VINDECAREA PRIN MUNCĂ


VINDECAREA PRIN MUNCĂ

Pe vremea când Leopold Gurnişt fusese internat la sanatoriu, îl vizitaseră aproape toţi vecinii. În afară de Marcu de la supermarket şi de Haim Nasgâtaşvili.
– Nu-i frumos, le spuse Boris Israelovici. Ca mâine, poimâine omul se face bine, revine printre noi şi ce zice? Lui Cutare nici nu i-a păsat de suferinţa mea, bine că stăm în acelaş bloc şi plătim liftul în comun… Dar un sentiment acolo, o solidaritate, nimic…
– Ai dreptate! au fost cei doi de acord. Explică-ne cum ajungem.
– E foarte simplu, le spuse Boris. Luaţi autobuzul opt până la capăt şi singura clădire mare, cu etaje, pe care o vedeţi, acolo e! Numai să ştiţi că acum se practică ergo-terapia, adică vindecarea prin muncă, bolnavii sunt îmbrăcaţi normal, pe medici nici nu-i cunoşti, pe infirmieri nici atâta. Ce-i drept, ăştia sunt cei nepericuloşi, nevroze, astenii, depresii, melancolici din ăştia.
Ce s-a întâmplat mai departe am aflat de la cei doi. De cum s-au apropiat de clădire, nu s-au simţit în apele lor. Cei ce ieşeau erau încuntaţi, palizi, transpiraţi. Îşi ştergeau lacrimile discret şi vorbeau singuri. Chiar la intrare, portarul, sau poate un pacient care lucra ca portar, i-a întrebat la ce secţie au treabă. Ei au spus că îl caută pe Leopold Gurnişt, dar că nu ştiu secţia. Individul nu i-a îndrumat deloc, dar i-a lăsat să intre. Un tip nervos şi care făcea pe funcţionarul îi întrebă cum se numesc şi dacă au dosar la sectie.
– Ferească Dumnezeu, spuseră cei doi, dar tipul nu se lăsă, puse în funcţie un calculator şi cu un strigăt de satisfacţie, puse mâna pe ei.
– Cu plata staţi bine, dar declaraţia de venituri unde e?
Marcu îl ciupi discret pe Haim Nasgâtaşvili în sensul că nu-i bine să-i contrazici pe ăştia, declară solemn că până mâine vor avea grijă să completeze tot ce li se cere, aşa că funcţionarul îi lăsă în pace. Dar abia facură câţiva paşi când auziră strigătele altuia:
– Ce credeţi voi că-s eu, nebun? De unde să plătesc?
Amicii noştri se îndepărtară prudenţi, îl căutară pe Leopold, dar nu-l găsiră. Au văzut în schimb un domn cu figură de profesor de istorie şezând pe un colţ de bancă cu privirile pierdute, o femeie intre două vârste smulgându-şi părul în tăcere şi o altă femeie, între alte două vârste, smulgând părul unui omuleţ cu ochelari, care spunea că nu el e de vină. Dar nimeni nu părea impresionat. Probabil că asemenea chestii se auzeau aici foarte des. Cu toate astea, un altul întrebă: Ai înebunit? Şi vreo trei răspunseră în colectiv că u.
– Incă nu s-a născut nebunul care să recunoască acest lucru, şopti Marcu. Cred că e cazul s-o ştergem de aici…
– Ei, l-ati găsit pe Leopold? au întrebat vecinii curioşi.
– Am greşit pavilionul, au recunoscut cei doi. Am nimerit la violenţi!
Dar de fapt, ei greşiseră altceva, pentru că în loc să ia autobuzul spre sud, l-au luat spre nord. Iar la capătul liniei, acolo, nu se află nici un sanatoriu, ci sediul regional al Fiscului.

 Autor: Dorel Schor

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s