Între poezia confesiv-intimistă şi proiectul suprarealist, autor Aureliu Goci


Între poezia confesiv-intimistă şi proiectul suprarealist
Între infern şi paradis, Colecţia Opera Omnia poezie contemporană,
Editura Tipo Moldova, Iaşi 2013

Poetul Boris Marian Mehr, prin acest volum selectiv, elegant,
impozant, ar putea deveni mai cunoscut decât este cunoscut prin
întreaga sa operă anterioară: Numele profesorului; Editura Litera,
1986, Profesorul de fericire, Ed. Cartea Românească, 1989, Vocea
profesorului, Ed. Litera, 1993, Viaţa de profesor, Ed. Albatros,
2002, Mers în pustiu sau Căutarea lui Dumnezeu, Asociaţia Scriitorilor
din Bucureşti 2004, Adesea între ore solitare, Ed. Noua, 2007, Abis
sau a şaptea poartă, Ed. Noua, 154 de sunete, Ed. Granada 2011. A
mai scris trei volume de eseuri despre istoria şi personalităţi ale
istoriei evreilor: Evreii, istorie, valori, Ed. Hasefer 2000,
Dicţionar sentimental, Ed. Noua 2006, File de calendar profan, Ed.
Hasefer 2007.
Tipul de volum Opera Omnia s-a echivalat într-un timp scurt, cu un
fel de certificat de valoare, prin reactualizarea întregii creaţii a
unui autor. Ediţia din acest tip (selecţie din totalitatea operei,
bibliografie, referinţe critice) cristalizează mai exact chipul
autorului pentru cititorul superior de poezie, decât plachetele
individuale sau grupajele din revistele literare.
Autorul nu a fost întotdeauna un nume de prim plan al fenomenului
poetic, dar s-a bătut, în spiritul creaţiei sale, numai pentru medalia
de aur.
Greu, târziu, poate la sfârşitul re-lecturilor, îţi dai seama că
autorul a creat nu neapărat un univers ficţional în jurul unui Ego
expansiv, cât un stil a contrario, opoziţionist, transferat din
poezie şi în proză, şi în crtitică sau publicistică, un stil formulat
de un EU apostat, proscris, urmărit, vânat de un wanted afişat pe
toţi pereţii, iar căutatul şi vânătorii se uită simultan la acelaşi
afiş).
Dl. Boris Marian Mehr scrie, alternativ, o poezie de notaţie, de
captare a cotidianului, cu toate antenele deschise, uşor ironică şi
sarcastic-autoscopică, o poezie cu impresionante referinţe culturale,
umanitariste, cu accente moralizatoare, dar şi o poezie care
performează imaginarul ludic, după un proiect suprarealist.
Un spirit non-conformist, de Gavroche incorigibil, traversează poezia
dlui Boris Marian Mehr, un antagonism genetic la toate forţele
inerţiale, rutiniere, fără putinţa de a se atenua. Sigur nu e o
noutate, nu e o descoperire care să definească singură unicitatea
poetică, dar devine o consecventă formulă creativă, preluată şi
sintetizată din diverse sugestii şi distincţii. Incontestabil, se
revendică din spiritul avangardist dar care nu cristalizează integral
pentru că autorul schimbă frecvent polul opoziţiei – când spiritul
inerţial, când sistemul comunist, când alte adversităţi preluate pe
parcurs. Uneori, se simte chiar şi un tip de discurs suprarealist
tangenţial unui dicteu automat.
Autorul nu şi-a alcătuit o antologie fundamentată pe cronologie – ceea
ce ar fi putut consemna spiritul unei evoluţii – dacă ar exista ! – ci
şi-a împărţit textele, din cele aproape 700 de pagini, în trei
secţiuni delimitate aproximativ: Recentele, Mai devreme, Mult mai
devreme şi Bâlciul deşertăciunilor (în care ar trebui să se afle
Ineditele).
Aş îndrăzni să afirm că poezia dlui Boris Marian Mehr sugerează (şi
acoperă) destul de aproximativ ceea ce Referinţele critice subliniază
