ARCA, autor Dan Persa- fragment din roman


Cine doreste s-o citeasca:
http://www.tipomoldova.ro/comenzi.htm

Scribul Miron

Şi Miron Dragomir crescu, crescu atât de mult, încât:

– Uriaşul… uriaşul blând… strigau copiii după el… iar bunicul său îi spunea: oamenii mari trupeşte sunt blajini… umblă stingheri… sfioşi, de teamă să nu strivească lumea…

Miron Dragomir n-a strivit lumea, ci a fost strivit de ea…

Fu vornic al flăcăilor şi vrednic fiind, plecă la oaste voluntar… Graţie mustăţii ca o harpă întoarsă, a staturii, ce-o întrecea pe-a oricărui muritor de pe cuprinsul ţării… a picioarelor zdravene, late cât pulpele din spate ale unui cal, a ochilor vii, dar care nu te sfredeleau, ci parcă te cuprindeau în duioşie, a dinţilor săi regulaţi şi albi ca neaua, din care descălecau raze de soare când zâmbea, a sprâncenelor negre-albăstrii şi cu fir cristalin… şi a puterii sale ce se dovedi curând a fi pe potriva a cinci oameni, Miron Dragomir fu primit ca dorobanţ în armia voievodală… cu cizme mari, parcă de Crai şi îi puseră ditamai cuca din blană de oaie pe cap, pe care se-nălţa mândră pana de curcan şi atârna, ca un moţ, cocarda tricoloră… cu nădragii cu vipuşcă roşie şi mantaua gri încheiată cu cinci nasturi de aur… cu cizmele proaspăt văcsuite… cu cartuşierele din piele neagră fixate pe centură… cu sabia la şold, puşca-n mână… îşi mai dădea şi cuca pe-o ureche… cu epoleţii, petliţele, găitanele şi fireturile sale… a doborât mai multe inimi de cocoană decât duşmani…

Şi iată-l, ani mai târziu, în odaia casei moştenite de la părinţii săi… iată-l aşezat la o masă groasă de brad, cu o pană de gâscă în mână, o călimară de birou din sticlă verde plină ochi de cerneală… iar dedesubt, pe un raft făcut între picioarele mesei, cu o cutiuţă de cenuşă pisată, ce usca, presărată, slovele proaspete… Din dorobanţ iată-l scrib şi plăcându-i… încât cu vremea ochii săi au prins a se slei pe dinafară şi-năuntru-i se deşteaptă… le-ai fi descoperit, să-i vezi din interior, adevărata strălucire, aceeaşi ce se va revărsa cu vigoare din Rai, când Raiul se va întoarce spre Pământ…

– Amar de vreme fi-va până atunci, spuse Miron Dragomir, dar nu-i mai păsa, deja de atunci, lui, de trecerea timpului şi de aparenta lui curmare… de fapt timpul trecea vântaş… mai sprinten de picior ca Ahile… şi fără a avea vreodată un călcâi vulnerabil… zbura, zbura timpul… şi chiar dacă tu o iei la goană după el, prinde-l dacă poţi… oricât ai sprinta… cât ai clipi timpul te-ntrece… dar lui Miron, cum însuşi a spus, nu-i păsa… cufundat în lumea-i de idei şi observaţii… de fantasme şi alegorii…

Şi nu-i păsa de trecerea timpului… fiindcă n-a avut vreodată dureri de măsele, spre a-şi lepăda răcnetele-n vânt… aşa cum văzuse că făcea patronul său, colonelul Vărzaru… alias negustorul Koteski… sau blândul grădinar Copusta… ce răgea în unele nopţi ca un catâr… deşi el spunea că rage ca leul… colonelul… ce purta atâtea nume, incognito mereu… pe-ascuns… lucrând… era mai mulţi în unul singur, întocmai unui scrib… şi nota despre dânsul Miron Dragomir în memorii:

