Artistul traducător şi capodopera sa


Artistul Traducător şi Capodopera Sa

Traducătorul atingea cu sfială paginile îngălbenite de vreme ale manuscrisului vechi de mai multe secole. Cu mişcări atente ale degetelor, el desluşea slovele străvechi, ce păreau să strălucească viu sub lumina lămpii de petrol agăţate deasupra mesei de lucru. Nu se grăbea să scrie pe coala albă în care adăuga pe rând nestematele preţioase ale unei gândiri străbune. Surprinzător, ele alcătuiau propoziţii şi fraze ce prezentau o neobişnuită aşezare a cuvintelor, complet diferite de stilul vorbirii contemporane.

„Ce fel de om a scris astfel de rânduri?” se întreba el la fiecare popas luat de-a lungul cărării abrupte a transcrierii. „Îi simt patosul în tot ce vorbeşte. Candoarea sa faţă de posibilul cititor nu are egal, deşi textul poarta pecetea mai multor milenii de la elaborarea sa. Păcat că nu am posibilitatea să vorbesc direct cu el. Aş lămuri nenumărate detalii, unde slova pare să nu redea exact intenţia cugetării autorului!”

Aplecat mai departe asupra lucrului său, artistul Traducător continua să se mişte încet, fără grabă, dovedind simpatie faţă de fiecare cuvânt întâlnit. Ştia că mulţi alţii procedează diferit din dorinţa de a finaliza cât mai rapid trecerea în limba modernă a unor cuvinte străvechi. Fie prin utilizarea unor cuvinte depăşite, arhaice, aceştia îmbrăcau salba de diamante a sublimelor exprimări originale în haine abandonate din secole trecute; fie copiau aşezarea cuvintelor din manuscris, fără adaptare la limba vorbită în prezent. Rezultatul semăna cu o pâine obţinută dintr-un aluat nedospit suficient şi coaptă la o temperatură mult prea mică. Fiindcă mai întâi, trebuie ca înţelesul să dospească suficient în mintea traducătorului, care să îi găsească echivalenţe lingvistice potrivite. Iar ulterior, aceste cuvinte bine alese trebuie îmbinate conform regulilor limbii vorbite, dar reconstruind înţelesul iniţial dezvăluit printr-o anume construcţie a propoziţiilor, frazelor şi paragrafelor.

Cititorii unei astfel de traduceri nedospite şi necoapte ajung la final să considere că au de-a face cu o carte străveche lipsită de importanţă şi nerelevantă pentru contemporani. Printr-o astfel de abordare se desacralizează exprimarea autorului antic, mesajul său fiind aruncat la coşul cu obiecte interesante, dar greu de înţeles. Cât de mult Traducătorul dorea să ofere o cu totul altă perspectivă asupra lucrării pe care cu muncă asiduă o realiza pas-cu-pas asemenea clădirii unui Templu uriaş dedicat simbolurilor prezentate iscusit în manuscris.

Uneori, obosit de orele prelungite ale muncii sale, Traducătorul se aşeza pe un alt scaun, de unde putea să privească în voie infinitul albastru al cerului brăzdat de pufi albi de nori sub lumina difuză a lunii. Noaptea îmbrăca oraşul ce se întindea pe zeci de kilometri în jurul său. De la înălţimea ultimului etaj, oricine putea să contemple liniştea nopţii ce se zărea aşternută pe toate casele şi peste toţi oamenii. Doar stelele Orionului împodobeau mantia catifelată a odihnei dintre două zile, dar puţini erau privitorii care să o bage în seamă.

Traducătorul se ridică şi deschise larg fereastra lăsând aerul curat şi rece al nopţii să invadeze camera cufundată în umbră. Lampa de petrol nu reuşea să îşi ofere razele decât îngustei suprafeţe a mesei de lucru, dar în rest, bezna plutea în voia ei plină de fantasmele închipuirii ce se alcătuiesc şi de destramă după reguli doar de ele ştiute. Nu îi plăcea becurile electrice. Aveau ceva artificial în lumina lor calculată după principii de eficienţă economică, dar neavând nimic în comun cu căldura luminii produse de o lampă cu petrol. Aşa cum ştiinţa secolului XXI nu a reuşit să ofere decât alternative slabe calitativ şi îndopate cu aditivi toxici la instrumentele din trecut, tot astfel lumina electrică oferea o disonanţă grotească în raport cu delicata alcătuire a manuscrisului, ale cărui litere, scrise cu răbdare cu cerneală pe un pergament special, brusc păleau sub presiunea fotonilor zgomotoşi şi violenţi trimişi spre ea dinspre o astfel de sursă.

