Povestea unui veteran (octogenar) al obiceiurilor strămoşeşti din Brezoi


„Grupul nostru începea colindul de la Gura Lotrului şi venea către Brezoi, trecând pe la fiecare gospodărie. Le cântam la poartă colindul de afară şi cine avea plăcerea să primească colindătorii ne invita în casă şi îi colindam pe toţi. Îmi amintesc că pe Dăneasa locuia Onu Macarie, o familie deosebită de intelectuali bogaţi dar şi apropiaţi de oameni. Întotdeauna ne primeau cu bucurie şi ne dăruiau cei mai mulţi bani. De multe ori ne aşteptau în poartă. Îmi aduc aminte că avea o singură pretenţie ca, în afara repertoriului pe care îl pregăteam, să cântăm în mod special pentru dânşii melodia preferată a familiei „Sub umbriţă de portiţă”. În casă ne pofteau să stăm la masă şi ne serveau cu aperitive, prăjituri, cozonac, vin sau ţuică, după preferinţa fiecărui colindător. După ce îi colindam pe toţi ai casei le cântam colinda de plecare şi ne oferea o sumă de bani importantă. Ne urau la rândul lor să avem parte de fericire în viaţă, să fim sănătăşi, iar anul care vine să fie mai bun decât cel trecut şi ţara să prospere, oamenii să fie mai buni şi mai iubitorii unii faţă de alţii şi să se ajute între ei. Apoi continuam colindele pe la ficare casă până ajungeam la Monumentul Eroilor. Pe acea vreme, la care mă refer, nu erau construite blocurile. De la Monument o luam pe partea dreaptă până la Banca de credit, la pod, apoi ne întorceam pe partea cealaltă şi urcam pe Groapa şi colindam locuitorii pe vale în sus până în fundul podului, la poalele muntelui.

De acolo coboram şi ne continuam colinda până în Vultureasa, loc unde de multe ori ne întâlneam cu grupurile din Vasilatu sau cel din Păscoaia. Câteodată întârziam în noaptea Ajunului şi ne prindeau zorile pe drum, dar gazdele ne aşteptau să-i colindăm chiar dacă ajungeam pe la ora 10-11 în ziua de Crăciun. Ne întâmpinau la porţi, iar după ce le cântam colinda de afară ne invitau în casă. Nu scăpa nici o familie necolindată. Era mare veselie şi bucurie de Naşterea Domnului. Oamenii erau respectoşi, primitori şi cu dragoste pentru obiceiurile transmise din moşi strămoşi. În vremea aceea era unul pe care îl chema Lăcătuşu, zis şi Baronu, care ştia toate cântecele care se cântau în fiecare an sau ne îmbogăţea repertoriul. Trebuia să avem un repertoriu foarte bogat şi diversificat fiindcă erau familii pretenţioase care doreau în mod special anumite colinde. Dacă se întâmpla să ne înpotmolim ne puneau s-o luăm de la început.

Îmi amintesc cu plăcere cum am pătruns în acest grup de veterani colindători. Eu cu fratele meu Trache eram copii, iar fratele nostru mai mare, Nelu, avea deja multă experienţă. Deoarece la un moment dat grupul lor s-a împuţinat şi nu mai reuşeau să facă două peuci, adică două grupuleţe ca să poată cânta pe rând fiecare parte câte o strofă, ne-a luat şi pe noi. Pe mine m-au racolat chiar de la 14 ani deoarece repetiţiile le făceau în casa noastră bătrânească, iar eu tot asistând de mic la ei învăţasem versurile şi melodiile colindelor şi mi-a fost mai uşor să mă integrez în grupul lor. Şi eu şi Trache eram elevi când am început să mergem deja cu echipa mare de colindători a Brezoiului. Unii dintre ei erau foarte în vârstă ca de exemplu Nicoliţă Tudoran sau Tică Tudoran.

Pe vremea aceea nu erau construite blocurile, erau stivele de lemne şi serviciul de mişcare de la calea ferată. Lacul de plutire se afla vis-a-vis de actualul spital, de la Poştă spre Lotru şi avea vreo 60 de metri lungime.

Între lac şi râul Lotru era calea ferată şi mişcarea. Pe unde este actualul pod de beton zis şi Podul Negru, în amonte de actuala Piaţă, se afla un pod de lemn pe care trecea calea ferată care ducea la Păscoaia şi Voineasa. Canalul care alimenta lacul cu apă şi pe care veneau buştenii se afla paralel cu Lotru şi se unea cu râul undeva în amonte de actualul parc al oraşului. Acolo se afla şi opritoarea de unde buştenii aduşi de pe Lotru erau dirijaţi pe canal spre lac, iar de acolo erau scoşi şi sortaţi pentru fabrică. Canalul trecea chiar pe lângă strada de la Casa Lotrilor, iar între acesta şi râu rămăsese o insulă unde se văd şi acum nişte plute bătrâne.

