Omul care vedea moartea în vii şi viaţa în morţi


-/

Omul care vedea moartea în vii şi viaţa în morţi

LANUL DE GRÂU PĂREA UN IMENS VAL ÎNTUNECAT şi verde, strălucind de rouă. Soarele încă nu răsărise, dar ciocârliile îşi spărseseră deja trilul peste sufletele noastre. Îl întrebasem pe vărul Gheo când vom zări râul şi îmi spuse că mai urcăm doar o colină. În juma’ de ceas suntem acas’, adăugă; până atunci răsare şi soarele… Câţi aţi mai rămas? întrebai. Vreo două sute, spuse. Cu tot cu ăştia doi care dădură acum ortul popii… Că până ieri se murea de sărăcie şi de moarte bună în Gothatea, dar de-acu’ avem şi moarte de astarea, că doar nu degeaba se crede că vine sfârşitul lumii… Râdea. Mitru ce zicea de asta? întrebai. De sfârşitul lumii? Ce să zică… El spunea întotdeauna ce vede şi nu tot timpul. De mic a fost aşa, crescut de bătrâni, că tată n-a avut, iar de mă-sa abia-şi aducea aminte. Zicea că şi-o amintea în acelaşi timp vie şi moartă, că poate a fost cea dintâi fiinţă pe care o văzuse moartă, încă vie fiind, doar că pe-atunci nu-nţelegea ce se petrece. Pe urmă, după ce a mai crescut, i-a zis într-o zi bătrânei Safta că-l vede pe bunicu’ său rupt în două, pe nişte şine de tren. A treia zi a şi crăpat moşul când carul lui a fost lovit la barieră de locomotivă… Doar că n-a fost rupt, ci tăiat bucăţi… Bătrâna îl chemă pe preot şi îi povesti ce văzuse în mintea lui necoaptă copilul ăsta strâmb şi ciudat. Părintele îl chemă în biserică pe Mitru şi îi puse nişte întrebări chiar înainte de slujbă. Apoi declară că Mitru are un dar şi lucrul ăsta nu e neobişnuit, doar că poate fi departea bunăsau departea rea. De-atunci se spunea că Mitruvedea moartea în vii. Pe urmă, după o săptămână de la înmormântare, într-o seară, băiatul îi spuse bătrânei: Acum îl aud pe moşul… Unde? îl întrebă ea. Aici sub pământ… Pe unde umblă ei, morţii… A trecut doar pe-aici ca să nu uite drumul spre casă… Bătrâna se duse din nou la părinte. Acela îl chemă pe Mitru şi, după ce iar discută cu el un rotund de ceas, decretă că băiatul nu doar că vedea moartea în vii, dar mai putea vedea şiviaţa în morţi... Ceea ce, pentru un sat ca Gothatea, nu era un lucru de neglijat…

AJUNGEAM PE COAMA COLINEI. ÎNCET-ÎNCET, se lumina de ziuă. Ciocârliile parcă o luaseră razna. Un căprior ţâşni din marginea lanului de grâu, dintre maci, luând-o la goană pe potecă. De lângă o tufă de păducel răsări capul aprins al unei vulpiţe; ţâşni ca o flacără şi dispăru în grâu. Gheo îşi aprinse o ţigară. Ne-am obişnuit cu Mitru, spuse molcom, doar am crescut cu el… Era un copil sucit şi, deşi tăcut, nu nevesel, te şi miri cum putea trăi el aşa, văzând în noi, în fiecare,mortulcare aveam să fim, cum ştia totul despre traiul morţilor din cimitir şi mai putea trăi mai departe. Mai putea mânca, dormi, iubi… Pentru că devenise un iubăreţ. Avea un magnet pentru femei, se spunea că noaptea trecea Mureşul înot şi stăteau nevestele de la Lăpuşnic şi Dobra la coadă pe mal să se bucure de dânsul. Când părintele Iancu a murit, încă nu înţelesese dacă ceea ce avea Mitru este har ori blestem, dacă e de parte bună ori rea. La urma urmei, nici nu conta. Mitru era un copil liniştit, tăcut. Şi nici nu avea aceste viziuni tot timpul. Numai uneori se trezea vorbind:O văd pe văduva lui Axinte murind frumos în biserică în timpul slujbeisauAcum trece bărbatul Alexiei pe sub livezi ca să meargă la pescuit la Mureş… Că-i plăcuse mult pescuitul cât a fost în viaţă, iar acum, odată mort, avea timp berechet… Însă nimeni nu-şi putea imagina ce mai putea face trăznitul de Manole cu peştii…

