Proze scurte de Daniil Harms de Mihai Vakulovski



Un nou scriitor talentat
Andrei Andreevici a inventat o astfel de povestire: într-un castel vechi trăia un prinţ, care era un beţiv parşiv. Dar nevasta acestui prinţ, din contra, nu bea nici măcar ceai, bea doar apă şi lapte. Iar soţul ei bea vodcă şi vin, lapte nu bea. Dar şi nevastă-sa, la drept vorbind, tot bea vodcă, însă pe-ascuns. Dar soţul ei era un nesimţit şi nu se ascundea. Nu beau lapte, dar vodcă beau!, zicea el întotdeauna. Iar nevastă-sa scotea încetişor de sub şorţ sticluţa şi gîl-gîl-gîl, deci, bea. Bărbatu-său, prinţul, zice: Dă-mi şi mie. Iar nevastă-sa, prinţesa, zice: Nu, nici mie nu-mi ajunge. Hiu! – Ei, tu, – zice prinţul, – ledyo! Şi, cu aceste cuvinte, hopa cu nevasta de podea! Nevasta şi-a stîlcit toată mecla, stă întinsă pe podea şi plînge. Iar prinţul s-a înfăşurat în manta şi s-a dus în turnul său, unde avea o cuşcă. El, să vezi, creştea acolo găini. Iată că a ajuns prinţul în turn, iar găinile ţipă, cer de mîncare. O găină chiar a început să zbiere. Bă, – zice prinţul – , şantoclior! Linişte, pînă nu ţi-am dat peste dinţi! Găina nu înţelege cuvintele şi zbiară mai departe. înseamnă, deci, că găina face gălăgie în turn, prinţul, deci, înjură de mamă, nevastă-sa stă întinsă pe podea, într-un cuvînt – mare tămbălău.
Iată ce povestire a născocit Andrei Andreevici. Şi după povestirea asta deja poţi să spui că Andrei Andreevici e un mare talent. Andrei Andreevici e un om foarte deştept, foarte deştept şi foarte bun!

Despre Puşkin

E greu să spui ceva despre Puşkin unuia care habar n-are de el. Puşkin e un poet foarte mare. Napoleon e mai puţin mare decît Puşkin. Şi Bismark în comparaţie cu Puşkin e un nimeni. Şi Alexandru I, şi II, şi III sînt pur şi simplu baloane de săpun faţă de Puşkin. Şi, în general, toţi oamenii în comparaţie cu Puşkin sînt nişte baloane de săpun, doar că, în comparaţie cu Gogol, Puşkin e şi el un balon de săpun.
Şi, de aceea, în loc să scriu despre Puşkin, mai bine am să vă scriu despre Gogol.
Doar că Gogol e atît de mare, încît despre el nici măcar nu se poate să scrii, de aceea am să vă scriu totuşi despre Puşkin.
Dar să scrii despre Puşkin după ce-ai scris despre Gogol e oarecum nepotrivit. însă despre Gogol nu se poate să scrii. De aceea n-am să scriu mai bine despre nimeni nimic.