„…toţi aceştia fiind una şi aceeaşi persoană, ascunse una-n alta… ca foile de ceapă… făceau parte dintr-un incognito mai vast… decât l-aş putea înţelege, nărodul de mine”… iată că-şi dăduse seama Miron Dragomir… oricât l-a crezut colonelul c-ar fi sărac cu duhul… oamenii mari trupeşte suferă de sărăcia duhului… îi spunea uneori… Miron se uita cu ochi de bou la el şi nu spunea nimic… colonelul credea că nu-nţelege… iar clucerul zâmbea pe sub mustaţa ca o harpă întoarsă…

Iată-l la masa de scris… dar care nu era o simplă masă, ci imita unsecretaire, aşa cum văzuse unul într-o zi în casa boierului Manolache, când a intrat, trimis de colonel, să ceară nişte praf de puşcă şi plumb… dar l-a trimis numai să afle, colonelul, dacă boierul ţine în casă pulberea morţii şi glonţi şi flinte… şi poate împuşca… doar că de plumb avea nevoie nu pentru a învârti alice folositoare armei de vânătoare, ci… tot pentru o vânătoare, într-un fel… dar de peşti, îi trebuiau câteva biluţe de plumb ca să le strângă pe strună, deasupra cârligului… sub plută… să ţină momeala sub luciul undei, acolo unde peştii alunecă în ape aidoma duhurilor în lumea de apoi…

Iată-l la masa de scris… deşi n-a gândit vreodată c-o să ajungă scrib, însă, după toate cele petrecute în Scăeni, căzând pradă morţii tineri şi bătrâni… cei rămaşi în viaţă prăbuşiţi sub cutremurătoarea durere fiind… cum copleşită e de zahăr pudră prăjitura… după cum nota clucerul undeva, voind probabil să arate că troienele mâhniciunii sunt la fel de crunte şi asupritoare ca şi dedulcirile vieţii pentru cei împovăraţi de vicii, pătimaşi în alegerea căilor căderii… aşa, ce spuneam… se întrebă Miron Dragomir, încâlcită mai e scrisa, nu ca vorba, ce îndată piere… tare mă apucă vrăjmăşia pe scribi… de ce sunt ei norociţi cu vorbe alese şi dulci ca zahărul candel şi acadelele, pe când eu, cel ce-am ţinut o sabie în mână şi pot ţine piept la cinci oameni… eu… iată-mă pe mine… stângaci ca un copil, lipsit de fermitate în cuvinte şi de statornicie în idee… noroc de stăruinţă, pentru că ea, înverşunarea, după câte se spune, aduce pe frunte broboane de sudoare şi nu spun învăţaţii că nouăzeci şi nouă de procente din ce înjghebăm cu mintea sau cu mâna… e transpiraţie? Ce mai rămâne, o nimic toată, unu la sută suflu… dar să ne ferească Dumnezeu de cei care transpiră fără acest dram de inspiraţie… mama ei, că de nu vine, te alegi doar cu sută la sută de asud, iar omul pute, venită fiind năduşeala din silirea neputinţelor…

Miron îşi frecă palmele şi le aşeză, calde, pe ochi, îl durea globul ochiului drept, poate de la cât ţintise lumea… palmele îi încălzesc pleoapele, îi e somn, aromeşte, s-ar duce să se culce, dar mai are mult de scris… nu s-a făcut el oare păstorul literelor şi cuvintelor şi cum să laşi turba de izbelişte în toloacă? Să se piardă el, lenevind, ca o făgăduială împuţinată la o vorbă-n vânt? O, da, spuse Miron Dragomir, mintea nu mi-e puternică şi dreaptă ca trupul…

Da, mintea nu mi-a fost făcută pe măsura trupului strălucitor dat mie, îşi spuse şi, ironia sorţii, tocmai de aceea a fost ales… ales de colonel să-i fie scutier… veturin… intendent… furier… majordom… un om ce cunoaşte secretele stăpânului… şi de l-ar duce mintea, unul ca el, aşa investit, nu şi-ar vinde stăpânul duşmanilor?

– Doar proştii sunt loiali, spuse Vărzaru, iar asta doar pentru că nu se pricep să te vândă…

 Autor: Emanuel Pope

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s