Pălăria elegantă a Irinei ( 1) de Tie Ning


scriitoarea Tie Ning

Traducere din limba chineză de Maria Bălaşa

Sunt pe aeroportul moscovit Domodedovo şi aştept avionul de Habarovsk. Cândva nişte prieteni vorbitori de rusă mi- au spus că „Domodedovo” înseamnă ” cămăruţă” . Şi numele chiar că i se potriveşte.

Suntem în vara lui 2001.

Am hotărât iniţial să fac echipă cu o verişoară a mea şi să mergem în excursie în Rusia- o excursie de zece zile în Rusia. Amândouă am fost sigure că ne vom fi cei mai buni tovarăşi de călătorie.

Păi nu întreabă profesorii de liceu pe elevi înainte de vacanţă: ” Cum se ajunge cel mai repede de la Pekin la Londra? ” ? Răspunsul corect fiind: nu cu avionul, nu pe internet ori altcumva, ci: ” Dacă mergi cu prietenii” .

Când auzi aşa ceva pare foarte ok. De fapt, pe drum, cel mai adesea, prietenii de la început de drum se pot transforma în cei mai de pe urmă duşmani.

De la Pekin la Moscova eram încă prietenă cu verişoara mea; dar de la Moscova la Sankt Petersburg eram deja aproape duşmance. Asta fiindcă eu crezusem că eu şi vară- mea, cum eram amândouă proaspăt divorţate vom vorbi pe drum cu siguranţă cam aceeaşi limbă. Adică fără soţi în preajmă ori, cum s- ar zice, eliberate de orice legături, vom putea să- i beştelim în voie şi după pofta inimii pe foştii soţi.

Numai că, la doar câteva clipe după ce ne urcasem în avionul spre Moscova, vară- mea a şi început o nouă idilă.

Bărbatul acela vecin de scaun cu noi şi din acelaşi grup de turişti cu noi, de cum s- a aşezat pe locul lui, s- a şi pus pe un sporovăit tare şi de mama focului cu ea. M- am gândit să le atrag atenţia cumva delicat că sunt şi eu pe- acolo, însă am înţeles repede că şi bărbatul acela se purta ca un burlac, aşa că osteneala mea ar fi fost fără vreun folos.

Abia atunci mi- am dat seama că vară- mea e de un optimism incurabil şi că poate foarte uşor intra sub piele oamenilor.

Eu nu mai am un aşa optimism, iar când cunosc pe cineva îi văd întâi defectele. Cred că dacă eşti trist, atunci eşti trist şi gata, nu mai ţii seama de moment şi împrejurări. Îmi iau o faţă posomorâtă, căzută, încremenită parcă într- un strat de albuş, scorţoasă şi ridată. Asta adesea mă face foarte depresivă. Iar când stima mea de sine e şi ea la cote scăzute, mă pricep de minune la a- i scoate din sărite pe ceilalţi.

În avion l- am examinat la rece pe vecinul nostru de scaune şi imediat am descoperit că are unghii lăsate lungi la degetele mici de la ambele mâini. Şi că obişnuieşte ca foarte des să ridice mâna dreapta, iar cu unghia cea lungă de la degetul mic ridicată în sus să- şi arunce, printr- un gest larg, spre vârful capului, părul care- i cade pe frunte. Unghia aceea mare, verzuie, uşor transparentă m- a dus cu gândul la unghiile false, din aur, de la toate degetele ultimei împărătese, Ci Xi, din picturile occidentale: stranii, bizare, uşuratice, nelalocul lor.

Başca râsul lui, când scurt şi întrerupt, mutesc, când zgomotos şi nuanţat, care- mi invada auzul.

Odată ajunşi la Moscova şi cazaţi la Hotel Univers, i- am spus fără menajamente verişoarei mele tot ce aveam pe suflet. Mi- a răspuns chicotind: ” Obiectiv vorbind, nu eşti prea sinceră şi nici prea îngăduitoare. Obiectiv vorbind, unele dintre părerile lui sunt chiar super. ” . Şi- atunci am descoperit ceva nou la verişoara mea: că are un tic verbal: ” Obiectiv vorbind” . Ce înseamnă acest ” Obiectiv vorbind” ? Cine ar putea să confirme că atunci când ea spune ” Obiectiv vorbind” este chiar obiectivă? Ba dimpotrivă, când îl ia pe ” Obiectiv vorbind” în gură, de obicei vrea să sublinieze un punct de vedere al ei în care crede din plin. Aşa că am simţit cum mă ia greaţa la vorba asta a verişoarei.