Tatăl şi fiica
Nataşa avea două bomboane. Apoi a mîncat una şi i-a rămas o singură bomboană. Nataşa a pus bomboana în faţa ei, pe masă, şi a început să plîngă. Cînd se uită, pe masă-s din nou două bomboane. Nataşa mănîncă o bomboană şi iarăşi izbucneşte în plîns. Nataşa plînge, dar în acelaşi timp trage cu ochiul spre masă, poate a apărut a doua bomboană. Dar a doua bomboană nu apare. Nataşa a încetat să plîngă şi a început să cînte. A cîntat, a cîntat şi deodată a murit. A venit tatăl Nataşei, a luat-o pe Nataşa şi a cărat-o la administrator. Iată, – zice tatăl Nataşei -, confirmaţi decesul. Administratorul a suflat în ştampilă şi a lipit-o de fruntea Nataşei. Mulţumesc, – a zis tatăl Nataşei şi a dus-o pe Nataşa la cimitir. Iar la cimitir era paznicul Matvei, care stă tot timpul la poartă şi nu permite nimănui să intre, aşa că eşti nevoit să-ţi îngropi morţii direct în stradă. A îngropat-o tatăl său pe Nataşa în stradă, şi-a luat şapca din cap, a pus-o pe locul unde a îngropat-o şi a plecat spre casă. Ajungînd acasă, Nataşa era deja acolo. Cum aşa? Foarte simplu: a ieşit de sub pămînt şi a venit acasă fuguţa. Asta da ispravă! Tatăl Nataşei s-a speriat aşa de tare că a căzut şi a murit. Nataşa cheamă administratorul şi zice: înregistraţi decesul. Administratorul a suflat în ştampilă şi a lipit-o de o filă de hîrtie, pe care a scris: Prin aceasta se adevereşte că respectivul într-adevăr a murit. A luat Nataşa hîrtia şi a cărat-o la cimitir ca s-o îngroape. Iar paznicul Matvei îi zice Nataşei: Nu-ţi permit pentru nimic în lume. Nataşa zice: Vreau doar să îngrop această hîrtie. Dar paznicul zice: Degeaba mă rogi. Nataşa a îngropat hîrtia în stradă, a pus pe acel loc ciorapii săi şi a pornit spre casă. Ajungînd, îl vede pe tatăl său care se joacă singur cu biluţele de fier la măsuţa de biliard.
Nataşa s-a mirat, dar n-a zis nimic şi s-a dus în camera ei să crească. A crescut, a crescut şi peste patru ani a devenit domnişoară. Iar tatăl Nataşei a îmbătrînit şi s-a gheboşat. însă, cînd îşi amintesc cum s-au luat unul pe altul de morţi, se tăvălesc pe jos de rîs. Cîteodată rîd vreo douăzeci de minute.
Iar vecinii, cum aud rîsete, se îmbracă şi pleacă la cinematograf. O dată au plecat şi nu s-au mai întors. Se pare că au fost loviţi de-o maşină.

Amintirile unui bătrîn înţelept
Eram un bătrîn foarte înţelept.
Acum nu mai sînt acelaşi, chiar puteţi să consideraţi că nu mai sînt. Dar a fost o vreme cînd oricare dintre voi ar fi venit la mine şi, orice greutate i-ar fi sfîşiat sufletul, orişice păcate i-ar fi chinuit gîndurile, eu l-aş fi îmbrăţişat şi i-aş fi spus: Fiul meu, linişteşte-te, căci nici o greutate nu-ţi istoveşte sufletul şi nu văd nici un fel de păcate în trupul tău, – şi el ar fi plecat de la mine bucuros şi fericit.
Eram mare şi puternic. întîlnindu-mă în stradă, oamenii o tuleau în părţi şi eu treceam prin mulţime ca un fier de călcat.
Mi se pupau adesea picioarele, dar eu nu protestam: ştiam că-s vrednic de asta. De ce să-i lipsesc pe oameni de plăcerea de a mă venera? Eu însumi, avînd o elasticitate deosebită, am încercat să-mi sărut piciorul. M-am aşezat pe scaun, am luat în mîini piciorul drept şi l-am tras spre faţă. Am reuşit să-mi sărut degetul mare al piciorului. Eram fericit. Eu am înţeles fericirea oamenilor.
Toţi se închinau în faţa mea! Şi nu numai oamenii, chiar şi animalele şi gîngăniile de tot felul se tîrau în faţa mea şi fîţîiau din coadă. Dar pisicile! Pisicile pur şi simplu erau nebune după mine şi, cînd mergeam pe scări, fugeau gudurîndu-se în faţa mea.
Pe vremea aceea eram într-adevăr foarte înţelept şi ştiam totul. Nu exista nici un lucru care m-ar fi pus în încurcătură. Un minut de concentrare a creierului meu minunat şi cea mai complicată întrebare se rezolva în cel mai simplu mod. M-au dus chiar şi la Institutul Creierului, ca să mă arate profesorilor savanţi. Aceia au măsurat, cu ajutorul electricităţii, inteligenţa mea şi pur şi simplu au rămas mască. Niciodată n-am mai văzut ceva asemănător, – au spus ei.
Eram căsătorit, dar o vedeam foarte rar pe nevastă-mea. Ei îi era frică de mine: grandilocvenţa înţelepciunii mele o sufoca. Ea nu trăia, ci pîlpîia, şi dacă mă uitam la ea, o apuca sughiţul. Am trăit mult împreună, însă, după aceea, ea se pare că a dispărut undeva, nu ştiu sigur.
Eu
am fost totdeauna cinstit şi n-am bătut pe nimeni pur şi simplu, fiindcă atunci cînd baţi pe cineva, îţi pierzi capul şi poţi să întreci măsura. Pe copii, de exemplu, niciodată nu trebuie să-i baţi cu cuţitul sau, în genere, cu ceva de fier, iar pe femei, din contra: niciodată nu face să le baţi cu picioarele. Animalele, se zice, suportă. Dar eu am făcut experimente în acest sens şi ştiu că nu-i întotdeauna aşa.

