OBICEI ŞI SENS ÎN RITUALUL DE ÎMPODOBIRE A BRADULUI


OBICEI ŞI SENS ÎN RITUALUL DE ÎMPODOBIRE A BRADULUI

ÎN AJUNUL CRĂCIUNULUI

prof. dr. Ştefan Lucian MUREŞANU

Motto: Împodobeşte mamă bradul şi nu te întrista / Asta e seara de Crăciun, este seara ta / Împodobeşte bradul tată că ne aşteaptă-n prag / Colindători la noi acasă, hai să-i primim cu drag. („Colind popular românesc din Ardeal”)

Cuvinte cheie: românesc, tradiţie, sfinţit, brad, Crăciun, naştere, Iisus, colind

1. Tradiţii româneşti de Crăciun, împodobirea bradului

Omul românesc s-a născut, dăruindu-se tradiţiilor strămoşeşti, divinităţii şi aurei ce i-a înconjurat fiindul în toată trăirea telurică. El s-a sfinţit prin naştere şi a mulţumit vieţii, prin dăruirea de urmaşi, frumoasei şi preţuitei clădiri a existenţei. În viaţă s-a binecuvântat prin datini şi obiceiuri în casa pe care şi-a clădit-o cu toată dăruirea fiinţei lui fericite de a avea o familie. Familia a constituit pentru români chezăşia neamului, ardoarea cu care părinţii îşi binecuvântau, de fiecare dată, la marile sărbătorii, copiii spre împlinire. Masa de sărbători a legat pururea familia şi a fost binecuvântată de Dumnezeu, precum Cina cea de taină.

Se spune că strămoşii noştri daci se năşteau cu privirea îndreptată spre înaltul cerului, pentru a lua cunoştinţă, încă din prima clipă a vieţii, că acolo, Sus, sălăşluia puterea divină care îi veghea, mustrându-i cu secete sau cu boli, când uitau uneori de vechile datini, dar şi cu ploi şi lanuri mănoase de grâu, cu sănătate în trupurile lor viguroase şi cu bogăţie în case, când vocile acestora înălţau imn de mulţumire zeului suprem.

Una dintre cele mai mari sărbători ale lumii creştine, Crăciunul, a fost să dea fericire românului printr-o altă mare sărbătoare, Naşterea Fiului lui Dumnezeu spre care cântul se înălţa: Din slăvi un înger coborî: / Fiţi veseli!- îngerul le-a spus / Plecaţi, şi-n staul veţi găsi / Pe Craiul stelelor de sus! (colind popular românesc).

S-au contopit divin voinţele şi, în ziua de 25 Decembrie 1386, Mânuitorului i s-a dat dreptul de a fi sărbătorit cu dragoste şi în ţinuturile valahe, ca cel care a fost şi va fi aproapele omului trecător, până în ziua încheierii drumului său pământesc şi judecarea faptelor sale. Valahii şi-au coborât atunci privirile şi şi-au tulburat inimile, aflând că cel ce suferise pe crucea de pe muntele calvarului, Golgota, va sălăşlui în veci în trupurile lor şi va fi cântat şi slăvit în noaptea sfântă a Crăciunului,pentru că aceste mărturisiri îşi au o lume a lor şi puţini cunosc taina pătrunderii în tradiţiile şi obiceiurile acestei sărbători: Cine încearcă să descopere această lume, să se apropie de ea, de tiparele ei dintâi, acela trebuie să aibe ceva din însufleţirea datinei, a tradiţiei şi a obiceiului. Căci obiceiurile, tradiţiile şi datinile de Crăciun au puterea legii nescrise, deci a unei legi ce dăinuie în viaţa generaţiilor, nu ca ceva impus, ci preluat, în mod firesc, într-o ordine a existenţei care depăşeşte efemerul. (Acad.Română, IEF, 1993:1)

Când s-a născut dorinţa de împodobire a pomului de Crăciun, nu s-a ştiut cu exactitate niciodată. S-a bănuit că ea ar fi venit, de pe undeva de pe plaiurile popoarelor germanice, şi că acest obicei s-ar afla notat într-un document al vremii, în care se spune că eruditul saxon Martin Luther ar fi fost primul creştin care a împodobit un brad, chiar în ziua de Crăciun, cu lumânări aprinse, pe care le-a lăsat să ardă toată noaptea de Ajun.