Stând în picioare pe Aeroportul ” Cămăruţa” şi aşteptând cursa spre Habarovsk, am luat din nou la refec motivele despărţirii mele la mijloc de drum de verişoara mea şi cred că acestea au fost: unghiile prea lungi ale vecinului nostru de scaun şi vorba asta a verişoarei : ” Obiectiv vorbind” . Par ele mărunte, dar eu nu pot trece peste aşa ceva.

După ce- am ajuns de la Moscova la Sankt Petersburg, mi- am afişat faţa posomorâtă şi, cu greu, m- am alăturat grupului de turişti şi- am vizitat pe Buelvardul Fierarilor fosta reşedinţă a lui Dostoievski, unde am ascultat poveştile despre Dostoievki ale ghidului, o doamnă în vârstă, uscăţivă, cu faţă sobră, impunătoare. N- am reţinut cine ştie ce, numai foarte numeroasele riduri din jurul gurii bătrânei doamne, o gură boţită ca nişte margini ale unor aceiaşi colţunaşi încălziţi în mai multe rânduri la abur şi de aceea fără niciun gust. Şi am mai reţinut că a zis că primul nepot al lui Dostoievski este în prezent vatman pe un tramwai, care circulă în cartierul din zona casei memoriale. Apropo de asta am avut chiar o mică satisfacţie răutăcioasă: uite că Dostoievski este una dintre persoanlităţile mari ale Rusiei, iar printre urmaşii lui e şi un vatman. Cam ca mine: mama mea e scriitoare şi nici eu nu i- am împlinit speranţele de a mă ridica deasupra altora. Profesia şi căsnicia mea probabil că au mâhnit- o, dar nu ştiu cum să vă spun: eu totuşi trăiesc în capitală şi sunt funcţionar civil public la stat. Nu m- au interesat niciodată biblioteca mamei şi literatura ei, poate şi de aceea când am văzut- o pe verişoara mea şi noul ei prieten, stând cu capetele lipite unul de altul la standul din holul casei memoriale Dostoievski ca să cumpere semne de carte cu portretul acestei mari personalităţi imprimat pe ele, am luat hotărârea decisivă: îi voi părăsi şi mă întorc singură şi mai devreme în ţară. N- am putut aştepta să ne întoarcem la Hotelul Smolnâi, aşa că i- am spus ce gândeam, cu un zâmbet fals, verişoarei mele. Mi- a zis panicată: ” Obiectiv vorbind, eşti o râzgâiată şi te porţi ca un copil mic. Mai sunt patru zile şi ne întoarcem împreună! ” . La care eu îmi tot repetam în sinea mea: gata cu vorba aia a ta ” Obiectiv vorbind ” !

Mă gândeam să mă întorc direct la Pekin, însă nu s- a putut, agenţia de turism mi- a spus că nu pot trece graniţa decât aşa cum era scris în contractul lor. Aşa că, acum trebuie să merg cu avionul de la Moscova la Habarovsk, după care să iau trenul şi să intru în China pe la Mudanjiang, după ce străbat Siberia. Asta înseamnă ceva timp pierdut, însă cum am aflat că e mai ieftin aşa, am să ascult de agenţia de turism. În seara asta de vară a lui 2001, după ce am băut pe bătrânul şi foarte aglomeratul Aeroport ” Cămăruţa” două sticle de băuturi diferite cu un gust bizar foarte aparte, aştept în cele din urmă să vină avionul de Habarovsk. E afisat vechiul zbor – 154.