Datorită elasticităţii mele puteam face lucruri pe care nimeni nu le-ar fi putut face. Astfel, de exemplu, o dată am reuşit să scot cu mîna dintr-o ţeavă foarte întortocheată inelul fratelui meu, care a lunecat acolo întîmplător. Puteam, să zicem, să mă ascund într-un coş destul de micuţ şi să închid după mine capacul. Da, fireşte, eram fenomenal! Fratele meu era opusul meu sută la sută: în primul rînd era mai înalt, apoi – mai prost. N-am fost niciodată prieteni. Deşi, de fapt, eram prieteni, chiar prieteni foarte buni. Aici am confundat ceva: n-am fost niciodată prieteni şi ne sfădeam tot timpul. Ne-am certat astfel: stăteam eu lîngă magazin; se da zahăr şi eu stam în rînd şi mă străduiam să nu ascult ce se vorbeşte în jur. Mă durea un piculeţ un dinte şi nu prea aveam dispoziţie. Afară era foarte frig, fiindcă toţi erau îmbrăcaţi în şube groase şi cu toate astea îngheţau de frig. Şi eu eram îmbrăcat în şubă groasă, dar nu prea îngheţam, însă îmi îngheţau mîinile, fiindcă trebuia să le scot din buzunare şi să-mi îndrept valiza pe care, ca să nu-mi dispară, o ţineam strîngînd-o cu picioarele. Pe neaşteptate cineva mă loveşte în spate. Mă cuprinse o mînie de nedescris şi, cu viteza fulgerului, am început să caut o pedeapsă pentru agresor. în acel moment din nou m-au lovit în spate. Mi-am concentrat toată atenţia, dar am hotărît să nu întorc capul şi să mă fac că n-am observat nimic. Doar, pentru orice eventualitate, am luat valiza în mînă. Au trecut vreo şapte minute şi am fost lovit a treia oară în spate. Atunci m-am întors şi am văzut lîngă mine un bărbat înalt într-o şubă destul de învechită şi totuşi încă bună.
-Ce doriţi de la mine? – l-am întrebat cu o voce sobră şi rece.
-Dar tu de ce nu te întorci cînd te cheamă? – a zis el.
Eu am căzut pe gînduri în legătură cu înţelesul cuvintelor sale, cînd el iar a deschis gura şi a zis:
– Ce-i cu tine? Nu mă recunoşti, sau ce? Doar sînt fratele tău.
Eu iarăşi m-am gîndit la cele spuse de el, iar el iarăşi a deschis gura şi a zis:
– Ascultă, frate. Nu-mi ajung pentru zahăr patru ruble şi îmi pare rău să pierd rîndul. împrumută-mi cinci ruble, am să ţi le înapoiez după.
Am încercat să mă gîndesc din ce motiv fratelui meu nu-i ajung patru ruble, dar el m-a înşfăcat de mînecă şi mi-a zis:
– Ei, îi împrumuţi fratelui tău nişte bani? – şi cu aceste cuvinte el însuşi mi-a deschis şuba, a vîrît mîna în buzunarul interior şi a scos portofelul.
– Iată, – a zis, – eu, frate, am să împrumut de la tine o anume sumă, iar portofelul, uite, ţi-l pun înapoi în haină. – Şi mi-a strecurat portofelul în buzunarul interior al şubei.
Eu eram, fireşte, uimit, întîlnindu-l atît de pe neaşteptate pe fratele meu. Un timp am tăcut, apoi l-am întrebat:
– Da’ unde-ai fost atîta vreme?
– Acolo, – mi-a răspuns fratele şi a dat din mînă.
Eu am căzut pe gînduri: unde-i asta acolo; dar fratele mi-a dat un ghiont şi-a zis:
– Uite: au deschis magazinul.
Pînă la uşă am mers împreună, iar în magazin m-am trezit singur, fără frate. Am ieşit pentru o clipă din rînd şi m-am uitat, prin uşă, în stradă. Dar fratele nu era nicăieri.
Cînd am vrut să-mi reiau locul, nu m-au lăsat şi chiar m-au împins, încet, spre stradă. Eu, fără a mă indigna pe proastele obiceiuri, am pornit spre casă. Acasă am descoperit că fratele mi-a luat din portofel toţi banii. Atunci m-am supărat rău pe fratele meu şi de atunci nu ne-am mai împăcat.
Trăiam singur şi-i lăsam la mine numai pe aceia care veneau după sfaturi. Dar din aceştia erau mulţi şi se întîmpla că n-aveam linişte nici ziua nici noaptea. Uneori oboseam în aşa hal că adormeam direct pe podea. Stam pe podea pînă mi-era rece, iar cînd mi se făcea frig săream şi începeam să fug prin cameră, ca să mă încălzesc. Apoi din nou mă aşezam pe scaun şi dam sfaturi celor care aveau nevoie.
Ei intrau la mine unul după altul, uneori fără a deschide sau închide uşa. Mă amuza să privesc feţele lor chinuite. Vorbeam cu ei, dar în acelaşi timp de-abia mă ţineam să nu izbucnesc în rîs.
Odată n-am rezistat şi m-a bufnit rîsul. Ei au ţîşnit îngroziţi, care spre uşă, care pe fereastră, care direct prin perete.
Rămînînd singur, m-am ridicat în toată înălţimea mea falnică şi am zis:
– Prim tim pram.
Dar ceva a trosnit în mine şi puteţi să consideraţi că de atunci nu mai exist.