La români, împodobirea bradului se aproximează a fi început odată cu anul 1866, ca un simbol al vieţii veşnice, ca o dăruire pe Pământ a lui Dumnezeu, a nemuririi şi ca o preţuire din partea lor: Pe-o creangă de brad, / Pe-un verde răsad, / Se arată-n zori / Colindeţe-flori, / Maica le strângea / Multe aduna, / Flori de rugăciuni, / Crenguţe-minuni, / Pruncului le da, / Pat Îi împletea, / Leagăn Îi făcea / Şi dulce-i cânta: / Fiule Născut, / De rău neştiut, / Primeşti rugăciuni / De la oameni buni. / Şi tot vei primi / Cât pământ va fi („Colindul Maicii Domnului” – colind popular românesc).

Ce ar putea să sugereze aspectul bradului în formă de triunghi, decât o altă descifrare în taina Sacrei Treimi, realizarea minunăţiei vieţii, cunoaşterii şi a nemuririi. Podoabele, cu care bradul se încarcă în casele mirosind a curăţenie, spre a fi cântat în noaptea plină de splendoare, premergătoare Crăciunului, a naşterii pruncului Iisus, sunt simbolurile ştiinţei şi ale bogăţiei. Ştiinţa, că bradul este pomul vieţii, iar bogăţia, că este arborele fertilizator. Verdele perpetuu: Verde cetină de brad / noi vă colindăm cu drag / de cu seara gospodari / să trăiţi voi oameni mari, a dat mereu liniştire sufletului şi încrederea într-o viaţă viitoare. În vârful bradului împodobit creştinii au aşezat steaua, ca simbol a împlinirii luminii şi a închipuirii locului unde tainele măreţiei deusiene aveau să se împlinească prin Ecce homo: Steaua sus răsare / Ca o taină mare / Steaua străluceşte / Şi lumii vesteşte / Că astăzi curata / Prea nevimovata / Fecioara Maria / Naşte pe Mesia… („Steaua sus
răsare”, colind popular românesc). Vârfurile bradului de Crăciun, în formă de stea, insuflau românului împlinirea norocului în viaţa împodobitorilor, dar şi realizarea tuturor visurilor.
Steaua se mai folosea şi la ornarea casei, prin unele zone ale ţării, fiind considerată ca tămăduitoare. Colindătorii purtau steaua cu ei între Crăciun şi Bobotează şi o mai poartă şi astăzi în unele părţi ale ţării, unde colindele mai trăiesc încă timpurile de început ale românismului. În fapt, suntem singurul popor din lume care avem colindători şi colinde ca imnuri ale slăvirii muncii, a existenţei noastre armonioase şi a măreţiei puterii deusiene.

În datina poporului nostru, bradul a avut un permanent şi activ rol generativ de existenţă în viaţa acestuia, dar şi strânse legături cu universul. Bradul îl regăsim în obiceiuri coborâtoare în timpurile străvechi, până la daci: O, brad frumos, o brad frumos, / Cu frunza neschimbată. / Mă mângâi şi mă faci voios / Şi mă-ntăreşti îndată. / O, brad frumos, o brad frumos, / Cu frunza neschimbată (colind popular despre brad), dar şi în riturile de trecere ale românilor, în fiecare dintre cele trei momente importante din viaţa sa: naşterea, nunta şi moartea.

2. Semnificaţie şi sens al perpetuării tradiţiei

Bradul împodobit de Crăciun semnifică naşterea, trăirea prin cosmosul cu steaua pe care o aşezăm spre slavă în vârful pomului. În tradiţia noastră strămoşească încă mai există, în unele zone ale ţării, străvechiul obicei ca tatăl să sădească un pom la naşterea copilului său, iar moaşa să închine nou-născutul în faţa unui brad. Câtă pătrundere în sensurile pe care înţelepciunea închinării la divin l-au tot călăuzit în drumul său prin viaţă pe valahul obosit de săbiile care i se ridicau deasupra creştetului. Câtă dorinţă pentru colindul din noaptea de Ajun a copilului român care ura tuturor bineţe şi lumină.

Unele colinde româneşti erau adevărate cuplete de teatru popular, jucate, declamate şi cântate pe la casele sătenilor. Acest ritual al fericirii şi înnoirii se efectua în faţa uşilor larg deschise ale caselor, a ferestrelor care se deschideau pentru a fi auziţi colindătorii, iar urarea lor trebuia să pătrundă adânc în interiorul locuinţelor pregătite de sărbătoare, pentru primirea tainei Naşterii Mântuitorului.

În noaptea de Crăciun, în casele românilor nu doarme nimeni, mesele le sunt încărcate cu bunătăţi, cu colaci, mere, nuci şi cozonaci care se dăruiesc colindătorilor. În totalitatea lor, colindele au constituit o chintesenţă a spiritualităţii creştine a neamului nostru, expresii deosebit de expresive ale etosului arhaic românesc, care poartă şi astăzi denumirile străvechi, în funcţie de zonele ţării: Moş-Ajun, Colindiş, Piţărăi, Cucuţat, Cântece de stea.