Am urcat în avion în şuvoiul de pasageri, descoperind că mulţi dintre ei sunt din Orientul Îndepărat, în special oameni din Habarovsk şi numai câţiva moscoviţi şi ceva străini aşa ca mine. Cum nu înţeleg ruseşte, nu- mi dau seama de diferenţa de accent a celor din jur, dar, cu totul ciudat, am simţit pur şi simplu care sunt moscoviţi şi care din Habarovsk. Locul meu e undeva în partea din spate a avionului, spre culoarul de trecere, aşa că pot vedea lejer o mare parte din covorul roşu- albastru de pe jos. Covorul e deja murdar, florile de pe el sunt cam şterse, iar petele de v
in, de supă şi sos de carne se încăpăţânează să se se arate clar şi cu îndărătnicie. Stewardesele, de vârstă mijlocie şi surprinzător de plinuţe, dau ici şi colo, cu mişcări molcome, o mână de ajutor pasagerilor – să închidă compartimentul de bagaje de deasupra capului, de pildă, iar rujul roşu dat din belşug, care li se revarsă peste buze arată cât de puţin le pasă de ele şi mai pare a da pasagerilor şi un semnal: acesta e un avion al bunului plac şi indiferent ce veţi avea chef să faceţi în continuare, nu contează câtuşi de puţin. Pe rândul din faţa mea sunt trei tineri: un băiat şi două fete, care mi- au atras atenţia de cum am intrat în avion, fiindcă în afară de ţipetele ascuţite şi hohotele lor răsunătoare de râs nu se mai auzea nimic altceva. Băiatul e cu siguranţă unul dintre parveniţii moscoviţi: faţă rumenă, părul proaspăt spălat, unghiile foarte îngrijite, toate ca nişte scoici lucitoare montate pe degete. Ţine în mână un smartfon original Nokia cu ecran mare, pe care- l arată celor două fetişcane cu păr cârlionţat şi strident fardate din dreapta şi stânga lui. În Rusia anului 2001, telefoanele mobile încă nu sunt ceva comun, iar cel din mâna parvenitului e probabil un model nou dacă poate stârni aşa o admiraţie din partea fetiţelor. După cât se pare, pentru telefonul acela, ele sunt în stare să se lase ciupite de băiat, muşcate, să- şi toarne alcool pe gât ţinându- se de nas, să- şi aprindă o ţigară ţinându- se de păr. Eu stau închisă în rândul din spatele lor, iar aceste trei ţeste agitate continuu din faţa mea par a fi trei căţeluşi pekinezi de jucărie cu bateriile stricate. Parvenitul acesta are cu siguranţă ceva afaceri în Habarovsk, acolo e un important nod de cale ferată rusesc din Orientul Îndepărtat, dar e şi un port la fluviu, un aeroport important, există conducte pentru transport de petrol venind din insula Sahalin, iar prelucrarea petrolului, construcţia de nave, construcţia de maşini şi alte de- alde astea, sunt toate foarte dezvoltate. Foarte probabil că parvenitul acesta are afaceri în petrol, dar indiferent de biznisul lui, pe mine mă interesează siguranţa avionului. Mi- am dat seama că n- are nici cea mai vagă intenţie de a- şi închide telefonul, aşa că nu m- am putut abţine să- l rog cu voce tare, în engleza mea de baltă, să închidă telefonul. Aveam în mod sigur în momentul acela o faţă nu prea frumoasă, cu care, în mod surprinzător, l- am uimit pe stăpânul smartfonului. Şi- a închis telefonul întorcând capul spre mine, nedumerit, cu aerul a spune: ” De ce vă înfuriaţi aşa de tare? ” .