drept chipul adevărat specific al creaţiei sale. Evident, poetul a
beneficiat de o critică de susţinere care, în elanul ei perfecţionist,
s-a îndepărtat de specificul adevărat, esenţial al creaţiei.
Există, desigur, şi un mesaj paralel, nu neapărat secundar, obscurizat
al poeziei dlui Boris Marian Mehr, acela aproape biografic, tragic şi
spectacular, în acelaşi timp, dar el nu ocupă niciodată întregul ecran
de relevanţă al specificului individual (care rămâne discursul
opoziţiei permanente, antagonismul şi avangardismul genetic, cu
derivaţii suprarealiste).
Incontestabil, dl. Boris Marian Mehr are o vocaţie a insurgenţei, a
opoziţiei şi chiar a opoziţiei fără revoluţie, ca atitudine umană şi
poetică. Altfel, frecventează alternativ şi Infernul (existenţial) şi
Paradisul (erotic), evitând lumea intermediară a Purgatoriului.
Autorul chiar nu evită angajarea de partea libertăţii baricadei, ca în
acest pamflet cu adresă sigură: În copilărie mă-nduioşa eroismul /
Omului roşu, / Când a murit tatăl omului roşu, lumea plânea. / Nu
toată lumea. / Am aflat multe, prea multe / Despre omul roşu, / s-a
făcut mititel omul roşu. / Acum eu nu iubesc culorile uni, / Roşu,
negru, brun, verde, galben, / Iubesc curcubeul, Aurora Boreală, ţărmul
mării, / Ochii iubitei, zăpezile de pe Kilimandjaro, / Stelele, chiar
stelele, sunt un lunatic, / Dar, uneori, câte un om cu suflet roşu sau
negru / Îmi trimite depeşe falsificate, îmi scrie înjurături / În
versuri, omul roşu se crede democrat, / Reformist şi revoluţionar,
talentat şi chiar / Avangardist, uneori îl roade o veche invidie, / O
ţine înainte, a schimbat pistolul pe un computer / Omul roşu nu va
muri niciodată. (Omul roşu)
Dar nu acesta este modul poetic performant, spiritul ludic transferat
în ritmuri şi imagini suprarealiste: Venind cu treabă din Epir, / La
subţioară cu Shakespeare, / Vorbind cu Hamlet, Rosenkranz, / Cobor din
tren la Târgu Neamţ, / Unde se scrie elegant / Despre fazani, despre
neant, / Iar la sfârşit n-aveam un sfanţ / Şi, doamnă, azi suntem
amanţi.
Discursul automat poate funcţiona şi cu dicteu coerent: Marţianul
vine din provincii, / Trece liniştit prin catedrală, / Seamănă puţin
şi cu Da Vinci, / E născut pe-ascuns de o vestală. / Pare-apatic
uneori, pentru derută, / Poartă măşti, e hărţuit, însă degeaba, /
Marţianul are o faţă slută, / Nici oglinda nu-l suportă, oarba. / El
nu i-a citit pe Kafka, / Nici pe Cărtărescu, Llosa, / Marţianul doarme
pe Relaxa / Şi nu gustă poezia, proza. (Marţianul ca simbol)
Poeţilor care au norocul s
apară în această colecţie li se creează

şansa de a fi receptaţi printr-o lectură simultană a operei integrale,
şi nu parţial, selectiv prin volumele individuale – între care pot
exista mari diferenţe de valoare şi tonalitate.
La final înţelegem de ce autorul nu şi-a realizat o antologie
cronologică, pentru că, aproape indiferent de volum, creaţia sa se
polarizează permanent în aceleaţi tipologii: poezia de notaţie,
confesivă şi, proiectiv, imaginar biografică, de o parte, şi textele
suprarealiste, de alta. Antologia autorului este invers cronologică
ceea ce modifică parametrii de receptare.
Deşi parcurgem o creaţie bine articulată, unitară, în textele mai noi
(din Recentele) se observă o anume temperanţă, o atenuare a vigorii
apoziţiei şi a stărilor anvagardiste, cristalizând un fel bonomie
sapienţială, moralizatoare.
Aureliu Goci

 Autor: Emanuel Pope

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s