Îmi aduc aminte o întâmplare mai deosebită, cu peripeţii. Era prin 1952 când securitatea urmărea orice mişcare a cetăţenilor şi eram încă sub dominaţie rusească, încă nu murise Stalin. În ajun de Crăciun plecasem cu colinda şi deodată ne-am trezit somaţi de nişte lucrători de la securitate.

– „Nu ştiţi că nu aveţi voie să cântaţi?”

– „Tovarăşi, este sărbătoare şi noi purtăm tradiţia transmisă din strămoşi la bunicii noştri, iar noi o ducem mai departe”.

– „Da, dar nu-i voie! Ia faceţi bine şi veniţi cu noi!”

Şi ne-au băgat la beciul clădirii unde a fost Miliţia înainte de 1989. Era pe la ora 11 noaptea şi ne-a ţinut acolo vreme de vreo două ore. Îi tot auzeam discutând între ei despre soarta noastră.

– „Băi, ăştia sunt oameni nevinovaţi. Ţin şi ei obiceiurile româneşti. Hai să le dăm drumul!”, zicea unul.

Dar altul a adăugat:

– „Să-i telefonăm şefului să aflăm care este şi părerea lui.”

– „Eu zic să le dăm drumul că le vin părinţii şi se lasă cu scandal. Ne punem locuitorii în cap.”

Şeful lor era unul Gugilă şi le-a ordonat:

– ” Daţi-le drumul la băieţi, dar să-i avertizaţi să nu mai treacă prin zona centrală că se aude cumva „pe sus” sau apare vreunul de la Forumul Mare şi trebuie să ne găsească în ordine.

Deşi nu se recunoştea Moş Crăciun ca sărbătoare, fiindcă noul regim se îndepărta de religie, totuşi se sărbătorea pe ascuns chiar şi în rândul securiştilor. Credinţa creştină sălăşluia în sufletul românului, iar atitudinea ateistă era mai mult de formă. Interziseseră mersul la biserică şi respectarea obiceiurilor strămoşeşti.

Deci, după vreo două ore, ne-au dat drumul, dar noi ne-am continuat colinda prin sat. Cu cât legile se înăspreau şi interdicţia era mai mare cu atât parcă din ambiţie omul de rând nu se despărţea de glie şi obiceiurile strămoşeşti. Am explicat la gazde că am fost reţinuţi de securitate şi de aceea am întârziat. Cu toate această piedică am reuşit să colindăm pe la toate casele Am ajuns la unele familii după ora 11 în ziua de Crăciun.

După ce m-am căsătorit n-am mai mers cu colindătorii decât la familiile noastre ale membrilor grupului. De atunci, de prin anii 60 au cam dispărut colindătorii mari din Brezoi. Eu am continuat să merg cu colinda şi când eram însurat, cam până prin anii 70. Totuşi au mai apărut grupuri sporadice în oraş. În schimb s-au perpetuat grupurile din Vasilatu, Păscoaia şi Călineşti.

Din primul grup din care am făcut parte cei mai vechi erau Gică Gurgui, Ion Berbece, Achim Berbece, Gheorghe Borcan, Spiridon Florea. Între brezoieni, păscoieni şi văsăliteni erau şi încă mai sunt anumite diferenţe atât în versificaţie cât mai ales în ritmul melodiilor. Conducătorul grupului era Tică Tudoran dar îndrumătorul principal era Lăcătuşu zis şi Baronu care era cu vreo 30 de ani mai mare ca mine.

Chiar dacă nu mai mergeam cu colinda decât unii la alţii, la familiile grupului, în schimb primeam pe ceilalţi colindători unii mai tinerei din oraş, dar şi pe cei mari din Vasilatu şi Păscoaia.

A fost o perioadă minunată. Simţeai cu adevărat când se apropiau Sfintele Sărbători
de Iarnă. Au fost vremuri frumoase pe care nu le vom mai întâlni. Săteanul ţinea la obiceiurile şi demnitatea sa de român. A fost o dată…”

(Această naraţiune mi-a fost făcută pentru volumul „Lotrii în prag de sărbători” de domnul Mircea Vărăticeanu (octogenar) printre puţinii veterani colindători aflaţi încă în viaţă în oraşul Brezoi)

 Autor: ION NĂLBITORU

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s