Lumina lunii şi cea a lămpii conlucrau artistic în decorarea atelierului de lucru al modestului Traducător, care neştiut de ceilalţi, se retrăgea să adune comori străvechi pentru a le transpune în vorbirea oamenilor timpului său. Nu dorea să i se ştie numele; cel puţin nu acum. Scopul său artistic se desăvârşea prin magia dialogului cu autorii antici folosind la maximum cunoştinţele de limbi antice pe care o dobândise cu migală şi perseverenţă pe parcursul mai multor decenii. Ce deosebire faţă de colectivele de traducători motivate financiar să ofere produse adaptate gustului clientului, dar nicidecum fidele intenţiei autorului!

Multe cărţi de importanţă maximă pentru umanitate avuseseră o astfel de soartă, rezultatul sigur fiind reducerea interesului maselor largi faţă de mesajele importante pe care acestea le transmiteau. Gonind pe autostrăzile succesului financiar şi faimei de sine, astfel de cărţi făceau mai mult rău decât bine prin distrugerea intenţiei autorului original. Dar Traducătorul se prezenta pe sine ca „un meşteşugar medieval, care alcătuieşte roţi şi angrenaje felurite din care constituie ulterior ceasuri de precizie gata să fie instalate în turnul primăriei pentru a reda cu exactitate timpul vechi, nou şi cel ce va urma.” Colegii de breaslă îl dispreţuiau şi ziceau: „Naivitatea şi idealismul tău lipsit de eficienţă reprezintă ceva depăşit. Am trecut la era industrială a produselor realizate pe scară largă. Cine mai are vreme de meşterit detalii?”

Dar el, Traducătorul, stăpân pe sine le răspundea: „Voi alergaţi pe o cale largă, o autostradă cum îi spuneţi acum, care nu presupune efortul săpării în adâncime, ci numai cel al desfăşurării pe o suprafaţă ce nu duce nicăieri şi se închide în sine. Voi vă deplasaţi dintr-o parte în alta a lumii, iar ulterior reveniţi din punctul din care aţi plecat. Dar eu sap cu respect şi perseverenţă în adâncime. Sub paşii voştri se află nestemate ascunse în ţărână. Sub drumurile voastre sunt comori şi civilizaţii îngropate de vreme, dar care au multe lucruri de împărtăşit. Cu voi prezentul se încheie, dar cu mine el de-abia începe să existe!”

Mai multe păsări trecură în stol prin dreptul lunii, după care se apropiară de sol şi zburară la nivelul caselor trecând pe deasupra lor. Strigătele li se auziră asemenea unor ecouri din alte lumi de poveste sau din trecut, aduse brusc la iveală prin cuvintele meşteşugit alcătuite ale traducerii din Cartea cea Veche. Traducătorul zâmbi, închise fereastra şi trecu din nou la lucru. Scrisul său caligrafic şi calm se mişca asemenea arcuşului unui violonist în ritmul partiturii pe care o executa. Rând după rând sub lumina clară a lămpii manuscrisul original prindea din nou viaţă trecând în trupul nou ţesut cu migală şi sfială în limba secolului al XXI-lea. Slovele scrise în traducere începeau şi ele să strălucească violet asemenea ametistului, fiindcă viaţa se transfera de la original la copie trecând dintr-un spaţiu-timp trecut în cel prezent având aceleaşi sensuri şi acelaşi înţeles.

Traducătorul se identifica tot mai mult cu Autorul manuscrisului, încât gândurile minunate ale celui ce grăise în urm
cu douăzeci de secole se regăseau în cugetarea unei minţi luminate a vremii prezente. Cei doi deveniseră una, iar la final, când expresia de salut se aşeză cu eleganţă pe portativul exprimării, Traducătorul avu impresia că deopotrivă el şi Autorul au semnat cu bucurie eternul salut al antichităţii: „Pacea să fie cu voi, cu toţii!”

Octavian Lupu

Bucureşti

12 ianuarie 2015

 Autor: Octavian Lupu

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s