Urările care au loc în această noapte de către colindători sunt pregătite cu multă evlavie. Aceştia, în vremurile mai îndepărtate, posteau trei zile înainte de a porni la urat şi spuneau rugăciuni de purificare. În dimineaţa premergătoare uratului, colindătorul se trezea dis-de-dimineaţă şi se spăla de trei ori pe faţă cu apă rece, ceea ce semnifica, în credinţa lui transmisă de la bunici, alungarea din faţa urătorului a tuturor piedicilor care s-ar fi putut ivi, nepermiţând pornirea acestuia de acasă la urat. Imaginându-ne această sărbătoare măreaţă a naşterii Domnului ca pe o revelaţie a binelui omenirii, voi da curs unei povestiri pe care am auzit-o, într-o seară de iarnă, în Săliştea Sibiului, în ajunul Crăciunului. Undeva, în munţii Cibinului, am cunoscut un bătrânel firav şi cam scump la vorbă, însă cu toată această zgârcenie mi-a istorisit o întâmplare pe care am să încerc să v-o relatez, pe scurt.

Într-o seară neagră, ca acelea petrecute în zonele unde munţii stăpânesc aşezările, demult, pe când moşul lui, bătrânul celui care îmi spunea întâmplarea, urca munţii fără toiag, iar tatăl bătrânelului de acum, pe atunci copil de vreo nouă – zece ani, îl ţinea strâns de mână să nu alunece pe zăpada care îi scârţâia sub opincile alunecoase, se întâlniră, în drumul lor de întoarcere spre casă, cu un tânăr voinic cu nişte ochi albaştri şi pătrunzători şi cu plete blonde care îi fluturau în vânt. Era ziua premergătoare sărbătorii Crăciunului, în ajun. Moşul lui urcase la stână, să ceară stăpânului ceva pe datorie pentru că ce avusese în coteţul lui pierise năpădit de boală. Se amărâse rău, pentru că spera să facă bucate cu femeia lui să aibă ce să dea toată iarna celor şapte copii ai săi. Primăvara era departe şi greul pusese stăpânire pe casa lui. La stână însă, nu găsise pe nimeni şi, atunci, şi-a luat băiatul de mână şi a pornit spre casă. Gândea că poate vreo căprioară sau un purceluş pierdut îi vor apărea în drum. Cum coborau, un trosnet puternic se auzi şi un copac se frânse chiar peste tatăl băiatului, prăbuşindu-se peste el. Îi prinsese amândouă picioarele sub trunchiul gros. Băiatul scăpase pentru că omul apucase să îl împingă puternic în dreapta lui, copacul alunecând pe zăpada care scrâşnea de gerul care se coborâse peste aşezare. Copilul începuse să plângă. Încerca să rupă ramurile, să dea zăpada cu mâinile îngheţate pentru a face loc tatălui său să iasă. Toată munca băiatului era în zadar. Într-un târziu, omul îi spune fiului său: – Du-te în sat şi adu ajutoare. Du-te băiatul meu, n-ai nicio grijă cu mine. Cu lacrimi în ochi, băiatul se depărtă până la urmă, coborând, mai mult rostogolindu-se, muntele. În drumul său întâlni un tânăr voinic într-o sanie cu doi cai albi. Nu se opri să vorbească cu el pentru că trebuia să ajungă foarte repede acasă să aducă lopeţi, pe fraţii săi şi oameni din sat cu o sanie să-şi poată căra tatăl accidentat.

Omul a rămas singur. Gerul pusese stăpânire pe întreaga aşezare şi, odată cu el, noaptea. Gemea şi inima i se strângea, nu la auzul urletelor animalelor pădurii, ci la teama că flăcăul lui se putea pierde pe muntele ale cărui trecători fuseseră acoperite de zăpadă. Începuse să îi fie frig, iar de la mijloc în jos numai simţea nimic. Privea pierdut cerul înstelat. Ninsoarea se oprise de mult, iar sunetul văilor munţilor îl auzea acum ca un clinchet. Deodată, lângă el, se opri o sanie lungă şi albă. Cu greu întoarse capul să vadă că de acolo, de unde se auzea scârţâitul zăpezii, cineva coborâse din sanie şi se îndrepta grăbit spre el. Un tânăr, cu pletele în vânt, se
apropie şi îi puse mâna pe frunte, privindu-l cu ochii lui albaştri, pătrunzători. Nu vorbea, dar el îi auzea vocea în mintea lui: –
Când voi pleca, vei ieşi de sub trunchiul copacului şi te vei rezema de sacul acesta. Vei adormi, dar somnul tău va fi veghe şi vis. Băiatul tău şi oamenii din sat vor fi aici din clipă în clipă. A trecut mult timp, omule al lui Dumnezeu.