ACUM ERAM SUS, PE COAMA COLINEI. La răsărit, cerul se înroşise de-o unghie, la împreunarea sa cu pământul. În vale, Mureşul lucea ca un balaur uriaş şi argintiu, şerpuit şi înţelept. Satul era la o aruncătură de băţ, între deal şi apă, aproape ascuns de prea multa verdeaţă. Săptămâna trecută, reluă Gheo, eram cu el la capătul satului, la birt. Vine văduva Ioana şi-i zice:Mitre, Mitre, zi-mi şi mie ce mai face Ion al meu…Dar Mitru tăcea; era supărat niţel.Zi, nebunule, îl struni femeia.A plecat adineauri către Ilia, îi spuse în cele din urmă Mitru.S-o vadă pe Maria... Iar baba începu să suduie:Blestematul!… Nu se lasă de târfe nici dupe moarte…Noi râserăm. Doar Mitru tăcea din nou, îngândurat. Poatevedeaceva? Ştiam cu toţii că l-o îmbârligat niţel Elisaveta, nevasta lui Toader. Era cea mai tânără nevastă din sat, încă nu împlinise treizeci. Şi cum Toader era tot timpul plecat la cariera de piatră de la Bretea Mureşană unde lucra pe excavator, Elisaveta se simţea cam neglijată. Dar ştia de Mitru şi într-o zi se gândi să-l încerce, deşi era cu douăzeci de ani mai bătrân ca dânsa. A ieşit o dragoste mare ca la cinema; n-avea cum să nu afle şi Toader. Aşa că într-o noapte îşi lăsă excavatorul şi se întoarse pe la miezul nopţii acasă, găsindu-i pe cei doi în pat, într-o dragoste cum el nu-şi putuse imagina vreodată. I-a pândit prin geam cum se joacă goi şi cum se iubesc, şi tot i-a urmărit el până a golit o sticlă de rachiu. Apoi intră peste ei şi îl conduse pe Mitru în curte, ţinându-l de boaşe… Elisaveta urla ca nebuna. Îl duse pe Mitru în stradă. Blestematule, îi striga. Acuma mai vezi? Asta n-ai mai văzut-o, nu-i aşa? Cum te vezi acum pe tine, deşteptule? Mitru îşi recăpătă graiul: Nu mă văd bine, mărturisi liniştit. Dar nici pe tine… Toader urla ca ieşit din minţi: Pe mine?! Cum mă vezi tu pe mine, nenorocitule?! Iar Mitru: Tânăr, Toadere… Tânăr, încornorat şi înecat… Poate ar mai fi spus ceva, însă Toader îi înfipse cuţitul drept în inimă şi când acela căzu, îi tăie bărbăţia, aruncând-o la porci; bietul Mitru se stinse acolo, în plânsetele Elisavetei.

SOARELE RĂSĂRISE. NE APROPIAM DE PRIMELE CASE. Hai să mai pipăm o ţigare, spuse vărul Gheo. Acuşi ajungem. O rugăm pe mama să ne facă o cafea amară, bem ş-o rachie… Şi pe urmă? întrebai. Şi el: Pe urmă ce? Iar eu: Ce s-a întâmplat cu Toader? A fugit, îmi spuse Gheo. Noi am plecat după el. Cineva a chemat jandarmii. L-am urmărit prin livezi, pe mal, dar i-am pierdut urma. L-am găsit în zori, în aval, la un kilometru de sat, aproape de insulă. A vrut să treacă Mureşul dincolo, la Lăpuşnic, dar beat fiind, n-a răzbit prin apa iute şi adâncă… Şi aşa se face că avem doi morţi în sat. Două înmormântări în aceeaşi zi. Şi o nevastă tânără, plânsă… T
recurăm de prima casă. Se auzi un cocoş, apoi un câine lătrând. Iată întorcându-mă acasă, îmi ziceam. Dar mă simţeam cumva stingher. Oare mi-era teamă? Îmi amintii că, de mult, în al doilea sau al treilea an de studenţie, întâlnindu-ne pe malul Mureşului, Mitru stătu o vreme cu mine, povestind. Mă întreba de facultate, de oraş, de oamenii cu carte, culţi şi educaţi. Mă întreba dacă şi domnii ăia importanţi mănâncă, iubesc şi se cacă asemenea nouă, muritorilor de rând… L-am asigurat că nu există nici o diferenţă… La plecare însă, mă privi cumva cu tristeţe, zicând:Măi, măi, tinere cu dragoste de carte… Oare ştii tu că mi te văd mort aproape cumva de moartea mea?... Mi-am zis că e o glumă, că se străduia doar să fie interesant şi politicos… Amintindu-mi acum de vorbele acestea, mă tot întreb ce ar fi putut, totuşi, să însemne…

 Autor: Ladislau Daradici

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s