În acest moment, în uşa compartimentului de avion s- au ivit ultimii doi pasageri: o tânără şi un băieţel de vreo 5 anişori. Tânăra ducea în mâni o groază de bagaje, dintre care sărea în ochi o cutie mare şi rotundă de pălării. Cutia mare de pălării era pusă înaintea altor numeroase sacoşe în aşa fel încât părea că ea, cutia, o conduce să meargă spre înainte. Tânăra şi copilul s- au îndreptat fix spre mine şi am văzut că aveau locuri pe acelaşi rând cu mine, în dreapta, despărţiţi de un culoar. Abia atunci am vazut că de fapt cutia aceea de pălării de culoarea orezului o ducea pe degetul mic, unde era bine legată cu panglica ei cafenie de mătase şi am mai văzut că pe lateral pe cutie era desenată o pălărie mare, cât o portocală, altfel o pălărie în stil masculin elegantă. Şi ăsta tot deget mic în mişcare e, dar degetul mic al acestei femei nu mi- a trezit vreo aversiune. Mişcarea aceasta de a duce pe degetul mic panglica de mătase a cutiei de pălării, îi dădea un aer de vulnerabilitate şi de gospodină. O mamă şi- un copil, un duo ca în Habarovsk şi nu numai, care au fost la rude la Moscova. La întoarcere, au cu ei o groază de lucruri: dăruite de rude, dar şi alese cu grijă şi cumpărate de ei. Soţul, prins cu treburi, n- a mers cu ei, aşa că ea i- a cumpărat ceva deosebit: o pălărie elegantă. Raţionez în sinea mea acestea uitându- mă cum femeia se străduieşte în grabă să găsească un loc sacoşelor, doldora de lucruri, pe care le ţine în mână. Şi- a instalat mai întâi cutia de pălării pe propriul scaun, eliberându- şi cu precauţie din strânsoarea panglicii cutiei degetul mic, deja înroşit şi umflat de greutatea cutiei, ca şi cum cutia aceea de pălării ar fi fost ea însăşi un călător cufundat într- un somn adânc. După care, a pus celelalte sacoşe în compartimentul de bagaje. În cele din urmă, rămăsese cu cutia de pălării în mână, pe care o ţinea strîns în braţe căutându- i un loc unde să stea în siguranţă. Unde trebuia să stea normal, adică în compartimentul pentru bagaje, fiind foarte strîmt, era deja înţesat, iar cutia de pălării, imensă, n- ar fi intrat acolo uşor. Femeia, cu cutia de pălării în mână, s- a rotit pe culoarul dintre scaune căutând din priviri stewardesele, cu speranţa într- un ajutor de la ele. Stewardesele nu s- au arătat, iar cei din jur, printre care şi eu, nici nu s- au gândit să- i dea mâna de ajutor – Cu ce puteam eu s- o ajut? În locul meu verişoară- mea foarte probabil că s- ar fi ridicat cu aerul că vrea să ajute la căutarea unui loc, dar verişoară- mea nu e aici. În momentul acesta, un bărbat înalt şi uscăţiv, de pe rândul din faţa femeii, s- a ridicat, a deschis compartimentul de bagaje de deasupra capului lui, a cules de- acolo o sacoşă insignifiantă pe care a aruncat- o pe culoarul comun, apoi fără a lăsa răgaz de explicaţii, a luat cutia de pălării de la pieptul femeii şi a băgat- o în compartimentul lui de bagaje. În continuare, după ce a închis cu un uşor păcănit trapa compartimentului de bagaje, bărbatul înalt şi uscăţiv s- a năpustit spre femeie şi i- a înşfăcat mâna, parcă spunând: ” S- a rezolvat? ” . Apoi, cei doi au schimbat câteva fraze care trebuie să fi fost cam aşa: femeia, arătând spre sacoşa lui de pe jos: ” Şi sacoşa dvs? ” . Bărbatul, luând de pe jos sacoşa şi îndesând- o repede sub scaunul lui: ” N- a meritat niciodată să stea în compartimentul de bagaje, sub scaun îi e locul. ” Femeia a râs aprobator, după care s-a întors spre fiu ţipând: ” Saşa! ” . Cuvântul acesta chiar l- am auzit clar. Saşa chiar atunci stătea în picioare în faţa parvenitului moscovit de pe rândul din faţa mea cu privirea lipită de noul Nokia din mâna acestuia. S- a întors vădit nemulţumit lângă mama, bombănind ceva în şoaptă. Am ghicit eu din astea că femeia voia ca el să stea pe scaunul de la geam, intenţionat ca să- l ţină departe de moscovit. Iar el fix asta voia: să stea pe scaunul dinspre culoarul comun. Până la urmă bineînţeles că n- a reuşit s- o înduplece pe mamă. E un copil timid, cu părul de culoarea grâului. Sub ochii de culoarea albastră a mării are, abia schiţate, două uşoare pungi- genul acesta de pungi sub ochi care îşi au locul pe faţa vârstnicilor, l- am văzut adesea pe feţele delicate ale unor copii din Europa, iar asta le dă un aer de resemnare ce subliniază că astfel de copii sunt nişte filozofi înnăscuţi.