Soarta soţiei profesorului
Odată un profesor a mîncat ceva, dar nu ce trebuia, aşa că l-a apucat pe loc voma.
Vine nevastă-sa şi zice: Ce ai? Iar profesorul zice: Nimic. Nevastă-sa s-a dus înapoi.
Profesorul s-a întins pe sofa, a stat, s-a odihnit şi a plecat la serviciu.
Iar la serviciu – surpriză – i s-a tăiat din leafă: în loc de 650 de ruble i s-au lăsat doar 500. Profesorul – aia, aia – n-ajută nimic. Profesorul merge la director, iar directorul îi dă un şut. Profesorul merge la contabil, iar contabilul zice: întrebaţi-l pe director. Profesorul a urcat în tren şi a plecat la Moscova.
în drum, profesorul s-a pricopsit c-o gripă. A ajuns la Moscova, însă nu poate ieşi pe peron. L-au pus pe profesor pe targă şi l-au dus la spital.
A stat profesorul în spital nu mai mult de patru zile şi a murit.
Au ars trupul profesorului în crematoriu, au pus cenuşa într-un borcănel şi l-au trimis soţiei lui.
Iată că soţia profesorului stă şi bea cafea. Deodată sună. Ce este? Aveţi colet.
Nevasta se bucură, rîde cu toată gura, strecoară cinci ruble în mîna poştaşului şi deschide iute coletul.
Priveşte, iar în colet – un borcănel cu cenuşă şi un răvaş: Asta e tot ce-a rămas din soţul Dumneavoastră.
Soţia nu poate să înţeleagă nimic. Zgîlţîie borcănaşul, îl priveşte la lumină, a citit de şase ori scrisorica, în sfîrşit a înţeles care-i treaba, s-a tulburat groaznic.
Nevasta profesorului s-a tulburat foarte tare, a plîns vreo trei ore şi s-a dus să îngroape borcănaşul cu cenuşă. L-a învelit în ziar şi l-a dus în parcul Primului Cincinal, b. Tavriceski.
Nevasta profe
sorului a ales o mică alee mai lăturalnică şi, taman cînd voia să îngroape borcănelul, apare şi paznicul.