Sătenii şi flăcăul lui l-au găsit răsturnat peste un sac plin cu merinde. Picioarele îi îngheţaseră, iar oasele care i s-au rupt în timpul prăbuşirii copacului aveau să i se vindece târziu, spre primăvară. De atunci şi până când a părăsit lumea aceasta, a mers ajutat de două cârje. Nu a ştiut niciodată să spună dacă ceea ce a fost şi a văzut atunci, în noaptea aceea din Ajunul Crăciunului, în munţii umbroşi ai Cibinului, a fost un vis sau realitatea binelui divin i-a întins mâna protectoare. Sacul l-a păstrat mult timp, ca pe nişte moaşte, până când odată nu l-a mai găsit la locul unde femeia lui îl tot punea. De atunci, la închinăciune mergea în fiecare duminică şi mulţumea pentru toate darurile pe care el şi ai lui le-au avut în noaptea aceea şi apoi pe care le-au tot primit, până a închis ochii, dăruindu-şi sufletului Mântuitorului. „Doamne, minunată este Sărbătoarea de Crăciun”, mi-a spus baciul Marin când şi-a încheiat povestirea.

I-am privit ochii negri ai bătrânului, care luminau scânteietori, şi l-am auzit spunând, parcă cu o dorinţă de a pătrunde adânc în inima mea, ca ascultător al acestei întâmplări: Când nu voi mai fi să mă cauţi în munţi. Cibinul a dat neamului nostru mult bine şi păstorii lui Dumnezeu îl cutreieră de fiecare dată, când se apropie Crăciunul, ziua sfântă a naşterii Mântuitorului. Mi-a întins mâna şi a coborât tăcut pe cărarea care l-a dus, pentru totdeauna, într-o lume a liniştii. Bradul i-a fost haina care l-a învelit, în lungul drum al odihnei veşnice şi l-a petrecut când sufletul lui, înainte cu o zi de marea sărbătoare a Crăciunului, s-a ridicat la ceruri: Dumnezeu a blagoslovit bradul să rămâie verde şi frumos întotdeauna: iar din răşina lui să fie făcută tămâia ca lucru sfânt. (L.Magdan, 2006:4).

În casele gospodarilor creştini, beculeţele aprinse ale Pomului de Iarnă se sting şi se aprind ca o pâlpâire a vieţii. Mesele îndestulate cu bucate, în mijlocul cărora lumânările sfârâie, licărind, aşteaptă venirea celor dragi şi sosirea urătorilor. Postul Naşterii Domnului s-a încheiat. O lume curată sufleteşte aşteaptă, an de an, cu mare bucurie, florile dalbe de măr. Florile albe de măr sunt un simbol pentru această sărbătoare, dar şi o frenezie a unui început care nu se va sfârşi niciodată. Taina ajunului naşterii Domnului va rămâne un miracol al petrecerii neîntrerupte a creştinului cu lumea nevăzută şi neştiută de dincolo. Trăirile acestor zile nu se pot descrie, iar puterea omului nu va putea înţelege niciodată, în adevăratul lor sens, cele şapte acte ritualice de comunicare cu realitatea divină, care pecetluiesc legătura dintre divinitate şi om: botezul, nunta, spovedania, mirul, împărtăşania, hirotonia şi maslul.

În încheiere, credem că prin prezentarea acestui ceremonial am subliniat complicata geologie simbolică care stă la baza sărbătorilor de Crăciun. Descifrarea însă a simbolicii colindelor suscită controverse şi încă multe mistere hermeneutice.

Referinţe bibliografice:

  1. Ispas, Sabina, Sub aripa cerului, Editura Enciclopedică, Bucureşti, 1998.

  2. Magdan, Leon, Legende creştine, Editura Mateiaş, Bucureşti, 2006.

  3. Mureşanu, Ştefan, Lucian, Etnologie şi Folclor, Editura Victor, Bucureşti, 2011.

  4. Nicolau Irina, Lecţii cu poveşti despre facerea lumii, Editura Sigma, Bucureşti, 2000.

  • Academia Română, Institutul de Etnografie şi Folclor, Tradiţii şi obiceiuri de Crăciun, anexa Colinde vechi, Bucureşti, 1993.

 Autor: Ştefan Lucian MUREŞANU

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s