Avionul a decolat, iar eu, privind pieziş din dreapta la femeie mi- am dat seama că mi- e cunoscută. Şi mi- am amintit că pe rafturile cu cărţi ale mamei mele scriitoare văzusem o carte veche intitulată ” Povestea Zoei şi- a lui Saşa” , iar femeia care- mi e vecină de scaun în dreapta seamănă oarecum cu femeia din poza Zoei din carte. Păr castaniu, bărbie ovală, ochi uşor asimetrici cu expresie hotărâtă. Zoia e o eroină aproape de inima celor din generaţia mamei, dar care celor ca mine, născuţi în anii şaizeci ai secolului douăzeci nu le spune mare lucru. Pe vremea când mă holbam la poza ei, părul ei mi- a atras cel mai mult atenţia. Este fără de îndoială eroina Marelui Război pentru Apărarea Patriei, dar privind lucrurile din punct de vedere al m
odei, şi părul ei scurt şi creţ ar fi putut crea un curent în modă. Pe vremea aceea îmi plăcea coafura ei şi aşa se face că îmi amintesc de ea. Acum nu vreau să îi dau vecinei mele de scaun din dreapta numele de Zoia, aşa că am s- o numesc Irina. Rusoaicele or avea oare acest nume? Nu- mi pasă. Simt eu că vecinei mele i se potriveşte această înlănţuire de sunete: Irina. Cocul de la ceafă, umerii ei înguşti, fusta ei ecosez, prea lungă şi prea conservatoare, mâinile ei extrem de curate, cu încheieturi roşiatice şi cam prea mari pentru o femeie, ochii de un căprui închis, uşor mijiţi şi pleoapele tremurânde, expresia aceea de aşteptare răbdătoare să se întoarcă acasă, toate astea conduc mai mult spre Irina şi nu Zoia. Au început să se audă difuzoarele din avion, care spun pasagerilor că zborul va dura în jur de nouă ore şi că sosirea la Habarovsk va fi dis- de- dimineaţă. Că în circa zece minute se va servi pasagerilor cina, iar băuturile şi produsele alimentare care se comandă separat se plătesc.

Am înghiţit în grabă cina pe jumătate rece: trei felii de castraveţi acri, câteva chiftele şi un borş cu multă grăsime. Trebuie să închid ochii şi să trag un pui de somn. Habarovsk nu e destinaţia mea finală, de- acolo mai merg o noapte cu trenul. Gândindu- mă la astea, m- am simţit dintr- odată foarte obosită. De ce trebuie oare ca oamenii să călătorească?

Când am redeschis ochii, am descoperit că se produseseră oarece schimbări în avion.

( va urma)

NOTA: Nuvela este una dintre cele 37 de traduceri laureate ale Concursului Internaţional de Traduceri 2013, desfăşurat în China în perioada 02 septembrie 2013- 21 august 2014.

Tie Ning – Scurtă prezentare

Scriitoarea Tie Ning s- a născut în 1957 la Pekin.

Este în prezent Preşedinta Ligii Scriitorilor din China.

Principalele sale creaţii sunt următoarele:

romane: ” Poarta trandafirilor” , ” Da Yu Nu00fc” , ” Flori tâmpite” şi altele patru,

peste 100 de schiţe şi nuvele printre care ” A, Xiang Xue! ” , ” Cât de departe e veşnicia” etc , diverse articole însumând în total peste 4 milioane de caractere.

Operele sale au obţinut 6 premii chinezeşti la nivel naţional, printre care ” Premiul Lu Xun pentru literatură” ; de asemenea diverse scrieri în proză ale sale au obţinut peste 30 de premii ale unor importante reviste literare din China. Filmul ” A, Xiang Xue!” , prezentat la cea de- a 41- a ediţie a Festivalului de la Berlin din 1991, a fost realizat după un scenariu scris după romanul omonim al scriitoarei şi s- a bucurat de înalte aprecieri.

O parte din opera sa a fost tradusă în mai multe limbi: engleză, rusă, franceză, japoneză, coreeană, spaniolă, daneză, norvegiană, vietnameză ş.a.

 Autor: Mioara ( Maria) Balasa

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s