– Ei, – strigă paznicul. – Ce faci aici?
Soţia profesorului s-a speriat şi zice:
– Da’ iată că vroiam broscuţe în borcănaş să prind.
– Ei, – zice paznicul, – n-are nimic, dar vezi, să calci pe iarbă e interzis.
Cînd paznicul a plecat, soţia profesorului a îngropat borcănelul în pămînt, a bătătorit cu piciorul şi a plecat să se plimbe prin parc.
Da-n parc s-a legat de ea un marinar. Să mergem, hai să mergem, zice, să ne culcăm. Ea zice: De ce să te culci ziua? Iar el o ţine pe-a lui: să ne culcăm şi gata.
Şi, într-adevăr, soţiei profesorului i s-a făcut somn.
Merge ea pe stradă şi i-e somn. în jur aleargă oameni oarecum albaştri şi verzi, dar ea vrea să doarmă.
Merge şi doarme. Şi visează că parcă îi vine în întîmpinare Lev Tolstoi, care are în mîini o oală de noapte. Ea îl întreabă: Ce-i asta? Iar el îi arată cu degetul la oală şi zice:
– Iată, – zice, – am făcut ceva aci şi acum îl duc să-l arăt la toată lumea. Lasă, – zice, – să vadă toţi.
Se uită şi soţia profesorului şi vede că parcă ăsta nu mai e Tolstoi, ci un coteţ, da-n coteţ e o găină.
Soţia profesorului încearcă să prindă găina, dar găina s-a ascuns sub divan, de unde se uită ca un iepure.
S-a băgat soţia profesorului sub divan după iepure şi s-a trezit.
S-a trezit şi vede că, într-adevăr, stă întinsă sub divan.
Iese soţia profesorului de sub divan şi vede că e propria ei cameră. Iată şi masa cu cafeaua neterminată. Pe masă stă o scrisorică: Asta e tot ce-a rămas din soţul Dumneavoastră.
Soţia profesorului a mai plîns încă o dată şi s-a aşezat să termine cafeaua, rece.
Deodată sună. Ce-i? Intră nişte oameni şi zic: Să mergem.
– Unde? – întreabă soţia profesorului.
– La casa de nebuni, – răspund oamenii.
Soţia profesorului a început să strige şi să se revolte, dar oamenii au înşfăcat-o şi au dus-o la casa de nebuni.
Şi iată că soţia profesorului, absolut normală, stă pe un pat din casa de nebuni, ţine în mîini o undiţă şi prinde de pe podea nişte peştişori invizibili.
Această soţie de profesor e doar un trist exemplu despre cum există în viaţă o groază de nenorociţi care nu ocupă locul ce li se cuvine.

Cucuiele
Trăia odată un om pe care-l chema Cuzneţov. într-o zi lui Cuzneţov i s-a stricat scaunul. El a ieşit din casă şi s-a dus la magazin să-şi cumpere clei de tîmplărie, să-şi lipească scaunul.
Trecînd pe lîngă un bloc neterminat, a picat o cărămidă care l-a lovit pe Cuzneţov în cap.
Cuzneţov a căzut, dar a sărit imediat în picioare şi s-a pipăit la cap. Pe capul lui Cuzneţov răsărise un cucui enorm.
Cuzneţov şi-a mîngîiat cucuiul şi a zis:
– Eu, cetăţeanul Cuzneţov, am ieşit din casă şi m-am pornit spre magazin, pentru… pentru… pentru… Eh, ce se întîmplă? Am uitat pentru ce m-am pornit spre magazin.
în acest moment de pe acoperiş a căzut a doua cărămidă şi Cuzneţov a fost lovit iarăşi în cap.
– Eh! – a ţipat Cuzneţov, s-a luat de cap şi şi-a pipăit cel de-al doilea cucui.
– Asta da întîmplare! – a spus Cuzneţov. – Eu, cetăţeanul Cuzneţov, am ieşit din casă şi m-am pornit la… m-am pornit la… m-am pornit la… unde oare m-am pornit? Am uitat unde m-am pornit!
Atunci a căzut a treia cărămidă. Şi în capul lui Cuzneţov a răsărit al treilea cucui.
– Ai-ai-ai! – a strigat Cuzneţov, luîndu-se de cap. – Eu, cetăţeanul Cuzneţov, am ieşit din.. am ieşit din… am ieşit din… am ieşit din beci? Nu. Am ieşit din butoi? Nu! De unde oare am ieşit?
De pe acoperiş a căzut a patra cărămidă, l-a lovit pe Cuzneţov la ceafă şi pe ceafa lui Cuzneţov a ieşit al patrulea cucui.
– Mda! – a zis Cuzneţov, mîngîindu-se pe ceafă. – Eu… eu… eu… Dar cine sînt eu? Oare să fi uitat cum mă cheamă? Vasili Petuhov? Nu. Nicolai Sapogov? Nu. Pantelei Rîsacov? Nu. Ei, cine sînt eu?
însă atunci de pe acoperiş a căzut a cincea cărămidă şi l-a lovit atît de rău pe Cuzneţov, încît Cuzneţov a uitat de toate definitiv şi, urlînd O-ho-ho!, a început să fugă pe stradă.

Rugămintea mea! Dacă cineva întîlneşte pe stradă un om cu cinci cucuie, aduceţi-i aminte că îl cheamă Cuzneţov şi că trebuie să cumpere clei de tîmplărie ca să-şi repare scaunul.

 Autor: maria sava

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s