuţa fermecată şi mă apropiam pe motivul unei atracţii irezistibile. Simţeam o necesitate puternică de a-i ţine fundul în mâinile mele, în timp ce-i ascultam vorbele, derivaţii ale sufletului cu glas nealterat.

-Ce-i, Nicule?! Nu mai ai treabă?

-Am venit şi eu mai aproape de voi.

-Te atrage cumva”fenomenul curcă”?

-Oarecum… De câte ori am visat, vara trecută, admirându-ţi firicelele blonde de pe picioarele tale, din valea florilor, când stăteai aşa aplecată peste straturi şi plantai sau pliveai…

-Te uitai atunci la picioarele mele?

-Oo! Şi la despicătura dintre ele. Îţi pândeam firele de păr scăpate din pantalonii aceia scurţi, atunci când te aplecai asupra straturilor.

-Şi la ce te gândeai în momentele acelea?

-Vrei să-ţi spun?

-Aştept.

-Îmi venea să te dărâm pe pământul proaspăt arat şi să te iubesc aşa cum ştiu eu, până răsărea o vară plină de făgăduinţe în corpul nostru.

-Dar ne văd vecinii, Nicule!

-Care vecini? Cel din dreapta nu-i aici iar cel din stânga are treabă în pădure.

-Şi tu chiar vrei să faci dragoste aici pe pământ?

-Te doresc şi aş vrea să te însămânţez… şi pe tine.

-Dar ne vede curca, Nicule!

-Şi ce? Sunt convins că o să-i placă iubirea noastră, nu vezi că şi ea aşteaptă afecţiune?

-Şi va face ou din nou, nu-i aşa?

-Lasă-te mai curbată şi cu fundul în palmele mele, să te simt până în rărunchi.

-Şi nu ne răcim în primăvara asta timpurie?

-Deloc, o să vezi, draga mea, cum te voi încălzi cu căldura mea.

-Clădită din foc şi mătasea porumbului.

-Pune-ţi mâinile pe pământul roditor şi lasă poarta liberă spre cămările ascunse. Aşa, draga mea, lasă să pătrundă în
tine corpul meu, visul meu, plămădeala pentru a ne împlini!

Totu-i o plutire peste grânele care vor izbucni în hotarele îndepărtate, exuberanţa florilor cu nebănuite culori, spectrul de albine scăldate în mierea vieţii.

Curca stă aproape de fierberea pământului.

 Autor: Deac Suzana

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s